DECIZIE nr. 1.389 din 26 octombrie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 şi art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 şi art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de Edit Lazăr şi Călin Clopina în Dosarul nr. 744/33/2007 al Curţii de Apel Cluj Secţia penală şi de minori.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 23 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 744/33/2007, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 327 alin. 3 şi art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de Edit Lazăr şi Călin Clopina.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 contravin prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) referitoare la delegarea legislativă, art. 131 alin. (3) referitoare la rolul Ministerului Public şi art. 132 alin. (1) referitoare la principiile ce guvernează activitatea procurorilor, iar prevederile Legii nr. 54/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 76 alin. (1) referitoare la adoptarea legilor organice şi art. 115 alin. (5) referitoare la intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, deoarece instituie un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public.De asemenea, cu prilejul votării Legii nr. 54/2006 nu s-a respectat procedura constituţională, legea nefiind adoptată cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.Cât priveşte dispoziţiile art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală, autorii excepţiei susţin că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 26 referitoare la Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitoare la Secretul corespondenţei, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, în măsura în care sunt interpretate ca fiind incidente şi înainte de începerea urmăririi penale împotriva unei persoane.În sfârşit, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, autorii excepţiei arată că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitoare la Accesul liber la justiţie, art. 23 referitoare la Libertatea individuală, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece, în lipsa posibilităţii de a se adresa martorului şi de a pune în discuţie credibilitatea acestuia, inculpatul nu poate să îşi exercite dreptul la apărare, fiind constrâns să se apere faţă de o persoană care refuză nejustificat să îşi apere susţinerile şi să contribuie la aflarea adevărului.Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, precum şi Legea nr. 54/2006 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006.De asemenea, obiect al excepţiei îl constituie şi dispoziţiile art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală – Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, Certificarea înregistrărilor, Alte înregistrări şi Înregistrările de imagini.În sfârşit, obiect al excepţiei îl constituie şi prevederile art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală referitoare la Ascultarea martorului, expertului sau interpretului.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 620 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 26 mai 2010, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, statuând că precizările date de martor în faza de urmărire penală nu sunt valorificate tale quale. „Probele în procesul penal nu au, potrivit art. 63 din Codul de procedură penală, o valoare dinainte stabilită şi aprecierea lor se face de organul de urmărire penală în urma examinării tuturor probelor administrate şi în scopul aflării adevărului. De aceste obligaţii este ţinută şi instanţa de judecată în faza de cercetare judecătorească, care, după citirea depoziţiei martorului în condiţiile art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, va proceda în consecinţă.De remarcat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat. De aceea, citirea declaraţiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în faţa tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declaraţii sunt citite în şedinţa de judecată. Prin urmare, nu se poate susţine că prin dispoziţiile legale criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, atâta vreme cât acuzatul a manifestat un dezinteres total faţă de administrarea probelor atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Aceasta deoarece, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul, deşi a avut posibilitatea solicitării unei eventuale confruntări, nu s-a prevalat de acest drept. A porni de la premisa administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece, aşa cum s-a arătat, procesul penal are, între altele, ca scop numai pedepsirea persoanei vinovate de comiterea unei infracţiuni, fiind guvernat de principiul aflării adevărului.Mai mult decât atât, este de remarcat că, în viziunea instanţei europene, art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune asigurarea completă a egalităţii armelor în materie, ceea ce înseamnă că, sub această rezervă, textul lasă autorităţilor naţionale competente facultatea de a aprecia pertinenţa unei oferte de probă făcute de acuzat în măsura compatibilităţii ei cu noţiunea de proces echitabil."De asemenea, prin Decizia nr. 316 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, şi Decizia nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, statuând că este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţională Anticorupţie a fost concepută ca structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, condiţii care au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Faptul că în art. 1 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 s-a prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii nu justifică susţinerea că textul de lege este neconstituţional. Dimpotrivă, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, se poate constata că dispoziţiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceea de magistratură specială instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, că actuala Direcţie Naţională Anticorupţie a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei ordonanţe de urgenţă de îndeplinirea exigenţelor prevăzute în prezent în alineatele (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înfiinţare a instituţiei în cauză.Totodată, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat că modificările şi completările aduse prin ordonanţele de urgenţă şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţională Anticorupţie au păstrat statutul special al acesteia faţă de celelalte parchete din structura Ministerului Public, „fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfăşoară sub autoritatea ministrului justiţiei, iar conducerea sa este exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie”.Or, ţinând seama de "Decizia nr. 235/2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activităţii de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei şi având în vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum şi a eficientizării acestuia”, Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 contestată în prezenta cauză. Prin urmare, având în vedere raţiunea edictării actului normativ, aşa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.Referitor la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea constată că, potrivit acestora, "Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică". Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că „din interpretarea textului constituţional se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale şi că nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin”. Prin urmare, a afecta presupune „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza”, „a antrena consecinţe negative”.Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţională Anticorupţie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de conformitate cu Legea fundamentală şi impuse la rândul lor de Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005, definitivă şi general obligatorie şi, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri specializate.Întrucât prin natura şi finalitatea reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.În sfârşit, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia Legea nr. 54/2006 a fost adoptată prin înfrângerea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) prin aceea că în momentul votării nu a fost întrunită majoritatea cerută de textul constituţional, Curtea constată că, potrivit art. 146 din Legea fundamentală, aceasta, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, îşi exercită competenţa în limitele stabilite. Aşa fiind, posibilele neajunsuri referitoare la desfăşurarea şedinţelor celor două Camere ale Parlamentului nu pot fi supuse cenzurii instanţei de contencios constituţional. De altfel, şi prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Curtea Constituţională a statuat că nu este de competenţa sa „analizarea eventualelor încălcări ale Regulamentului şedinţelor comune. Curtea Constituţională nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare.”Curtea constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 , art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.De asemenea, Curtea a mai statuat că "nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni".Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că "nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.Distinct de acestea, Curtea mai arată că aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 91^1 -91^6 din Codul de procedură penală excedează competenţei sale, instanţele de judecată de drept comun fiind singurele în drept să hotărască asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 şi art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de Edit Lazăr şi Călin Clopina în Dosarul nr. 744/33/2007 al Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2010.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește