DECIZIE nr. 1.368 din 26 octombrie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 şi art. 86 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorTudorel Toader – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorDaniela Ramona Mariţiu – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 şi art. 86 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Sortilemn” – S.A. din Gherla în Dosarul nr. 1.620/33/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţia de contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 21 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.620/33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 şi art. 86 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Sortilemn” – S.A. din Gherla.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Dispoziţiile art. 45 şi art. 86 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală lipsesc de substanţă prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, încălcându-se astfel prevederile art. 53 din Constituţie. De asemenea, apare ca evidentă poziţia privilegiată deţinută de către organul fiscal în cadrul procesului, ceea ce este de natură a încălca dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Avocatul Poporului apreciază că textele criticate nu împiedică părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, se arată că această prezumţie este consacrată exclusiv pentru ipoteza răspunderii penale, aceasta rezultând din reglementarea constituţională care face referire explicită la "hotărârea judecătorească de condamnare". De asemenea, se arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 53 din Legea fundamentală.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 45 şi art. 86 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu următorul conţinut:– Art. 45: Opozabilitatea actului administrativ fiscal"Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii."– Art. 86 alin. (6): Decizia de impunere"Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora, în condiţiile în care se stabilesc sume de plată."În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.Analizând excepţia de neconstituţionalitate, în legătură cu invocarea încălcării art. 23 alin. (8) din Constituţie, Curtea observă că prezumţia de nevinovăţie cu privire la care statuează acest text constituţional este proprie doar procesului penal, neavând nicio legătură cu cauzele de natură civilă, comercială, fiscală sau de contencios administrativ. Dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie, invocate ca fiind încălcate, nu pot fi desprinse de contextul lor constituţional. Or, prezumţia de nevinovăţie este reglementată în legătură cu libertatea individuală a persoanei privind reţinerea, arestarea şi soluţionarea procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală consacră prezumţia de nevinovăţie, dar exclusiv pentru ipoteza răspunderii penale. Această concluzie rezultă nu numai din termenii reglementării constituţionale, făcându-se referire explicită la "hotărârea judecătorească de condamnare", ci şi din economia reglementărilor, prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie fiind înscrise în cuprinsul dispoziţiilor cu privire la "libertatea individuală".În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 45 şi art. 86 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală lipsesc de substanţă prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, încălcându-se astfel prevederile art. 53 din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel cum a reţinut Curtea şi în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezultă din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni privind constituţionalitatea, această critică neputând fi reţinută.În ceea ce priveşte existenţa unei poziţii privilegiate deţinute de către organul fiscal în cadrul procesului, Curtea constată că instanţa de contencios constituţional a statuat, prin Decizia nr. 1.357 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, că în raporturile de drept material fiscal organele fiscale au îndrituirea legală de a emite acte administrative fiscale. Dreptul fiscal şi procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecţii unor atari raporturi nu pot fi egali în drepturi şi obligaţii. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept fiscal, şi anume organul fiscal, are o poziţie dominantă, fiind înzestrat cu exerciţiul puterii de stat, în virtutea căreia are competenţa legală de a stabili impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat, cât şi de a urmări încasarea acestora, astfel încât, în situaţia în care sumele de bani datorate bugetului nu mai pot fi încasate de la debitorul iniţial, printre altele şi din motivele prevăzute de textul criticat, să poată urmări şi alte persoane decât debitorul care au contribuit efectiv la intrarea acestuia în stare de insolvenţă.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 şi art. 86 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Sortilemn” – S.A. din Gherla în Dosarul nr. 1.620/33/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2010.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește