DECIZIE nr. 1.289 din 14 octombrie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 4 şi art. 146 din Codul penal, precum şi ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate



Acsinte Gaspar – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 4 şi ale art. 146 din Codul penal, precum şi art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, excepţie ridicată de Eugen Florescu în Dosarul nr. 3.944/30/2008 al Tribunalului Timiş Secţia penală.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.La dosar autorul excepţiei a depus o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător.Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.Curtea, deliberând asupra cererii formulate, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 156 din Codul de procedură civilă, dispune respingerea cererii, deoarece de la data emiterii încheierii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, respectiv 4 decembrie 2009, şi până în prezent autorul excepţiei a beneficiat de un interval suficient de mare pentru a-şi angaja un avocat.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 4 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 3.944/30/2008, Tribunalul Timiş – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 209 alin. 4 şi art. 146 din Codul penal, precum şi ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, excepţie ridicată de Eugen Florescu.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 209 alin. 4 raportate la art. 146 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 23 alin. (1) şi (12) referitoare la libertatea individuală şi art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece echitatea procesului penal este grav afectată prin aceea că paguba materială nu poate fi legal stabilită decât în urma judecării definitive a fondului. Dacă se porneşte de la premisa potrivit căreia consecinţele deosebit de grave sunt determinate de cuantumul pagubei materiale cauzate prin presupusa infracţiune, este clar că se nesocoteşte şi principiul prezumţiei de nevinovăţie.Cât priveşte dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003, autorul susţine că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi (12) referitoare la libertatea individuală, art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern şi art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi celor ale art. 6 referitoare la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, în primul rând, în faza de urmărire penală competenţa aparţine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă grupul infracţional organizat a săvârşit infracţiuni date în competenţa de cercetare a parchetelor de pe lângă judecătorii, fiind asigurate mijloace tehnice şi procedee probatorii speciale în mod nejustificat. De asemenea, în faza de judecată, o astfel de cenzură este de competenţa tribunalelor.De asemenea, în cazurile în care legiuitorul a considerat că se impune aplicarea unor pedepse mai mari în cazul în care infracţiunea a fost săvârşită de două sau mai multe persoane, a reglementat fie infracţiuni distincte, fie a prevăzut pedepse mai mari. Prin urmare, se poate ajunge ca o persoană să fie sancţionată de două ori pentru acelaşi aspect – atât pentru art. 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cât şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003. Toate aceste consecinţe fac ca o persoană trimisă în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 să nu poată beneficia de regulile unui proces echitabil.Tribunalul Timiş – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 209 alin. 4 cu denumirea marginală Furtul calificat şi art. 146 cu denumirea marginală Consecinţe deosebit de grave din Codul penal şi art. 7 din Legea nr. 39/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003, care au următorul conţinut:– Art. 209 alin. 4 din Codul penal: "Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.";– Art. 146 din Codul penal: "Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.";– Art. 7 din Legea nr. 39/2003: „(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.(2) Pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat. … (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni grave, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni." … Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 383 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 13 mai 2010, şi Decizia nr. 1.340 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, pronunţându-se asupra unei probleme similare, a statuat că „art. 146 din Codul penal cuprinde o normă cu caracter explicativ prin care se lămureşte înţelesul expresiei «consecinţe deosebit de grave». Această reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni.Totodată, Curtea a constatat că este neîntemeiată şi susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intră în materii din câmpul dreptului substanţial."De asemenea, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat frecvent şi constant că "într-o societate democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a articolului 6 paragraful 1, referitor la dreptul la un proces echitabil, nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii" (Hotărârea din 17 ianuarie 1970 în Cauza Delcourt împotriva Belgiei).Totodată, Curtea a reţinut că, având în vedere că în speţă nu există o hotărâre judecătorească definitivă, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea art. 23 alin. (11) din Constituţie, privind prezumţia de nevinovăţie, care prevede că: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată."Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Distinct de acestea, Curtea mai constată că, în ce priveşte critica referitoare la art. 7 din Legea nr. 39/2003, aceasta este fundamentată pe aspecte ce excedează unei motivări necesare din perspectiva incompatibilităţii textului cu Legea fundamentală. Astfel, împrejurarea că în faza de urmărire penală competenţa aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu este de natură a contraveni dispoziţiilor constituţionale invocate, partea interesată având la îndemână toate mijloacele procesuale de a se adresa justiţiei. Oportunitatea unei astfel de reglementări nu afectează în niciun fel dreptul la un proces echitabil şi nici prezumţia de nevinovăţie, iar împrejurarea că, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 este de competenţa direcţiei, reprezintă expresia unei politici penale a statului român preocupat de prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.De asemenea, Curtea nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a textelor legale criticate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 4 şi art. 146 din Codul penal, precum şi ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, excepţie ridicată de Eugen Florescu în Dosarul nr. 3.944/30/2008 al Tribunalului Timiş – Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 octombrie 2010.PREŞEDINTE,ACSINTE GASPARMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește