DECIZIE nr. 1.267 din 27 septembrie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) teza finală din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIulia Antoanella Motoc – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorBenke Karoly – magistrat-asistent-şefCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Codecs” – S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 39.355/3/2009 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului nr. 198D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că soluţia legislativă criticată, în urma republicării Legii nr. 53/2003, se regăseşte în cuprinsul art. 80 alin. (1) al legii; solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 318 din 29 martie 2007 şi nr. 1.241 din 7 octombrie 2010.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 8 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 39.355/3/2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Codecs” – S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere dispuse de autorul excepţiei.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul legal criticat contravine art. 16 şi 44 din Constituţie, întrucât angajatorul care a dispus măsura concedierii se află în imposibilitate concretă de plată a acestor despăgubiri, dată fiind situaţia dificilă pe care o traversează economia românească. Prin urmare, când angajatorul s-ar afla într-o asemenea situaţie, instanţa judecătorească nu ar trebui să aibă posibilitatea stabilirii unor astfel de despăgubiri.Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că angajatorul care a cauzat un prejudiciu angajatului prin desfacerea nelegală a contractului individual de muncă nu se află în aceeaşi situaţie cu cel prejudiciat, iar obligaţia de despăgubire nu poate fi interpretată ca instituind o situaţie privilegiată pentru acesta din urmă. Pentru aceleaşi motive nu se poate reţine nici încălcarea art. 44 din Constituţie.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. În realitate, astfel cum rezultă din motivarea excepţiei, autorul acesteia critică numai teza finală a art. 78 alin. (1) din lege. Ulterior sesizării Curţi Constituţionale, Legea nr. 53/2003 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Soluţia legislativă criticată se regăseşte în prezent la art. 80 alin. (1) teza finală din lege, text asupra căruia Curtea, potrivit jurisprudenţei sale, urmează a se pronunţa prin prezenta decizie. Acest text are următorul cuprins: „(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.”Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 44 privind proprietatea privată.Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea observă că nulitatea unui act juridic aduce părţile în situaţia în care acestea au fost înainte de apariţia acelui act, deci operează regula repunerii în situaţia anterioară (Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 15 martie 2010). Repunerea în situaţia anterioară se poate realiza pe două căi specifice dreptului muncii, respectiv prin reintegrarea salariatului şi plata de către angajator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, sau numai prin plata acestor despăgubiri. Astfel, anularea măsurii concedierii este însoţită în mod obligatoriu de plată despăgubirii menţionate şi, facultativ, la solicitarea angajatului, de reintegrarea acestuia.Curtea observă că autorul excepţiei critică încălcarea art. 16 coroborat cu art. 44 din Constituţie, în sensul că, deşi cei 2 contractanţi se află în aceeaşi situaţie juridică, numai angajatorul suferă o pierdere patrimonială în contextul crizei economice în care se află societatea românească; or, această premisă de la care pleacă analiza autorului excepţiei, cât şi raţionamentul acestuia sunt greşite pentru motivele ce vor fi dezvoltate în cele ce urmează.Astfel, angajatul nu se află în aceeaşi situaţie cu angajatorul; în acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 15 martie 2010, sau Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, a statut că, în condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului de muncă – angajator şi salariat – există o discrepanţă vădită din punctul de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de natură să îi permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul – şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie, – este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, nu se poate reţine nici încălcarea art. 16 din Constituţie, părţile contractante nefiind în aceeaşi situaţie, ceea ce, după cum s-a arătat, justifică acordarea unei mai mari atenţii din partea statului în raport cu partea mai vulnerabilă economic.De asemenea, Curtea observă că angajatorul nu suferă o pierdere patrimonială, ci îşi execută obligaţiile băneşti la care angajatul era îndrituit în lipsa actului nelegal/netemeinic al angajatorului. Obligarea la executarea contractului încălcat şi obligaţiile pecuniare care decurg din acest lucru nu reprezintă o pierdere patrimonială, ci constituie expresia protecţiei principiului securităţii raporturilor juridice civile, principiu inerent unui stat de drept.În optica autorului excepţiei s-ar ajunge la situaţia ca măsura anulării concedierii să fie lipsită de substanţă – mai ales dacă angajatul nu ar cere reintegrarea; or, anularea măsurii concedierii dispusă cu încălcarea Codul muncii trebuie să producă efecte juridice care să fie suficient de disuasive şi care, în consecinţă, să prevină pe viitor comportamentul arbitrar al angajatorului.În fine, Curtea constată că, în ipoteza art. 80 alin. (1) teza finală a Legii nr. 53/2003, criza economică la care face referire autorul excepţiei nu poate constitui un motiv care, în temeiul art. 53 din Constituţie, să determine necesitatea restrângerii dreptului la salariu, corolar al dreptului la muncă, întrucât sumele de bani aferente la care este îndrituit angajatul vizează perioadele trecute, şi nu viitoare.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) teza finală din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Codecs” – S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 39.355/3/2009 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 septembrie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent-şef,Benke Karoly________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește