DECIZIE nr. 1.243 din 22 septembrie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii



Augustin Zegrean – preşedinteAcsinte Gaspar – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorIulia Antoanella Motoc – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorCristina Teodora Pop – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar în Dosarul nr. 33.397/3/2009 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului nr. 44D/2011 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 6 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 33.397/3/2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar într-un litigiu având ca obiect anularea unei decizii de sancţionare disciplinară.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că sancţiunea corectă a lipsei din decizia de sancţionare disciplinară a elementelor prevăzute de lege este nulitatea relativă, întrucât interesul ocrotit este unul particular, iar angajatul interesat de anularea deciziei trebuie să demonstreze nu numai neîndeplinirea cerinţelor legale, ci şi faptul că prin această omisiune i-a fost produsă o vătămare.Se susţine totodată că sancţionarea unei astfel de omisiuni cu nulitatea absolută încalcă principiul egalităţii statuat la art. 16 din Constituţie. Este dat în acest sens exemplul a două persoane care se află în situaţii de fapt similare, ambele săvârşind abateri disciplinare, însă de gravităţi diferite, prima dintre ele, care a săvârşit o abatere mai gravă, pentru care i-a fost desfăcut contractul de muncă, reuşind să obţină anularea deciziei de sancţionare pentru motivul lipsei din cuprinsul acesteia a uneia dintre menţiunile prevăzute de lege şi, prin urmare, un drept de creanţă asupra angajatorului egal cu salariile care i s-ar fi cuvenit de la data concedierii până la data reintegrării efective în muncă, în timp ce cealaltă este sancţionată, pentru o faptă mai uşoară, cu desfacerea contractului de muncă, decizia de sancţionare a acestuia neputând fi anulată, din moment ce nu există omisiuni în cuprinsul acesteia care să atragă anulabilitatea.De asemenea, se arată că exemplul anterior referit poate determina pronunţarea unor soluţii inechitabile, fapt ce contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, fiind încălcate în acest fel şi dispoziţiile art. 11 din Constituţie.Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Astfel, instanţa opinează că susţinerile autorului potrivit cărora textul criticat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 pleacă de la greşita premisă că acest text se aplică unor persoane care se află în aceeaşi situaţie de fapt. Or, dispoziţiile criticate sunt aplicate, potrivit opiniei instanţei, în mod egal tuturor persoanelor, iar art. 16 din Constituţie garantează aplicarea lor indiferent de situaţiile de fapt în care acestea se află.Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 din Constituţie, instanţa arată că autorul pleacă, de asemenea, de la o premisă greşită, aceea că fiecărui angajat trebuie să îi fie asigurat dreptul de a obţine anularea deciziei de concediere, or, în realitate, dispoziţiile constituţionale invocate, precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează soluţionarea cauzelor în termene rezonabile de către instanţe independente, prin aplicarea dispoziţiilor legale incidente tuturor cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări.Instanţa opinează, totodată, că dispoziţiile art. 11 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. În urma modificării Legii nr. 53/2003 prin Legea nr. 40/2011 şi a republicării Legii nr. 53/2003 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 a devenit art. 252 alin. (2) lit. b). Având în vedere faptul că această ultimă modificare nu a afectat esenţa dispoziţiilor criticate şi ţinând cont de dispozitivul Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. III din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, potrivit căruia „În cazul în care, după invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluţia legislativă din legea sau ordonanţa modificată este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării”, Curtea urmează să examineze dispoziţiile art. 252 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003, care au în prezent următoarea redactare:"(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: […]b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;". … În opinia autorului excepţiei, textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 – Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 – Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 – Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a mai analizat prevederile de lege criticate prin prisma aceloraşi critici şi prin raportare la aceleaşi texte din Constituţie ca şi cele invocate în prezenta cauză. În acest sens este şi Decizia nr. 1.675 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010, prin care Curtea a reţinut că soluţia legislativă criticată are ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă. În acelaşi timp, este menită să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă. Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului.Menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului.Angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, menţiunile şi precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare şi pentru instanţa judecătorească, în vederea soluţionării legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului.De altfel, aceste considerente au fost reţinute şi prin Decizia nr. 319 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 3 mai 2007, şi prin Decizia nr. 383 din 7 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 31 august 2005.Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar în Dosarul nr. 33.397/3/2009 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 septembrie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește