DECIZIE nr. 1.210 din 24 septembrie 2009

referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorAugustin Zegrean – judecătorIuliana Nedelcu – procurorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ileana Livia Cioteanu în Dosarul nr. 399/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza se află în stare de judecată.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 24 martie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 399/4/2009, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 249 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ileana Livia Cioteanu în dosarul de mai sus.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, deoarece contravin art. 91 din Codul penal şi tuturor legilor care consacră această prezumţie, pedepsele şi amenzile putând fi date doar în urma unei judecăţi în instanţă şi nicidecum în urma unei judecăţi ce emană de la organul de urmărire penală.Mai arată autorul că ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală şi de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ contravine dispoziţiilor art. 5 paragrafele 3 şi 4 şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 14 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Cazurile şi procedura scoaterii de sub urmărire penală, care au următorul conţinut: "Scoaterea de sub urmărire penală are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) şi există învinuit sau inculpat în cauză.[…]În cazul prevăzut la art. 10 lit. b^1) procurorul se pronunţă prin ordonanţă."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 424 din 10 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, Curtea a constatat că „dispoziţiile art. 249 alin. 3 din Codul de procedură penală dispun cu privire la posibilitatea procurorului de a se pronunţa prin ordonanţă atunci când constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Or, ţinând seama de rolul constituţional al acestuia de apărător al ordinii de drept şi de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, legea, prin art. 18^1 din Codul penal, a atribuit procurorului competenţa de a stabili în concret, în faza de urmărire penală, gradul de pericol social al unei infracţiuni, cu consecinţa directă a posibilităţii de a aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 din Codul penal. Aceasta nu echivalează însă cu atingerea dreptului la un proces echitabil, deoarece soluţiile de netrimitere pronunţate de procuror, inclusiv aceea de scoatere de sub urmărire penală şi de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ, nu sunt acte de jurisdicţie, ci acte supuse cenzurii instanţei de judecată, la plângerea persoanei interesate, potrivit art. 278^1 din Codul de procedură penală.”Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Distinct de acestea, Curtea mai constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală, deoarece o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, fie ea şi de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ, ce presupune stabilirea unei vinovăţii, nu echivalează cu înfrângerea principiului constituţional. A admite o astfel de teorie presupune strivirea rolului constituţional al procurorului care în activitatea judiciară apără interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, sens în care acesta îşi exercită funcţia publică de acuzare. De pildă, rechizitoriul reprezintă pe lângă actul de sesizare al instanţei de judecată sinteza acuzării care ţine de scopul procesului penal astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Iată de ce, Curtea constată că, de esenţa prezumţiei de nevinovăţie este atât dreptul învinuitului de a nu fi obligat să-şi probeze nevinovăţia, cât şi dreptul acestuia de a proba lipsa de temeinicie a vinovăţiei stabilite. Prin urmare, chiar dacă prin ordonanţa procurorului dispusă potrivit art. 249 alin. 3 din Codul de procedură penală se stabileşte că fapta imputată nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, aceasta nu echivalează cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, învinuitul ori inculpatul având, aşa cum s-a arătat mai sus, posibilitatea de a contesta în faţa judecătorului soluţia de netrimitere în judecată.Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ileana Livia Cioteanu în Dosarul nr. 399/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 septembrie 2009.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește