DECIZIE din 11 iunie 2002

asupra admisibilităţii din 11 iunie 2002 în cauza Costandache împotriva României



(Cererea nr. 46312/99)Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), întrunită la data de 11 iunie 2002 în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte; A.B.Baka, G. Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, şi doamna S. Dolle, grefieră de secţie,având în vedere cererea sus-menţionată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 11 septembrie 1998,având în vedere articolul 5 alineatul 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie, prin care s-a transferat Curţii competenţa de a examina cererea,având în vedere observaţiile depuse de Guvernul pârât, precum şi cele prezentate de reclamantă în replică,după ce a deliberat, pronunţă decizia următoare:ÎN FAPTLa originea cauzei se află cererea nr. 46312/99, introdusă împotriva României, de către doamna Aurelia Costandache (reclamanta). După decesul acesteia, survenit la data de 21 aprilie 2000, moştenitorii săi, doamna Rodica Gabriela Grumeza, fiica reclamantei, şi domnul Mihai Grumeza, nepotul reclamantei, şi-au exprimat, în scrisoarea transmisă Curţii la data de 6 septembrie 2000, intenţia de a continua procedura. Ei sunt reprezentaţi în faţa Curţii de domnul Ghiga, avocat în Baroul Bucureşti,A. CIRCUMSTANŢELE CAUZEIFaptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează.În 1939, reclamanta şi soţul său au cumpărat 5/8 dintr-un imobil situat la Iaşi.În 1950, statul a intrat în posesia imobilului, în temeiul Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare a anumitor bunuri imobile (numit în continuare Decretul nr. 92/1950).În 1956, statul a vândut imobilul, în temeiul Decretului nr. 513/1956, lui C.N., N.M. şi N.S. (persoane fizice), care, în 1963, au vândut imobilul soţilor P.H. şi P.M.La data de 1 iunie 1968, reclamanta şi soţul său au solicitat Primăriei Iaşi restituirea imobilului, dar cererea le-a fost respinsă.În 1994, reclamanta a introdus la Judecătoria Iaşi o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Iaşi şi a întreprinderii care avea în administrare imobilele statului. În calitate de moştenitoare a soţului său, ea a adus ca argument faptul că bunurile funcţionarilor nu puteau fi naţionalizate, potrivit Decretului nr. 92/1950. Or, soţul său era medic la momentul naţionalizării, iar ea era casnică. Ea a apreciat, prin urmare, că naţionalizarea imobilului lor a fost ilegală.Prin sentinţa din 3 octombrie 1994, prima instanţă i-a respins cererea, cu motivarea că reclamanta nu a demonstrat că bunul revendicat se află în patrimoniul pârâţilor.Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentinţe. Invocând articolul 480 din Codul civil, ea a arătat că cerinţele impuse prin Decretul nr. 92/1950 nu erau îndeplinite la momentul naţionalizării, întrucât, atât ea, cât şi soţul ei, făceau parte din categorii de persoane excluse de la naţionalizare.Prin decizia din 4 iunie 1997, Tribunalul Judeţean Iaşi a respins apelul reclamantei, pe motiv că imobilul revendicat nu se mai află în patrimoniul statului. Instanţa a constatat, în această privinţă, că, după ce a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost vândut soţilor P.H. şi P.M.Reclamanta a introdus recurs împotriva acestei decizii, subliniind faptul că instanţele ierarhic inferioare nu se pronunţaseră asupra legalităţii naţionalizării şi nu analizaseră nici prevederile Decretului nr. 513/1956, nici actele depuse de ea la dosarul de apel.Prin decizia definitivă din 3 aprilie 1998, Curtea de Apel Iaşi a respins recursul reclamantei. Această instanţă a constatat, mai întâi, că instanţele ierarhic inferioare au încadrat în mod corect acţiunea părţii reclamante, considerând că obiectul cererii era o revendicare imobiliară. Instanţa a constatat, apoi, că actele depuse la dosar de către părţi demonstrau că bunul în litigiu fusese vândut în 1963. Or, având în vedere că bunul nu mai făcea parte din patrimoniul părţilor pârâte, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că instanţele ierarhic inferioare nu aveau obligaţia de a compara titlul de proprietate al reclamantei cu cel al soţilor P.H. şi P.M., actualii proprietari ai bunului, întrucât aceştia din urmă nu constituiau parte în litigiu.Cu privire la ilegalitatea naţionalizării susţinută de reclamantă, Curtea de Apel a apreciat că, la momentul examinării actelor depuse la dosar de către părţi, a rezultat că naţionalizarea s-a produs în conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/1950, întrucât numele fostului proprietar figura pe listele anexate la decret. Aceasta a adăugat că, oricum, instanţele nu erau competente să se pronunţe cu privire la această problemă, a cărei competenţă revenea în exclusivitate puterii legislative.La o dată neprecizată, reclamanta a solicitat Procurorului General al României să introducă recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998.Prin scrisoarea din 7 septembrie 1998, Parchetul General i-a comunicat acesteia că cererea i-a fost respinsă, având în vedere că instanţele se pronunţaseră fără a-şi depăşi competenţa.B. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE APLICABILEDispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente au fost menţionate în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Brumărescu împotriva României (Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 31-44).CAPETELE DE CERERE1. Reclamanta susţine încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, pe motivul nerespectării duratei rezonabile a procedurii finalizate prin decizia Curţii de Apel Iaşi din 3 aprilie 1998.2. În plus, aceasta consideră că a suferit o încălcare a dreptului său de acces la justiţie garantat de articolul 6 alineatul 1 citat anterior, motivând aceasta prin refuzul Curţii de Apel Iaşi de a examina legalitatea naţionalizării şi de a stabili că aceasta este lovită de nulitate absolută.3. Ea reclamă, de asemenea, refuzul Procurorului General al României de a introduce recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998, care a încălcat, astfel, articolul 13 din Convenţie.4. Reclamanta susţine, de asemenea, încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, cu motivarea că, în cazul altor acţiuni în revendicarea unor imobile naţionalizate, instanţele au dat câştig de cauză foştilor proprietari.5. Invocând articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ea apreciază că naţionalizarea imobilului său a fost ilegală şi că decizia Curţii de Apel Iaşi din 3 aprilie 1998 a constituit o privare de bunul său, fără ca această privare să urmărească o cauză de utilitate publică şi fără ca reclamanta să aibă posibilitatea de a primi vreo despăgubire.ÎN DREPTA. Observaţie preliminarăCurtea notează că doamna Aurelia Costandache a decedat la data de 21 aprilie 2000, dar moştenitorii acesteia, respectiv, doamna Rodica Gabriela Grumeza şi domnul Mihai Grumeza şi-au exprimat, prin scrisoarea transmisă Curţii la data de 6 septembrie 2000, intenţia de a continua procedura.Curtea arată, apoi, că doamna Rodica Grumeza a renunţat, la 27 iulie 2000, la succesiunea defunctei, acesta nefiind cazul domnului Mihai Grumeza, Curtea estimează, prin urmare, având în vedere obiectul prezentei cauze şi totalitatea elementelor de care dispune, că numai domnul Mihai Grumeza (reclamantul) poate pretinde că are un interes suficient care să justifice continuarea examinării plângerii şi, în consecinţă, îi recunoaşte acestuia calitatea de a se substitui reclamantei în procedura în faţa Curţii (a se vedea hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza Vocaturo împotriva Italiei, din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29, alin. 2, hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza G. împotriva Italiei, din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, alin. 2 şi hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza Pandolfelli şi Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 231-B, p. 16, alin. 2).B. Cu privire la capetele de cerere1. a) Reclamantul apreciază că durata procedurii în revendicare şi în constatarea nulităţii naţionalizării imobilului moştenit de el nu corespunde cerinţei de celeritate, garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie, ale cărui prevederi aplicabile dispun:"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (…), de către o instanţă (…) care să decidă (…) asupra contestaţiilor sale privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil."Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest capăt de cerere.Curtea constată că procedura în cauză, care a debutat în 1994 şi s-a încheiat la 3 aprilie 1998, a durat aproximativ patru ani, parcurgând toate cele trei instanţe. Ea apreciază, luând în considerare criteriile ce reies din jurisprudenţa sa în materie de "termen rezonabil" (complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant), că un asemenea termen apare ca rezonabil, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.b) Reclamantul susţine, apoi, încălcarea dreptului său de acces la justiţie pe motivul refuzului Curţii de Apel Iaşi de a examina legalitatea naţionalizării. El invocă art. 6 alin. 1 sus-menţionat. … În opinia Guvernului, Curtea de Apel Iaşi nu a privat-o pe reclamantă de dreptul său de acces la justiţie, având în vedere că motivul de respingere a cererii sale a fost utilizarea neadecvată a procedurii judiciare. Guvernul admite că decizia Curţii de Apel Iaşi cuprinde şi consideraţii generale cu privire la competenţa limitată a instanţelor de a se pronunţa asupra legalităţii naţionalizării, dar apreciază că din textul hotărârii reiese clar că aceste consideraţii nu au influenţat în nici un fel decizia prin care instanţele au respins acţiunea reclamantei.Curtea observă, mai întâi, că bunica reclamantului nu a fost împiedicată să sesizeze instanţele interne, şi că, aşa cum rezultă din hotărârea Curţii de Apel, instanţele au examinat actele depuse la dosar de către părţi şi au concluzionat că naţionalizarea a fost conformă cu Decretul nr. 92/1950. Curtea arată, în continuare, că din decizia Curţii de Apel reiese cu claritate motivul pentru care aceasta din urmă a menţinut hotărârile pronunţate de instanţele inferioare, prin care acţiunea persoanei interesate a fost respinsă, motivul fiind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor.În aceste condiţii, Curtea apreciază că situaţia de fapt este diferită de cea din cauza Brumărescu, în care Curtea a constatat încălcarea dreptului de acces la justiţie, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie, tocmai pe motivul excluderii, de către Curtea Supremă de Justiţie, din sfera de competenţă a tribunalelor a soluţionării acţiunii în revendicare a reclamantului (a se vedea hotărârea în cauza Brumărescu împotriva României, Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 61-62).Rezultă că şi acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.2. Reclamantul apreciază că refuzul Procurorului General al României de a introduce recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998 constituie o încălcare a dreptului său la un recurs efectiv, în sensul art. 13 din Convenţie, care dispune:"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (…) Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest capăt de cerere.Curtea observă că, cerând Procurorului General să introducă recurs în anulare, reclamantul intenţiona să obţină redeschiderea procesului soluţionat printr-o hotărâre definitivă şi reexaminarea cauzei de către Curtea Supremă de Justiţie. Or, Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces (a se vedea cauza Miliani împotriva Franţei, cererea nr. 32916/96, decizie a Comisiei din 2 iulie 1997, Decizii şi rapoarte 90-A, p. 161, 169).Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.3. Reclamantul se plânge şi de faptul că a fost supus unei discriminări în raport cu ceilalţi foşti proprietari de imobile naţionalizate, cărora instanţele interne le-ar fi dat câştig de cauză în cadrul unor acţiuni similare. El invocă articolului 6 citat anterior în substanţă, coroborat cu articolul 14 din Convenţie, care prevede că:"Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (…) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest capăt de cerere.Curtea constată că afirmaţiile reclamantului nu sunt susţinute de nici un element din dosar. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.4. Reclamantul apreciază, în final, că, din cauza hotărârilor judecătoreşti prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, el a suferit o privare de proprietate, care este contrară articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care, prin prevederile sale aplicabile, dispune astfel:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."Guvernul apreciază că reclamantul nu dispunea de un bun sau de o speranţă legitimă, în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Invocând cauza Malhous împotriva Republicii cehe (cererea nr. 33071/96, decizia din 13 decembrie 2000), arată că litigiul adus de bunica reclamantului în faţa instanţelor interne privea un bun vândut de stat în 1963 şi ieşit, prin urmare, din patrimoniul acestuia, cu mulţi ani înaintea ratificării Convenţiei de către statul român. Guvernul susţine că soluţia aleasă de partea interesată, şi anume, introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva statului, nu se putea finaliza prin restituirea imobilului, şi că partea ar fi trebuit, în schimb, să introducă o astfel de acţiune împotriva actualilor proprietari ai imobilului. Guvernul arată, în final, că reclamantul poate obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care prevede, la articolul 1, că persoanele deposedate abuziv de proprietatea lor în această perioadă sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent.Reclamantul consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Malhous împotriva Republicii cehe, citată de Guvern, care nu ar fi, prin urmare, aplicabilă în speţă. El arată, în această privinţă, că naţionalizarea imobilului este lovită de nulitate absolută, condiţiile Decretului nr. 92/1950 nefiind îndeplinite la momentul naţionalizării. El apreciază că a suferit o confiscare de fapt, incompatibilă cu dreptul său la respectarea bunurilor proprii. El consideră, de asemenea, că nu poate obţine, pe calea unei acţiuni în justiţie, acordarea unei reparaţii prin echivalent.Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Ea arată, în continuare, că potrivit jurisprudenţei sale, noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83).În speţă, bunica reclamantului a introdus în faţa instanţelor interne o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului. Ea a contestat valabilitatea exproprierii înfăptuite de către autorităţi în 1950, argumentând în principal cu faptul că măsura contravenea chiar prevederilor Decretului nr. 92/1950.Curtea remarcă faptul că exproprierea a fost făcută de autorităţile române, aşa cum arată şi decizia Curţii de Apel Iaşi, în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România. Curtea nu este, prin urmare competentă ratione temporis să se pronunţe cu privire la circumstanţele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform deciziei în cauza Malhous împotriva Republicii cehe, cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII). Ea apreciază că, în aceste condiţii, nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenţiei imputabilă autorităţilor române şi susceptibilă de a-şi exercită efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunţe (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, sus-menţionată, alin. 85).Ca urmare a exproprierii, nici bunica reclamantului, nici reclamantul însuşi, în calitatea sa de moştenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului. În consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menţionat, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei Curţii.În aceste condiţii, Curtea consideră că hotărârile instanţelor interne nu au adus nici o atingere "bunurilor" reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.În măsura în care reclamantul susţine şi imposibilitatea de a obţine despăgubiri pentru imobilul său conform dreptului român, Curtea reaminteşte că nu este garantat de Convenţie un drept la reparaţie pentru prejudicii a căror cauză iniţială nu constituie o încălcare a Convenţiei (a se vedea cauza Mayer şi alţii împotriva Germaniei, cererile nr. 18890/91, 19048/91, 19342/92 şi 19549/92, decizia Comisiei din 4 martie 1996, Decizii şi rapoarte 85, p. 18).Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturiDeclară cererea inadmisibilă.––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește