DECIZIA nr. 99 din 28 februarie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Codruț Mihail Tică în Dosarul nr. 13.264/225/2016 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 565D/2017. … 2.La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că instanța ține seama de munca prestată de către persoana condamnată, în ceea ce privește aprecierea existenței unor dovezi temeinice de îndreptare. Prin urmare, munca prestată profită și persoanei condamnate la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, chiar dacă nu produce efecte cu privire la calculul fracțiunii de pedeapsă. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4.Prin Sentința penală nr. 95 din 18 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 13.264/225/2016, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Codruț Mihail Tică cu ocazia soluționării unei cereri de liberare condiționată. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi. În acest sens, arată că, în cazul în care pedeapsa care se execută este închisoarea de 30 de ani, dispozițiile alin. (1) lit. a) și alin. (3) ale art. 100 din Codul penal se contrazic. Astfel, durata maximă de 20 de ani prevăzută în cuprinsul alin. (1) lit. a) – care limitează fracțiunea de pedeapsă ce se cere a fi executată sau considerată ca executată în vederea liberării condiționate – este egală cu fracțiunea stabilită prin dispozițiile alin. (3), care prevăd că, în cazul considerării ca executată a unei părți din durata pedepsei pe baza muncii prestate, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin două treimi din durata pedepsei închisorii, ceea ce înseamnă cel puțin 20 de ani, raportat la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani. Aceasta înseamnă că persoana condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani este discriminată în raport cu persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea mai mici de 30 de ani, deoarece nu poate beneficia de scăderea zilelor câștigate prin muncă, ci trebuie să execute efectiv 20 de ani de închisoare, ajungând, practic, într-o situație similară – sub aspectul liberării condiționate – cu cea a persoanelor condamnate la detențiune pe viață. … 6.Judecătoria Drobeta-Turnu Severin apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, având în vedere dispozițiile art. 16 alin. (1) și ale art. 1 alin. (5) din Constituție. Arată că legiuitorul face o discriminare între persoanele supuse aceleiași sancțiuni penale – pedeapsa închisorii -, în sensul că, în cazul în care pedeapsa aplicată este de 30 de ani (maximul general al pedepsei închisorii), nu mai sunt aplicabile, în concret, regulile prevăzute de dispozițiile art. 100 alin. (1) și (3) din Codul penal cu privire la liberarea condiționată în cazul pedepsei închisorii. Astfel, prin impunerea aceluiași prag de 20 de ani de executare efectivă a pedepsei aplicate, se ajunge la o situație similară cu aceea a persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață. Prin urmare, deși, sub acest aspect, nu este menționată expres vreo deosebire între persoanele condamnate la același fel de sancțiune penală – și anume, pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani -, în concret, regulile se aplică diferit în cazul în care pedeapsa închisorii este de 30 de ani. Altfel spus, deși persoana privată de libertate este condamnată la pedeapsa închisorii, în fapt, pentru a fi liberată condiționat, prin aplicarea regulilor impuse de prevederile art. 100 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Codul penal, i se impune executarea unei fracții din pedeapsă egală cu aceea prevăzută pentru pedeapsa detențiunii pe viață. Așadar, instanța apreciază că dispozițiile de lege criticate instituie, fără nicio justificare, o deosebire de regim juridic în cadrul aceleiași categorii de persoane, ceea ce conduce la o discriminare negativă cu privire la persoanele condamnate la pedeapsa închisorii de 30 de ani. Or, norma referitoare la considerarea ca executată a unei părți din durata pedepsei ca urmare a muncii prestate ar trebui să se aplice tuturor persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, ceea ce, în concret, nu se poate realiza în cazul în care pedeapsa aplicată este de 30 de ani, deoarece limita minimă de 20 de ani prevăzută de dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal este egală cu fracția minimă de două treimi din durata pedepsei închisorii – când aceasta este mai mare de 10 ani -, fracție stabilită de prevederile art. 100 alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal. … 7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.  … 8.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că normele referitoare la instituția liberării condiționate, cuprinse în Codul penal și în Legea nr. 254/2013 (privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal), sunt în perfectă concordanță cu orientarea europeană în materie, aceea de a reglementa acordarea liberării condiționate ținând cont exclusiv de conduita persoanei condamnate pe durata executării pedepsei, întrucât, în acest fel, persoana respectivă este motivată, cunoscând că o bună conduită o aduce mai aproape de punerea în libertate. Liberarea condiționată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanța de judecată, chemată să evalueze conduita persoanei condamnate, constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe durata executării, dovedește că a făcut progrese în vederea reintegrării sociale și convinge astfel instanța că nu va mai comite infracțiuni, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Pe cale de consecință, este dreptul legiuitorului de a stabili, în mod fundamentat, regulile privind acordarea liberării condiționate, inclusiv din perspectiva fracției din pedeapsă ce se cere a fi executată de persoana condamnată. Invocă, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale – referitoare atât la dispozițiile Codului penal din 1969 și ale Legii nr. 275/2006 (privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal), cât și la prevederile noului Cod penal -, și anume deciziile nr. 1.699 din 17 decembrie 2009, nr. 1.037 din 14 iulie 2011 și nr. 595 din 1 octombrie 2015. … 9.Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Codul penal sunt constituționale. Arată că prevederile de lege criticate nu aduc atingere principiului constituțional care consacră egalitatea în drepturi, întrucât se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situația reglementată în ipoteza normei legale. Invocă, astfel, jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că prevederile art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (deciziile nr. 53 din 19 februarie 2002, nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 și nr. 323 din 30 aprilie 2015). Consideră că este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească în ce condiții poate fi acordată liberarea condiționată și mijloacele de stimulare a condamnaților în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei. Referitor la critica autorului excepției, potrivit căreia nu poate beneficia de munca prestată la calculul fracțiunii de pedeapsă necesare în vederea liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii de 30 de ani, arată că o eventuală modificare a soluției legislative în sensul dorit de autor nu poate face obiectul controlului de constituționalitate, întrucât Curtea nu se poate substitui legiuitorului pentru a crea sau a modifica o normă juridică.  … 10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Codul penal. Din susținerile orale ale autorului excepției referitoare la motivarea criticii, consemnate în actul de sesizare, reiese însă că excepția de neconstituționalitate privește doar dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua și alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra acestor dispoziții de lege, care au următorul cuprins:(1)Liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:a) cel condamnat a executat (…) cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani în cazul închisorii mai mari de 10 ani; … (…)(3)În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă (…) a cel puțin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani. … 13.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.  … 14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că liberarea condiționată este o măsură de politică penală de mare importanță pentru realizarea scopului pedepsei închisorii, întrucât este concepută ca un stimulent pentru condamnații care dau dovezi de îndreptare și constă în reducerea perioadei de privare de libertate, fiind destinată să accelereze procesul de reeducare și de reinserție socială a condamnatului. Liberarea condiționată este, totodată, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, având în vedere că privește faza executării acesteia, iar instanța, deși liberă să aprecieze asupra temeiniciei și necesității acordării liberării condiționate, nu poate proceda la judecarea cererii de liberare condiționată fără să existe la dosarul cauzei procesul-verbal încheiat de comisia pentru liberare condiționată și deci caracterizarea condamnatului și a comportării acestuia în timpul executării pedepsei. … 15.Curtea reține că liberarea condiționată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa toată pedeapsa, ci un instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe durata executării pedepsei, dovedește că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Sub acest aspect, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că liberarea condiționată nu este un drept, ci doar o posibilitate care se aplică dacă sunt îndeplinite și constatate de către instanță condițiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat (Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013). … 16.Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (3) fraza întâi din Codul penal, la calculul fracțiunilor de pedeapsă ce trebuie executate de persoanele condamnate pentru ca acestea să aibă vocație la acordarea liberării condiționate se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate.  … 17.În acest sens, prin Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 24 noiembrie 2015, paragrafele 13 și 14, Curtea a reținut că dispozițiile art. 78 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013) reglementează dreptul la muncă al persoanelor condamnate, arătând că acestora li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ținându-se seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranță, precum și de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora. Curtea a observat că prevederile art. 78 din Legea nr. 254/2013 se aplică în coroborare cu dispozițiile art. 83-88 din capitolul VI – „Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate“ al titlului III – „Executarea pedepselor privative de libertate“ din acest act normativ, care prevăd regimul de prestare a muncii, munca prestată în cazuri speciale, durata muncii prestate, plata muncii prestate, repartizarea veniturilor și recuperarea pagubelor. Astfel, dispozițiile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevăd că munca persoanelor condamnate în penitenciare se realizează: în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului; în regie proprie; pentru activități cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului; în caz de calamitate; în caz de voluntariat și în alte cazuri, în condițiile legii. De asemenea, dispozițiile art. 85 și ale art. 86 din Legea nr. 254/2013 stabilesc că durata muncii prestate este cea reglementată prin legislația muncii și că veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale și se impozitează potrivit prevederilor legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. Totodată, Curtea a reținut că dispozițiile capitolului VIII din Legea nr. 254/2013 reglementează liberarea condiționată, stabilind – în cuprinsul art. 95 din lege – că persoana condamnată poate fi liberată condiționat înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate, dacă îndeplinește condițiile prevăzute la art. 99 sau, după caz, la art. 100 din Codul penal. … 18.Curtea nu poate reține critica autorului excepției, în sensul că dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua și alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal creează discriminare – cu privire la condițiile de acordare a liberării condiționate – între persoanele care execută pedepse cu închisoarea mai mici de 30 de ani și persoana condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, deoarece aceasta din urmă nu poate beneficia, în vederea liberării condiționate, de scăderea zilelor câștigate prin muncă, ci trebuie să execute efectiv 20 de ani de închisoare, ajungând, practic, într-o situație similară cu cea a persoanelor condamnate la detențiune pe viață.  … 19.Referitor la principiul egalității în fața legii, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). De asemenea, Curtea a reținut că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28).  … 20.Totodată, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, paragraful 24) – a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, și Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).  … 21.În cauza de față, Curtea constată că, în temeiul dispozițiilor art. 100 alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin două treimi din durata pedepsei închisorii, când aceasta este mai mare de 10 ani, ceea ce – în cazul unei pedepse cu închisoarea de 30 de ani – înseamnă 20 de ani, care este chiar limita maximă stabilită, prin prevederile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua din Codul penal, cu privire la partea din pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani ce se cere a fi executată în vederea liberării condiționate. … 22.Curtea observă că, în absența introducerii, în cuprinsul dispozițiilor art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua din Codul penal, a acestei limite maxime de 20 de ani, liberarea condiționată în cazul pedepsei închisorii de 30 de ani ar fi putut fi dispusă doar dacă cel condamnat ar fi executat cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, ceea ce ar fi însemnat 22 ani și 6 luni.  … 23.Limitarea, prin prevederile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua din Codul penal, la 20 de ani a duratei din pedeapsă pe care persoana condamnată la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani trebuie să o execute se justifică în mod obiectiv și rezonabil, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii, pentru evitarea unor situații în care cel condamnat la pedeapsa închisorii ar trebui să execute, pentru a beneficia de liberarea condiționată, o perioadă de detenție mai mare decât cea care este cerută de lege în cazul liberării condiționate din executarea pedepsei cu detențiunea pe viață.  … 24.Nu are relevanță constituțională faptul că, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal, în situația în care persoana condamnată execută o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, perioada de detenție ce se cere a fi executată efectiv – 20 de ani – este egală cu aceea prevăzută de dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal drept condiție pentru liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață.  … 25.De asemenea, faptul că munca prestată de către persoana condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani nu produce efecte cu privire la calculul fracțiunii de pedeapsă – cerute de lege în vederea acordării liberării condiționate – nu este de natură a aduce atingere principiului constituțional al egalității în drepturi. Instanța ține seama de munca prestată de către respectiva persoană condamnată în ceea ce privește formarea convingerii că aceasta s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. … 26.Având în vedere motivele mai sus arătate, Curtea apreciază că dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua și alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal nu aduc nicio atingere principiului egalității în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituție.  … 27.Totodată, Curtea constată că este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească în ce condiții poate fi acordată liberarea condiționată și mijloacele de stimulare a condamnaților în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiționată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocație pe care o au, prin voința legiuitorului (Decizia nr. 1.037 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, Decizia nr. 145 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, și Decizia nr. 57 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, paragraful 23). … 28.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Codruț Mihail Tică în Dosarul nr. 13.264/225/2016 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și constată că dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua și alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 28 februarie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește