DECIZIA nr. 91 din 10 martie 2022

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și ale art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Hazm Al-Jobory în Dosarul nr. 8.227/30/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 227D/2019. … 2.La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, domnul avocat Dan Lupașcu, având împuternicire avocațială aflată la dosar. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. … 3.Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 1.479D/2019, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Vasile Stoleru, de Stela Mihaela Stoleru, de Antonio Andrei Stoleru (prin reprezentant legal Vasile Stoleru) și de Georgeta Lozneanu în Dosarul nr. 17.061/193/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală. … 4.La apelul nominal lipsesc autorii excepției, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită. La dosar autorii au depus un set de înscrisuri. … 5.Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 2.575D/2019, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Societatea Omniasig Vienna Insurance Group – S.A. din București în Dosarul nr. 745/280/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală. … 6.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită. … 7.Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar apărătorul prezent și reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.479D/2019 și nr. 2.575D/2019 la Dosarul nr. 227D/2019, care a fost primul înregistrat. … 8.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului prezent, care arată că excepția este admisibilă, întrunind toate condițiile impuse de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, inclusiv legătura textului criticat cu soluționarea cauzei. În speță, pertinența excepției de neconstituționalitate este pusă în evidență de împrejurarea că, deși instanța de apel a omis să soluționeze un motiv de apel, iar decizia instanței de apel conține o încălcare a normelor de drept material, această eroare de judecată nu poate fi îndreptată pe calea recursului în casație. Totodată, solicită Curții să constate că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Referindu-se la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală și la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, apreciază că efectul acestor norme este acela de a limita drastic sfera cazurilor de recurs în casație, astfel că nu permit eliminarea unor erori grave de judecată, cum sunt cele enunțate anterior. Subliniază că, deși, în materie penală, recursul în casație urmărește asigurarea conformității deciziei instanței de apel cu normele de drept aplicabile, acesta are, totuși, o configurație diferită față de aceeași cale de atac din materie civilă, normele procesual civile oferind un standard de protecție a dreptului de acces la justiție și înfăptuirii acesteia superior materiei penale. Susține că această diferență de reglementare nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice obiectiv și rațional. Limitarea drastică a cazurilor de recurs în casație nu se poate justifica prin specificul acestei căi de atac ori prin degrevarea instanței supreme, întrucât nu se poate refuza deschiderea unui mecanism procesual pentru înfăptuirea dreptății, sub pretextul că s-ar produce aglomerarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Susține că normele criticate nu oferă suficiente garanții în vederea asigurării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil și, de asemenea, instituie o discriminare fără o justificare obiectivă. Susține, totodată, că dispozițiile art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale invocate, întrucât doar unul dintre cei trei membri ai completului de judecată este competent să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, iar judecata se desfășoară fără citarea părților și fără participarea procurorului. De asemenea, arată că alin. (2) al art. 440 din Codul de procedură penală îngăduie interpretarea potrivit căreia, cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, judecătorul nu se limitează la o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, ci, în raport cu motivele indicate și în măsura în care apreciază că sunt incidente cazurile de recurs în casație, statuează și asupra fondului cererii, cu încălcarea principiului legalității, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare. În concluzie, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate și reconsiderarea jurisprudenței instanței de control constituțional în materie. … 9.Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, face referire la practica instanței de control constituțional cât privește examinarea normelor abrogatoare pentru a supune atenției Curții problema efectului constatării neconstituționalității unor norme care nu au fost vreodată în vigoare, astfel cum sunt dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. În plus, arată că autorii excepției realizează o comparație între instituții de procedură aparținând materiei civile și, respectiv, penale. Totodată, subliniază că, în Dosarul Curții nr. 227D/2019, o parte dintre criticile referitoare la omisiunea textului de lege criticat nu sunt incidente în cauză, atât timp cât autorul invocă motive care se regăsesc între cazurile de recurs în casație, respectiv comparația între o faptă concretă și textul de lege, modul nelegal de aplicare a unor pedepse complementare. Invocă, în continuare, jurisprudența instanței de control constituțional referitoare la dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv deciziile nr. 207 din 25 martie 2021 și nr. 498 din 13 iulie 2021. Susține, de asemenea, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, întrucât se translatează, în cuprinsul criticii de neconstituționalitate, motive care țin de aplicarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la garanțiile unui proces echitabil, care privesc persoana acuzată, iar nu persoana condamnată, fără a exista o similitudine de situație între aceste persoane. Reține că motivele formulate de autor privesc și instituții care nu se regăsesc în această materie, respectiv principiul continuității completului, care are în vedere completul care administrează probe și care se pronunță asupra vinovăției, aspecte care nu se regăsesc la completul de filtru din procedura admiterii în principiu a recursului în casație. Arată că dispozițiile procesuale de lege lata, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 1 octombrie 2015 împiedică expres judecătorul de filtru să examineze, în această procedură, chiar și aparența de temeinicie a motivelor de recurs în casație. Apreciază că nu există un motiv real de revizuire a jurisprudenței anterioare a instanței de control constituțional, astfel încât solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:10.Prin Încheierea din 19 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 8.227/30/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și ale art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. Excepția a fost ridicată de Hazm Al-Jobory în procedura de soluționare a admisibilității cererii de recurs în casație declarată împotriva unei decizii prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de autor împotriva unei sentințe penale prin care acesta a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În motivarea cererii de recurs, autorul excepției a invocat cazul de recurs în casație prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborate cu prevederile art. 11 alin. (1) și (2) și ale art. 148 alin. (2) din Constituție. … 11.Prin Încheierea din 17 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 17.061/193/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. Excepția a fost ridicată de Vasile Stoleru, de Stela Mihaela Stoleru, de Antonio Andrei Stoleru (prin reprezentant legal Vasile Stoleru) și de Georgeta Lozneanu cu ocazia soluționării recursului formulat de autori împotriva unei decizii penale. … 12.Prin Încheierea nr. 313/RC din 18 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 745/280/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. Excepția a fost ridicată de Societatea Omniasig Vienna Insurance Group – S.A. din București în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație formulată, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură penală, împotriva unei decizii penale. … 13.În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, autorul acesteia din Dosarul Curții nr. 227D/2019 susține, în esență, că, deși argumente similare celor expuse în cererea de recurs în casație ridică, în principiu, problema conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, reglementarea actuală a art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu permite valorificarea lor pe calea recursului în casație, dată fiind limitarea sferei cazurilor de recurs operată prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, în special în ceea ce privește abrogarea pct. 14 al art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, care viza ipoteza în care instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel. Susține că efectul modificării produse prin Legea nr. 255/2013 este acela că, în configurația actuală, recursul în casație a devenit o cale de atac aproape lipsită de conținut, inaptă să atingă obiectivul definit prin lege, în conflict vădit cu prevederile constituționale și reglementările internaționale indicate. Arată că, deși are aceeași natură juridică și aceeași finalitate, prin sfera extinsă a cazurilor în care poate fi exercitată, calea extraordinară de atac similară din materie civilă oferă un standard de protecție a dreptului de acces la justiție și la înfăptuirea dreptății superior celui din procesul penal, deși consecințele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale. Cât privește dispozițiile art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, susține, în esență, că acestea sunt neconstituționale, în condițiile în care doar unul dintre cei trei membri ai completului de judecată care urmează să soluționeze cererea este abilitat să se pronunțe asupra admisibilității în principiu, iar judecata se desfășoară fără citarea părților și fără participarea procurorului, deși alin. (2) al aceluiași text de lege îngăduie interpretarea potrivit căreia, cu ocazia verificării respectării dispozițiilor art. 438 din Codul de procedură penală, judecătorul nu se limitează la o verificare formală a indicării cazurilor de recurs în casație și a motivării lor, ci examinează dacă, în raport cu motivele arătate, sunt incidente cazurile de recurs în casație, antamând, în opinia autorului, fondul cererii. De asemenea, susține că dispozițiile art. 440 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală prevăd că examinarea admisibilității cererii de recurs în casație se realizează „fără citarea părților și fără participarea procurorului“. Or, cum termenii „citare“, respectiv „participare“ au accepțiuni complet diferite, sar putea interpreta că doar participarea procurorului este interzisă, nu și a părților, care se pot prezenta, fără să fie citate, situație în care pot pune și concluzii. … 14.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia din Dosarul Curții nr. 1.479D/2019 arată că, în cauză, decizia de achitare a inculpatei, vădit nelegală, rezultat al neevaluării de către instanța de apel a motivelor de apel formulate de părțile civile, al nevalorificării tuturor probelor legal administrate în cursul procesului, al negării existenței unora dintre ele (deși înscrisurile existente la dosar infirmă această ipoteză), al interpretării discreționare și neunitare a probelor reținute, a influențat, în mod evident, soluția în latura civilă. Susțin că și soluția de achitare este de natură a influența soluția în latura civilă, chiar dacă instanța care dispune achitarea lasă nesoluționată acțiunea civilă, lăsând, teoretic, posibilitatea sesizării instanței civile, care nu este legată de hotărârea de achitare sub aspectul existenței prejudiciului ori vinovăției inculpatului. În aceste condiții, susțin, în esență, că, prin abrogarea a nouă dintre cele paisprezece cazuri de recurs în casație, verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile se face predominant din perspectiva interesului inculpatului, partea civilă fiind pusă într-o situație de inegalitate de tratament legislativ. … 15.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia din Dosarul Curții nr. 2.575D/2019 susține, în esență, că, prin abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură penală, prevederile art. 434 din Codul de procedură penală, în vigoare, limitează cazurile în care se poate face recurs în casație, încălcându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) și ale art. 21 din Constituție. Arată că prevederile art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală conferă părții responsabile civilmente dreptul de a formula recurs în casație, fie în privința laturii civile, fie cu referire la latura penală, în măsura în care soluția din latura penală a influențat latura civilă, partea responsabilă civilmente din prezenta cauza aflându-se în situația prevăzută de prima teză a acestui articol. Susține că dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care cererea de recurs se judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu. De asemenea, susține că se aduce atingere dreptului la apărare și la un proces echitabil, întrucât admiterea în principiu se examinează de instanța supremă în camera de consiliu, fără citarea părților și a procurorului.  … 16.Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, formulând opinia în Dosarul Curții nr. 227D/2019, apreciază că, raportat la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în domeniul egalității în fața legii, al accesului la justiție, al dreptului la un proces echitabil, precum și al dreptului la un recurs efectiv, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerente ale deciziilor Curții Constituționale nr. 699 din 29 noiembrie 2016 și nr. 424 din 9 iunie 2015, referitoare la natura juridică și limitarea sferei motivelor recursului în casație, reținând că, dacă scopul degrevării instanței supreme nu poate constitui un argument hotărâtor pentru limitarea sferei cazurilor de recurs în casație, specificul acestei căi extraordinare de atac constituie o justificare obiectivă și decisivă în acest sens. Subliniază, totodată, că neprevederea, ca motiv de recurs în casație, a simplei omisiuni a unei instanțe de apel de a examina integral criticile apelanților nu trebuie privită disociat de ansamblul reglementărilor pertinente în această materie, în mod particular în privința contestației în anulare. Acest ultim remediu procesual permite persoanei interesate să invoce neregularități procedurale asupra cărora instanța de apel a omis a se pronunța, reglementarea sa completând-o pe cea a recursului în casație și conturând împreună cadrul remediilor extraordinare menite să asigure legalitatea hotărârii penale definitive. A admite că orice omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra unei critici ar justifica, în mod obiectiv, limitarea securității juridice și rejudecarea cauzei definitiv soluționate echivalează cu a admite, în mod inevitabil, că însuși conceptul de securitate juridică este unul iluzoriu, iar principiul res judicata, unul pur teoretic. Or, o atare concluzie contravine tocmai dreptului garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în componenta sa privind securitatea juridică. Reține, de asemenea, că sfera redusă a cazurilor de recurs în casație, limitată la chestiuni care vizează erori de drept, nu împiedică părțile interesate să apeleze la instanțele judecătorești, să promoveze căile de atac prevăzute de lege și să se prevaleze de garanțiile procesuale ale unui proces echitabil, posibilitatea promovării căii extraordinare de atac a recursului în casație constituind o garanție în plus a conformității hotărârilor judecătorești cu regulile de drept aplicabile. Sub același aspect, reține că, deși este de netăgăduit faptul că, prin natura și finalitatea sa, recursul în casație – în materie penală și recursul – în materie civilă constituie, ambele, căi extraordinare de atac menite să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, diferențele de reglementare a sferei cazurilor în care ele pot fi exercitate sunt determinate, în mod hotărâtor, de specificul fiecărei proceduri judiciare în parte; ele nu pot constitui, prin urmare, în mod obiectiv, criterii de evaluare comparativă a standardului de protecție a dreptului la acces la justiție. Pe de altă parte, reține că sfera redusă a cazurilor de recurs în casație nu afectează efectivitatea căii extraordinare de atac în materie penală, întrucât dreptul la un recurs efectiv garantat de Convenție nu este absolut, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, acesta putând fi supus unor restricții legitime. Apreciază că soluția normativă care prevede cazurile în care poate fi exercitat recursul în casație, restrângând sfera acestora, nu încalcă nici principiul egalității și nediscriminării prevăzut de Legea fundamentală și convențiile internaționale, întrucât neconstituționalitatea unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea egalității între cetățeni ar presupune să se constate că, în raport cu persoanele aflate în aceeași situație, se prevăd condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispozițiilor aplicabile recursului în casație. În fine, apreciază că formularea unor critici de neconstituționalitate a actualei reglementări a recursului în casație prin invocarea statuărilor Curții Constituționale în Decizia nr. 783 din 12 mai 2009 nu se raportează pertinent la natura juridică actuală a căii de atac extraordinare analizate, considerentele expuse de autoritatea constituțională în decizia evocată raportându-se la natura și finalitatea unei căi ordinare de atac – recursul, ceea ce nu mai este cazul recursului în casație, în actuala legislație procesual penală. … 17.Cât privește criticile de neconstituționalitate formulate de autor cu privire la dispozițiile art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, instanța supremă apreciază că sunt neîntemeiate, întrucât utilizarea termenilor „citare“, respectiv „participare“ constituie expresia poziției procesuale a participanților la procedură (procuror și părți) și a mijloacelor procedurale specifice prin care se asigură prezența lor în fața instanței; folosirea acestor noțiuni nu este de natură să conducă, eo ipso, la concluzia autorului excepției, interpretarea gramaticală dată textului sub acest aspect fiind una speculativă. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 591 din 1 octombrie 2015. Reține că art. 6 paragraful 1 din Convenție nu se aplică cererilor de redeschidere a unei proceduri încheiate definitiv, întrucât persoana care introduce o astfel de cerere este condamnată definitiv, iar nu acuzată penal, cerințele ce decurg din art. 6 devenind relevante numai subsecvent parcurgerii fazei admisibilității, în caz de rejudecare propriu-zisă a procesului. Cât privește critica autorului potrivit căreia judecătorul este abilitat să examineze concordanța dintre motivele alegate și cazul de recurs în casație invocat, pronunțându-se astfel asupra unei chestiuni care ține de fondul cererii, apreciază că, prin maniera în care este formulată, critica invocată ridică, în realitate, doar o problemă de interpretare și aplicare a legii în cazuri de speță, iar nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Totodată, arată că examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente cu unul din motivele expres prevăzute de lege nu echivalează, în sine, cu o statuare asupra aplicabilității acelui motiv de recurs în speță. De asemenea, apreciază că pronunțarea soluției asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează să judece pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a împiedica, prin ea însăși, justițiabilii în demersurile de sesizare a instanțelor judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele lor legitime au fost încălcate. Deopotrivă, apreciază că examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către judecătorul de filtru nu poate aduce atingere independenței celorlalți doi membri ai completului de judecată, fie în componenta obiectivă a acestei noțiuni (care se referă la independența judecătorilor față de alte autorități, în special față de executiv), fie sub aspectul independenței interioare a judecătorilor, care presupune ca ei să fie liberi de orice influențe sau presiuni din partea colegilor sau a judecătorilor care au atribuții administrative. Întrucât efectuează un examen esențialmente formal al cererii de recurs în casație, demersul judecătorului de filtru de a admite în principiu recursul în casație nu este susceptibil, prin el însuși, a limita în vreun fel independența celorlalți doi membri ai completului chemați să decidă asupra fondului căii extraordinare de atac. Recursul în casație intră în competența exclusivă a instanței supreme și este grefat pe erori de drept substanțial, spre deosebire de celelalte remedii procesuale menționate de autor. Or, poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în ierarhia sistemului judiciar și rolul său constituțional în asigurarea unei interpretări și aplicări unitare a legii, corelate cu numărul redus al situațiilor ce constituie motive de recurs în casație și caracterul pur formal al analizei de admisibilitate efectuată în etapa filtru, justifică în mod obiectiv opțiunea legiuitorului, căruia îi revine, de altfel, competența exclusivă de a norma procedura de judecată și regulile aplicabile recursului în casație. … 18.Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, formulând opinia în dosarele Curții nr. 1.479D/2019 și nr. 2.575D/2019, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, finalitatea sa fiind aceea de a înlătura erorile de drept cuprinse în hotărârile definitive ale instanțelor de apel, raportat strict la cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de lege. Față de specificul și finalitatea acestei căi extraordinare de atac, motivele de recurs în casație au fost restrânse și circumscrise unor situații vizând exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt. Reține că, prin dispozițiile criticate au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate și au fost eliminate cele formale și fără impact major asupra legalității. În aceste condiții, apreciază că dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 nu contravin dispozițiilor constituționale invocate, atât timp cât recursul în casație reprezintă o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor penale definitive prevăzute de lege și doar în cazuri strict determinate, de încălcare a legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. Observă că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea instanței supreme, iar, pe de altă parte, respectarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost eliminate din sfera instituției analizate motivele ce vizau aspecte procedurale, care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei din urmă căi de atac. Consideră că dispozițiile criticate nu generează discriminare între diferiții titulari ai dreptului de a promova recurs în casație, întrucât aceștia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiții asemănătoare, în concordanță însă cu poziția lor procesuală și cu specificul interesului procesual urmărit. În egală măsură, apreciază că prevederile criticate nu limitează nici dreptul părților civile de acces la justiție ori pe cel la un proces echitabil și nici dreptul la apărare, de vreme ce această categorie de părți are posibilitatea de a promova calea de atac, în condiții și pentru motive similare celor recunoscute celorlalți participanți la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluției dispuse în latura penală a cauzei, comparativ cu cea dispusă în acțiunea civilă, derivă din particularitățile celor două categorii de acțiuni și din specificul poziției părților, fără a contraveni exigențelor constituționale invocate. Invocă jurisprudența instanței de control constituțional în materie, respectiv deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, paragraful 15; nr. 699 din 29 noiembrie 2016, paragraful 23; nr. 743 din 13 decembrie 2016, paragrafele 27 și 28; nr. 490 din 30 iunie 2016, paragrafele 23 și 24; nr. 517 din 6 iulie 2017, paragraful 22, și nr. 215 din 9 aprilie 2019, paragraful 16. … 19.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate. … 20.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, înscrisurile comunicate, susținerile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:21.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 22.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 438 alin. (1) și ale art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu următorul conținut:– Art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; 2-6. abrogate; 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal; 9-10. abrogate; 11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; 12. sau aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 13-14. abrogate“; … – Art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală: „(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părților și fără participarea procurorului. (2) Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.“; … – Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: „La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 și 14 se abrogă.“ …  … 23.Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că textele de lege criticate sunt contrare atât prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul român, ale art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiție și dreptul părților la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (3) potrivit cărora judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, ale art. 125 alin. (1) privind numirea judecătorilor și ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, cât și dispozițiilor art. 6 paragraful 1 teza întâi și paragraful 3 lit. c), privind dreptul al un proces echitabil, ale art. 13 referitoare la dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenția pentru a apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, privind interzicerea generală a discriminării, precum și prevederilor art. 21 privind nediscriminarea și ale art. 47 alin. (2) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.  … 24.Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că autorii critică, în esență, limitarea cazurilor în care se poate formula recurs în casație, aspect analizat în jurisprudența sa, prin deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, nr. 149 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 13 iunie 2019, și nr. 207 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 20 iulie 2021.  … 25.Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Curtea a reținut, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. … 26.Astfel, raportând prevederile de lege criticate la scopul recursului în casație, Curtea a statuat că restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, așa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate – aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – și de natura acesteia – de cale extraordinară de atac. Curtea a reținut că, așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație – prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.  … 27.Totodată, Curtea a reținut că – spre deosebire de situația analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii ( în acest sens, deciziile nr. 100 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 12 mai 2020, și nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019). … 28.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor amintite își păstrează valabilitatea și în cauza de față. … 29.Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, față de critica formulată de autori, potrivit căreia examinarea admisibilității cererii de recurs în casație se realizează fără citarea părților și fără participarea procurorului, Curtea reține că, în ceea ce privește dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, anterior modificării acestora prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, a pronunțat Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală și a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatând că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată“ din cuprinsul acestora este neconstituțională. … 30.Cu acel prilej, Curtea a examinat din punctul de vedere al constituționalității, raportat la dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală, prevederile art. 440 alin. (1), potrivit cărora „Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.“, reținând, în paragrafele 18-23 ale deciziei precitate, că dispozițiile procesual penale ce reglementează soluționarea recursului în casație nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilității în principiu a cererii. Așa fiind, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 2 martie 2015, Curtea a constatat că participarea procurorului la procedura reglementată prin art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. … 31.Totodată, Curtea a observat că procedura de examinare a admisibilității cererii de recurs în casație, reglementată la art. 440 din Codul de procedură penală, nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părților. Curtea a reținut că prevederile art. 353 din Codul de procedură penală reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) teza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită; conform dispozițiilor aceleiași norme, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță, care poate dispune și citarea altor subiecți procesuali, atunci când prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 și art. 363 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziții speciale contrare. În aceste condiții, Curtea a constatat că în procedura admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație ar urma să fie aplicabile dispozițiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță. Concluzionând, Curtea a reținut că examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a părților, conform art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală, și cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aceasta în condițiile în care, dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului și citarea părților de la examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepție de la dispozițiile art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1), precitate. … 32.Curtea a observat însă că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă un aspect diferit de cel reținut de instanța de control constituțional, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casație sunt examinate din perspectiva admisibilității în principiu a acestora fără participarea procurorului și fără citarea părților, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală. Așa încât, Curtea a constatat că lipsa aplicării dispozițiilor art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, prin urmare, examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare și aplicare a legii, și nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părți, pe de o parte, și procuror, pe de altă parte. În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală. … 33.Ulterior modificării dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, Curtea a pronunțat Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi și art. 440 alin. (2) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale. Totodată, prin aceeași decizie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. … 34.În ceea ce privește soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că prin Legea nr. 75/2016 legiuitorul a prevăzut în mod expres că admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează fără citarea părților și fără participarea procurorului. Curtea a constatat, în paragrafele 37 și 38 ale deciziei precitate, că dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casație, procedură în care examinarea admisibilității cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanța pronunță, prin încheiere, o soluție de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casație. … 35.Totodată, Curtea a reamintit soluția pronunțată prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, apreciind că în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casație, ci o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu și temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiție și nici dreptul la apărare reglementate de prevederile art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală.  … 36.Curtea constată că, pentru aceleași considerente, pronunțarea soluției asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere dispozițiilor constituționale și convenționale invocate.  … 37.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Hazm Al-Jobory în Dosarul nr. 8.227/30/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, de Vasile Stoleru, de Stela Mihaela Stoleru, de Antonio Andrei Stoleru (prin reprezentant legal Vasile Stoleru) și de Georgeta Lozneanu în Dosarul nr. 17.061/193/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, respectiv de Societatea Omniasig Vienna Insurance Group – S.A. din București în Dosarul nr. 745/280/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) și ale art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 10 martie 2022.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește