DECIZIA nr. 788 din 5 decembrie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniel Eugen Muha în Dosarul nr. 18.671/180/2014/a3 al Judecătoriei Bacău – Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.756D/2016. … 

2.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.  … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4.Prin Încheierea din 7 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 18.671/180/2014/a3, Judecătoria Bacău – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Daniel Eugen Muha cu ocazia soluționării unei cauze penale. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) și (3) referitor la înfăptuirea justiției, precum și prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, arată că textul de lege criticat restrânge dreptul judecătorului de a individualiza pedeapsa cu închisoarea potrivit propriei conștiințe și reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecății, cu gravitatea și consecințele lor, precum și cu persoana celui care le-a comis. Modalitatea de calcul a pedepsei în cazul concursului de infracțiuni generează aplicarea unor pedepse care depășesc cu mult maximul special prevăzut de lege pentru cea mai gravă dintre faptele săvârșite de către inculpat, ceea ce reprezintă o deviere de la sensul incriminării, de la voința legiuitorului și chiar de la capacitatea autonomă a judecătorului de a individualiza sancțiunea în limite firești, în acord cu natura și gravitatea faptelor comise, cu urmările acestora și cu profilul socio-moral al persoanei judecate. În concret, individualizarea pedepsei se transformă într-o formulă aritmetică de calcul prin care se ajunge la pedepse aberante, judecătorul fiind obligat să se conformeze unei reguli care îi paralizează capacitatea de a aplica sancțiunea. Este de necontestat faptul că, în cazul comiterii mai multor infracțiuni aflate în concurs real, judecătorul trebuie să aibă capacitatea de a aplica, pe lângă limita maximă a pedepsei prevăzute de lege, un spor de pedeapsă, dar soluția legislativă ce se regăsește în dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal obligă instanța să individualizeze pedeapsa în cu totul alte limite decât consideră necesar. Se ajunge, astfel, la situația în care o persoană este condamnată la zeci de ani de detenție pentru fapte de mică gravitate, pentru care legiuitorul a stabilit pedepse cu o limită maximă în jur de 5 ani. Ca efect al aplicării dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, deși judecătorul stabilește fiecare pedeapsă cu închisoarea către minimul special prevăzut de lege sau chiar sub acest minim, pedeapsa rezultantă reprezintă o sancțiune privativă de libertate nejustificat de severă și în vădită discordanță cu gravitatea faptelor comise. Or, legiuitorul a stabilit pentru fiecare infracțiune limite de pedeapsă adaptate specificului respectivei fapte penale, valorii sociale ocrotite de legea penală, astfel încât individualizarea pedepsei să țină seama de aceste criterii. Consideră că, așa cum prevedea și Codul penal din 1969, aplicarea sporului de pedeapsă trebuie să aibă un caracter facultativ, iar cuantumul acestuia trebuie fixat în limite rezonabile pentru a nu transforma judecata penală într-o simplă operațiune aritmetică al cărei rezultat să aibă consecințe devastatoare asupra condamnatului. Arată că, potrivit Codului penal din 1969, sistemul cumulului juridic nu se aplica – în mod necondiționat – în toate cazurile, instanța având posibilitatea să se limiteze la aplicarea sistemului absorbției, ca tratament juridic al concursului de infracțiuni. Astfel, sporirea pedepsei celei mai grele nu era obligatorie, ci facultativă, instanța putând să aplice sporul numai atunci când considera că acesta era necesar pentru atingerea scopului pedepsei și, respectiv, să renunțe la sporirea pedepsei, în special atunci când cealaltă infracțiune concurentă prezenta un grad de pericol social redus. Așadar, potrivit Codului penal din 1969, adăugarea sporului era lăsată la aprecierea instanței atât sub aspectul necesității, cât și cu privire la cuantumul său, în limita fixată de lege, instanța având în vedere gradul de pericol social al infracțiunilor concurente, rezultat din toate circumstanțele obiective și subiective ale acestora, posibilitatea instanței de a spori pedeapsa cea mai grea, în două trepte, asigurând condițiile unei individualizări corespunzătoare a pedepsei rezultante în cazul concursului de infracțiuni.  … 6.De asemenea, autorul excepției susține că dispozițiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală – care stabilesc că exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată – încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, precum și prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât imparțialitatea judecătorului de cameră preliminară este afectată de verificarea legalității administrării probelor, operațiune cu ocazia căreia nu poate face abstracție de conținutul respectivelor probe. Arată că dreptul la un proces echitabil presupune soluționarea cauzelor de către o instanță independentă și imparțială. Or, odată ce judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra probelor administrate în cursul urmăririi penale, probe care arată vinovăția inculpatului – pentru că, dacă ar fi arătat nevinovăția acestuia, nu ar mai fi fost trimis în judecată – respectivul judecător se pronunță implicit și asupra vinovăției inculpatului, neputându-se face, nici teoretic și nici practic, o delimitare a probei administrate de concluzia la care conduce administrarea acesteia, și anume cea a vinovăției suspectului. În acest caz, din start, judecătorul de cameră preliminară pleacă cu convingerea că inculpatul este vinovat – în baza probelor verificate și aprobate de acesta – și că trebuie condamnat, judecata în fond a cauzei fiind doar o simplă formalitate. De aceea, consideră că trebuie separată funcția îndeplinită de judecătorul de cameră preliminară de aceea de judecată pe fond a cauzei. Judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța numai asupra legalității administrării probelor fără să aibă în vedere și finalitatea lor, aceea de stabilire a vinovăției și, implicit, de tragere la răspundere penală a inculpatului. Astfel, vinovăția este, practic, stabilită de organul de urmărire penală, iar nu de instanța de judecată, inculpatului încălcându-i-se prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil. În acest context, judecătorul de cameră preliminară, luând cunoștință de probele administrate, care stabilesc vinovăția, nu va putea judeca cauza pe fond făcând abstracție de acestea, deoarece, anterior, cu ocazia verificării dosarului în camera preliminară, a aprobat ca legale aceste probe, formându-și o convingere proprie în ceea ce privește vinovăția inculpatului.  … 7.Judecătoria Bacău – Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, arată că reglementarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, constând în aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, nu încalcă principiile constituționale care guvernează înfăptuirea justiției. De asemenea, faptul că judecătorul de cameră preliminară care dispune începerea judecății exercită și funcția de judecată în cauză nu contravine dreptului la un proces echitabil, nefiind afectată imparțialitatea judecătorului. … 8.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.  … 9.Guvernul consideră că este neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală cu privire la soluția legislativă potrivit căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 și nr. 711 din 27 octombrie 2015. … 10.Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudența în materie a Curții Constituționale.  … 11.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:12.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 13.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Prevederile alin. (3) al art. 3 din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins: – Art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal: „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: […] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“; … – Art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală: „În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată, mai puțin când se dispune începerea judecății potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c)“. Art. 3 alin. (1) lit. c) prevede că: „În procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare: […] c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată;“. …  … 14.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) și (3) referitor la înfăptuirea justiției, precum și a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. … 15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – invocate și în prezenta cauză – și față de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și a reținut că dispozițiile de lege criticate reglementează în materia sancționării concursului de infracțiuni săvârșite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracțiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix. Așadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reținut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. În actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracțiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralității de infracțiuni, în contextul în care critica principală a tendințelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracțiuni, a fost aceea că sistemul sancționator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluția de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică“. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere și instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea și sancționarea pluralității de infracțiuni, în condițiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracțiuni, deși un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancționată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situații, ignorată de instanțe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Așa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigențe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni“. Așadar, în cazul concursului de infracțiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea – singura sancțiune aplicată, în mod obișnuit, de către instanțe sub legea veche, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reținut că, întrucât săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană demonstrează o perseverență pe calea infracțională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii și reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituției și a supremației sale (paragrafele 24, 26, 27 și 28). … 16.Analizând critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (2) cu privire la unicitatea funcției jurisdicționale, imparțialitatea și egalitatea justiției, Curtea a constatat că prima cerință, statuată prin dispozițiile constituționale precitate – unicitatea justiției, nu are aplicabilitate în cauză, de vreme ce nu s-au invocat critici referitoare la înfăptuirea justiției de către același sistem de organe, al instanțelor judecătorești, la ierarhizarea acestora, în cadrul sistemului, ori la stabilirea unor competențe diferite pentru fiecare categorie de instanțe în parte. Cât privește cea de-a doua cerință – imparțialitatea justiției, aceasta este legată de organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, pe de o parte, și de judecătorul cauzei, pe de altă parte. Or, Curtea Constituțională a reținut că cerința imparțialității este prevăzută în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, în art. 2 alin. (1) și art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, și în art. 9-11 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, iar, în materie procesual penală, dispozițiile care concură la asigurarea imparțialității, respectiv incompatibilitatea judecătorului, abținerea, recuzarea, sunt reglementate în art. 64, 66 și 67 din actualul Cod de procedură penală. În aceste condiții, cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea nu a reținut susținerile autorului excepției referitoare la lipsa de imparțialitate a judecătorului în soluționarea cauzelor penale având ca temei dispozițiile penale referitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni. De asemenea, Curtea a constatat că dreptul la un proces echitabil, analizat din această perspectivă, este pe deplin respectat. În ceea ce privește cea de-a treia cerință – „Justiția este […] egală“ – statuată prin prevederile art. 124 din Constituție, Curtea a reținut, în considerentele deciziei mai sus menționate, că aceasta reflectă dispoziția constituțională înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căruia „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări“. Prevederea constituțională este reluată în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care, în art. 2 alin. (1) dispune că justiția este egală pentru toți, în art. 7 alin. (1) prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, și în alin. (2) al aceluiași articol stabilește că justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii. Totodată, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor stabilește pentru judecători obligația de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare. Din această perspectivă, Curtea a constatat că, reglementând mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, dispozițiile criticate nu sunt de natură a înfrânge principiul egalității în fața justiției, garanțiile enunțate anterior urmând a fi aplicate în soluționarea tuturor cauzelor penale având ca temei prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal (paragrafele 30, 31, 32, 33 și 35). … 17.În continuare, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea a reținut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracțiuni intră în atribuțiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancțiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcție de o serie de criterii, printre care și frecvența fenomenului infracțional. Așa fiind, Curtea a reținut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancționare a celor două forme de concurs de infracțiuni, real și formal – cât privește persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. De asemenea, Curtea a reținut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenți față de lege, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală aceștia „se supun numai legii“. Textul constituțional precitat raportat la dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (2) potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“ și ale art. 124 alin. (1) care stabilește că „Justiția se înfăptuiește în numele legii“ fixează poziția justiției, a judecătorului față de lege. Potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „Procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege“ și „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii“ [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speța concretă. Competența judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile și analiza conținutului său, ci și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ținând seama de diversitatea și complexitatea relațiilor sociale, o redactare generală a legii (Decizia Curții Constituționale nr. 337 din 16 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 12 octombrie 2004). Având în vedere toate cele arătate, Curtea nu a reținut critica autorului excepției referitoare la încălcarea independenței judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei principale în caz de concurs de infracțiuni (paragrafele 41, 42 și 43). … 18.Curtea nu a reținut nici susținerile autorului potrivit cărora prevederile constituționale ale art. 23 referitor la libertatea individuală ar fi încălcate de dispozițiile de lege criticate. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, așa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcție de gravitatea comportamentului infracțional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziții penale, însă, trebuie să fie strict delimitate și condiționate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracțiuni „în condițiile și în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanție împotriva unei eventuale ingerințe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Așadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăși limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, pedeapsa se reduce corespunzător (paragraful 44). … 19.Cât privește dreptul la un proces echitabil statuat prin dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenței sale constante, aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanțial, reținând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial (paragraful 45).  … 20.În același sens cu Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, mai sus citată, sunt și deciziile Curții Constituționale: nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016; nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016; nr. 256 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2016; nr. 329 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 21 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016; nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017; nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017; nr. 734 și nr. 740 din 23 noiembrie 2017, nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii. Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenței Curții cu privire la dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.  … 21.De asemenea, Curtea constată că dispozițiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală – potrivit cu care exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată – au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – invocate și în prezenta cauză – și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 415 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 3 octombrie 2017, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, reținând că este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător – care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală – să se pronunțe și pe fondul cauzei. S-a reținut, totodată, că o soluție contrară ar fi de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea – esențială în buna administrare a cauzei – de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Astfel, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, paragraful 45). Prin aceeași decizie, mai sus menționată, Curtea Constituțională a reținut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. Așa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. De asemenea, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată (paragrafele 14 și 15).  … 22.În continuare, prin Decizia nr. 415 din 15 iunie 2017, Curtea a reținut că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor și la legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale. Împrejurarea că instanța competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăși să se pronunțe cu privire la cererile și excepțiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară și care au fost soluționate în această procedură (atât pe fond, cât și/sau în contestație) nu afectează dreptul părților la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Instanța competentă să se pronunțe asupra judecății pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicție să statueze cu privire la temeinicia acuzației în materie penală, deoarece, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate, deși nu se readministrează, sunt supuse dezbaterii contradictorii, respectiv pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă aceasta apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispozițiile art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală care obligă instanța – dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță – să o pună în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului. Faptul că instanța de judecată va ține seama la judecarea cauzei de o astfel de probă implică filtrarea ei în raport cu exigențele referitoare la aprecierea probelor care, potrivit art. 103 din Codul de procedură penală, nu au o valoare dinainte stabilită și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, condamnarea putând fi dispusă numai atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (paragraful 16). … 23.În același sens sunt și deciziile Curții Constituționale: nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015; nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016; nr. 897 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 28 martie 2016; nr. 901 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 14 martie 2016; nr. 80 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016; nr. 296 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016; nr. 380 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 13 iulie 2016; nr. 778 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017; nr. 136 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din data de 11 iulie 2017; nr. 600 din 28 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 29 noiembrie 2017. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. … 24.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,  … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Daniel Eugen Muha în Dosarul nr. 18.671/180/2014/a3 al Judecătoriei Bacău – Secția penală și constată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Bacău – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 5 decembrie 2017.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește