DECIZIA nr. 712 din 5 noiembrie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal, excepție ridicată de Nelu Niculescu și Sevastița Maria Niculescu în Dosarul nr. 1.532/3/2016 (disjuns din Dosarul nr. 18.565/3/2015) al Tribunalului București – Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.517D/2017. … 2.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 292 alin. (1) din Codul penal. Reține că sintagma criticată de autor, „lasă să se creadă că are influență“, este comună și infracțiunii de trafic de influență și a mai fost examinată de Curte, din perspectiva unor critici similare, statuându-se că, întrucât nu sunt deosebiri între Codul penal anterior și noul Cod penal în reglementarea acestei infracțiuni, aceasta are o consacrare doctrinară și jurisprudențială care permite destinatarului normei să-și regleze conduita pentru a nu intra sub incidența legii penale. Apreciază că, în cauză, sunt incidente și considerentele paragrafului 21 al Deciziei Curții nr. 134 din 9 martie 2017. Cât privește critica autorilor excepției referitoare la existența unei discriminări pozitive, raportat la dispozițiile art. 292 alin. (2) din Codul penal, consideră că și aceasta este neîntemeiată. Reține că, în cauză, autorii excepției au cunoscut existența cauzei de nepedepsire însă au invocat motive de natură religioasă pentru a justifica faptul că nu au putut face denunțul, iar organul judiciar se sesizase deja din oficiu la momentul încunoștințării sale de către aceștia. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4.Prin Încheierea din 19 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.532/3/2016 (disjuns din Dosarul nr. 18.565/3/2015), Tribunalul București – Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Nelu Niculescu și Sevastița Maria Niculescu în soluționarea cauzei penale privindu-i pe autorii excepției, trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență și cumpărare de influență. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că sintagma „lasă să se creadă că are influență“ nu are o definiție legală, în consecință fiind lipsită de claritate, conducând la aprecieri arbitrare ce contravin dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 alin. (5) din Constituție. Cât privește dispozițiile art. 292 alin. (1) din Codul penal, susțin că acestea au caracter inechitabil, în sensul unei discriminări pozitive, și sunt de natură a institui un tratament preferențial pentru persoane care se află în aceeași situație. Susțin, de asemenea, că, prin prevederile criticate, în ipoteza persoanelor aflate în aceeași situație, unele sunt exonerate de răspundere și devin părți vătămate, iar cele care – motivat de necunoașterea subtilităților procedurale ori din cauza unor precepte religioase – nu recurg la denunț devin inculpați, contrar dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, ale art. 6 și ale art. 17 din Convenție și art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. … 6.Tribunalul București – Secția I penală opinează, referitor la excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, că aceasta este neîntemeiată și invocă, în acest sens, Decizia Curții nr. 489 din 30 iunie 2016. În ceea ce privește dispozițiile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal, nu a formulat opinia sa în considerentele încheierii de sesizare. … 7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate. … 8.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reține că textul de lege are în vedere, așa cum reiese cu claritate din formularea sa, fapta unei persoane de a da, a oferi sau a promite bani sau alte foloase, unei alte persoane care are influență sau lasă să se creadă că poate exercita o influență reală sau imaginară asupra unui funcționar public, în vederea influențării îndeplinirii atribuțiilor de serviciu ale acestuia. Apreciază că dispozițiile criticate sunt formulate fluent, clar și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce și reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale. În ceea ce privește raportarea la art. 16 din Constituție, apreciază că motivele de neconstituționalitate sunt neîntemeiate. Face referire la jurisprudența constantă a Curții Constituționale potrivit căreia egalitatea în fața legii înseamnă aplicarea aceluiași regim juridic pentru persoanele aflate în situații similare, iar nu un regim juridic uniform pentru persoane aflate în situații diferite. … 9.Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal sunt constituționale, în condițiile în care textul legal criticat este suficient de precis și clar, iar elementele infracțiunii nu necesită alte intervenții din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerințele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea. Consideră că dispozițiile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenție nu au incidență în cauză, prevederile legale criticate fiind de drept material, iar nu de drept procedural. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispozițiile de lege criticate, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, apreciază că aceasta nu poate fi reținută, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat. … 10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 12.Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal. Prin notele scrise autorii excepției critică dispozițiile art. 291 alin. (1) și ale art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal. … 13.Din perspectiva stabilirii obiectului excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin deciziile nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, și nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, a reținut că, deși excepția de neconstituționalitate prezintă particularități semnificative, ea se încadrează în categoria excepțiilor procesuale și reprezintă, deci, un mijloc procedural prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța, din oficiu, invocă, în cadrul procesului și fără a pune în discuție fondul dreptului, neconformitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță cu Legea fundamentală. Sesizarea Curții este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției realizat de către instanța judecătorească sau de arbitraj comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătorești a procedurii soluționării excepției de neconstituționalitate. Astfel, întrucât excepția de neconstituționalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul solicită instanței judecătorești sesizarea Curții Constituționale în vederea efectuării controlului de constituționalitate, instanța, exercitându-și competența prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepției, în cadrul considerentelor hotărârii, și să dispună sesizarea Curții, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curții, prin dispozitivul aceleiași hotărâri. … 14.În prezenta cauză, ca urmare a ridicării excepției de neconstituționalitate, Tribunalul București – Secția I penală a reținut, în considerentele Încheierii din 19 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.532/3/2016, cât privește dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, criticate, faptul că instanța de control constituțional a examinat dispozițiile precitate prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, așa încât, „față de argumentele aduse de Curtea Constituțională, prezentate in extenso, pe care instanța și le însușește în integralitate“, a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu referire la sintagma „sau lasă să se creadă că are influență“, este neîntemeiată, iar, prin dispozitivul încheierii, a sesizat Curtea doar cu prevederile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal. În concret, prin Încheierea din 19 mai 2016, Tribunalul București – Secția I penală a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de autori, și a sesizat instanța de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal. … 15.Curtea reține că, deși în considerentele actului de sesizare instanța de judecată și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, apreciind că este neîntemeiată, aceasta nu a analizat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției având un atare obiect. Din această perspectivă, Curtea constată că omisiunea instanței judecătorești de a analiza întrunirea condițiilor de admisibilitate referitoare la excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal și de a se pronunța cu privire la sesizarea Curții sau la respingerea cererii de sesizare referitor la dispozițiile precitate nu poate avea drept consecință înlăturarea controlului realizat de Curtea Constituțională. A admite o soluție contrară echivalează cu atribuirea unor efecte „extra legem“ și chiar „contra legem“ omisiunii sau refuzului instanței judecătorești de a se pronunța cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale având ca obiect soluționarea unei excepții de neconstituționalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanței judecătorești s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituție autorilor excepției de a o invoca și, în mod corelativ, de a primi soluția rezultată din controlul legii efectuat de către instanța de contencios constituțional. … 16.Așa fiind, Curtea reține că, în cazul în care instanța de judecată sesizează instanța de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate a anumitor dispoziții din legi sau ordonanțe fără a se pronunța asupra altora, criticate în cadrul aceleiași excepții de neconstituționalitate, se va examina excepția de neconstituționalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său, cu atât mai mult cu cât Curtea constată că, în cauză, autorii excepției nu au, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării soluției instanței cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, întrucât soluția instanței de judecată este de „admitere în parte“ a excepției, iar nu o soluție de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. … 17.În aceste condiții, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 291 alin. (1) și art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal, având următorul cuprins:– Art. 291 alin. (1) din Codul penal: „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“; … – Art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal: „(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. […]“ …  … 18.În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autorii excepției invocă încălcarea atât a prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (1) privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (2), potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de acces la justiție, și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, cât și a dispozițiilor art. 6 – Dreptul la un proces echitabil, art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege, art. 17 – Interzicerea abuzului de drept, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 7 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. … 19.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind examinate critici similare celor formulate în prezenta cauză cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influență“, prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, excepția de neconstituționalitate fiind respinsă ca neîntemeiată. În considerentele deciziei precitate, Curtea a reținut că pentru existența infracțiunii de trafic de influență se cer a fi îndeplinite mai multe cerințe esențiale, printre care și aceea ca subiectul activ „să aibă influență“ ori „să lase să se creadă că are influență“ asupra funcționarului public sau persoanei prevăzute de lege. În acest sens, Curtea a observat că, în mod constant, doctrina a reținut că prin expresia „are influență“ se înțelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcționarului sau a altui salariat ori că bunele relații personale cu acesta corespund realității, așadar, acea persoană este în asemenea relații cu funcționarul încât să îl poată determina să adopte o anumită conduită, atitudine, acțiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influență“ asupra unui funcționar sau a altui salariat, literatura de specialitate înțelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcționar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relațiilor personale pe care le are cu acel funcționar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obține o anumită rezolvare) ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realității, că este în relații bune cu funcționarul ori alt salariat, se bucură de aprecierea și încrederea acestuia, așa încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influență. Se consideră că cerința este îndeplinită și atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcționar, nu dezminte afirmațiile altora cu privire la existența acesteia. De asemenea, în practica judiciară s-a reținut că nu are relevanță dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcționarului public asupra căruia are influență, suficient fiind să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea a observat, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru reținerea infracțiunii de trafic de influență nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcționarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conținutul celor afirmate de el se desprinde competența acestui funcționar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influența, întrucât ceea ce este important este ca influența presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacției. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea ca influența pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul să privească un funcționar sau alt salariat care are atribuții în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanță dacă făptuitorul, atribuind un nume acelui funcționar sau salariat, a folosit un nume real sau fictiv. Prin urmare, esențial este ca influența făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacției. … 20.Curtea a reținut, de asemenea, că, în ipoteza în care făptuitorul lasă să se creadă că are influență, deși nu are, este vorba și de inducerea în eroare, de o înșelăciune pe care traficul de influență o absoarbe în conținutul său. Potrivit practicii judiciare, prevalarea de o influență inexistentă în realitate asupra unui funcționar sau pretinderea sau primirea de bani urmată de neexercitarea ulterioară a influenței pentru îndeplinirea actului, deși constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase, realizează acțiunii de trafic de influență, aceasta având un alt obiect juridic (relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a raporturilor de serviciu) față de infracțiunea de înșelăciune (relațiile sociale referitoare la patrimoniu), infracțiunea de trafic de influență existând independent de producerea unei pagube materiale, așa cum este cazul infracțiunii de înșelăciune. De asemenea, pe cale jurisprudențială, s-a reținut însă că, dacă actul a fost îndeplinit fără să se fi făcut vreo intervenție și totuși se pretind bani sau alte foloase, fapta constituie înșelăciune. S-a mai statuat că nu există trafic de influență dacă inculpatul nu s-a prevalat de vreo influență pe lângă vreun funcționar, ci a luat suma de bani pentru serviciile pe care el personal putea să le facă celor care au dat banii, existând în acest caz infracțiunea de luare de mită. Totodată, potrivit practicii judiciare și doctrinei – dezvoltate în legătură cu normele penale de incriminare a infracțiunii de trafic de influență cuprinse în Codul penal din 1969 -, autorul faptei de trafic de influență pretinde, primește sau acceptă foloasele, deoarece afirmă sau lasă să se creadă că are influență pe lângă un funcționar public sau alte persoane prevăzute de lege. Influența poate fi reală sau imaginară, fiind suficient ca din atitudinea făptuitorului să rezulte nemijlocit sau indirect – când „lasă să se creadă“ – că are influență asupra funcționarului respectiv.  … 21.Așa încât, Curtea a constatat că, în condițiile în care cele două noțiuni utilizate în cuprinsul art. 291 din Codul penal – „persoană care are influență“/„persoană care lasă să se creadă că are influență“ – se regăseau și în norma penală anterioară (respectiv art. 257 din Codul penal din 1969), dat fiind conținutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice și jurisprudența în materia infracțiunii de trafic de influență, cu referire la noțiunile precitate, își păstrează valabilitatea și sub noul Cod penal. … 22.Cu referire la susținerea autorilor potrivit căreia este necesară definirea celor două noțiuni, respectiv stabilirea de către legiuitor a criteriilor în temeiul cărora ar trebui analizată atitudinea subiectului activ al infracțiunii de trafic de influență, Curtea a reținut că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluțiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite (art. 25), iar, „dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat“ sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce îl instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv și devine obligatorie pentru actele normative din aceeași materie [art. 37 alin. (2)]. Curtea a reținut, de asemenea, că stilul actelor normative trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, prin concizie – fără ca legea să fie însă sumară și lacunară – prin aplicarea unor principii stabile, predictibile și accesibile, să fie inteligibil pentru categorii largi și diverse de destinatari, având în vedere caracterul general și obligatoriu al normei juridice. Totodată, utilizarea constantă și uniformă a acelorași termeni în redactarea actelor normative este o garanție pentru realizarea coerenței legislației naționale, în aceste condiții nemaifiind necesară determinarea conceptuală și definirea acestor termeni, așadar, interpretarea oficială, autentică, contextuală a noțiunilor cu conținut normativ identic reglementării anterioare. Mai mult, Curtea a reținut că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare – ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reținut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal. … 23.Așa încât, având în vedere cele reținute, faptul că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noțiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influență – „persoană care are influență“, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influență“ – care, în acest mod, au devenit expresii consacrate, ținând cont de jurisprudența și doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal și luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudența care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, așa cum susțin autorii excepției, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 alin. (5) din Constituție și nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale. … 24.De altfel, Curtea a reținut un argument în plus în susținerea celor statuate anterior, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracțiunii de trafic de influență, legiuitorul a adăugat o nouă condiție de tipicitate (nouă cerință esențială) necesară pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influență că îl va determina pe funcționarul public sau o altă persoană dintre cele menționate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că formularea normei penale criticate – „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta …“ – este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, deci pentru existența infracțiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinței existenței influenței reale sau imaginare (conjuncția „sau“, cu funcție disjunctivă, având înțelesul curent din limba română – ori/fie, în concret legând noțiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerința ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcționarul public sau o altă persoană dintre cele menționate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influență (conjuncția copulativă „și“ având funcția de a lega două cerințe esențiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influență). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiții (de a promite influența asupra funcționarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligației, a angajamentului de a-l determina pe funcționar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influență.  … 25.În concluzie, Curtea a constatat că există suficiente repere doctrinare și jurisprudențiale pentru a se putea susține că norma penală criticată, din această perspectivă, este clară și previzibilă. Pentru considerentele dezvoltate în precedent, Curtea nu a reținut nici susținerile autorilor referitoare la încălcarea, prin norma penală criticată, a egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Totodată, Curtea a constatat că prevederile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție nu sunt aplicabile în cauza de față, toate acestea fiind, în esență, drepturi procedurale, în vreme ce obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate îl constituie dispoziții de drept penal substanțial. … 26.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, atât considerentele, cât și soluția deciziei invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. … 27.Cât privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal, Curtea reține că normele penale ale alin. (1) al articolului menționat instituie tragerea la răspundere penală a oricărei persoane cumpărătoare de influență. Infracțiunea de cumpărare de influență nu a fost reglementată anterior în Codul penal din 1969, ci în art. 6^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, potrivit căruia „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani“. Așadar, prin art. 6^1 din Legea nr. 78/2000 era incriminată fapta de cumpărare de influență, în timp ce prevederile din Codul penal din 1969 nu o cuprindeau în sfera lor de reglementare, sancționându-l doar pe traficantul de influență. În același timp, în Legea nr. 78/2000 era reglementată la art. 6^1 alin. (2) denunțarea ca o cauză specială de nepedepsire. Astfel, alin. (2) al art. 6^1 stabilea, la fel ca dispozițiile art. 292 alin. (2) din Codul penal în vigoare, că „Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă“.  … 28.Cu privire la aceste din urmă dispoziții, Curtea, examinând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunțat Decizia nr. 140 din 21 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 13 martie 2008, prin care a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6^1 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, reținând că „Parlamentului, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a țării conform art. 61 alin. (1) din Constituție, îi revine îndatorirea de a stabili ce fapte constituie infracțiuni și care este regimul sancționator al acestora, precum și care sunt cauzele de nepedepsire. Prin art. 6^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se încriminează fapta celui care promite, oferă ori dă bani, daruri sau alte foloase, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Prin incriminarea acestei fapte se realizează transpunerea în legislația internă a obligației cuprinse în art. 12 din Convenția penală privind corupția. De asemenea, Convenția penală privind corupția, semnată la Strasbourg la data de 27 ianuarie 1999, care a fost ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, prevede, la art. 22, intitulat «Protecția colaboratorilor justiției și a martorilor», că «Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecție efectivă și corespunzătoare: a) persoanelor care furnizează informații referitoare la infracțiunile stabilite în baza art. 2-14 sau colaborează în alt mod cu autoritățile însărcinate cu investigații sau urmăriri; b) martorilor care fac o depoziție privind astfel de infracțiuni.» Sintagma colaboratori ai justiției se referă la persoane care sunt de acord să coopereze cu organele judiciare penale, oferindu-le acestora informații despre aceste infracțiuni, astfel încât organele competente să poată investiga aceste fapte, iar cei responsabili să fie trași la răspundere. Rezultă că art. 6^1 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, care stabilește o cauză de nepedepsire în situația în care făptuitorul denunță autorității acea faptă mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat, este conform cu dispozițiile art. 22 din Convenție, reprezentând o transpunere a acestuia în dreptul intern. Susținerile autorului excepției în sensul că dispozițiile legale atacate ar contraveni prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție privind egalitatea în drepturi sunt nefondate, deoarece nu implică un tratament diferențiat față de persoane aflate în aceeași situație juridică. Curtea nu poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, deoarece textele de lege criticate de autorul excepției sunt conforme cu prevederile acestei convenții, astfel cum s-a arătat mai sus. De asemenea, art. 6^1 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000 nu contravine nici art. 124 alin. (2) din Constituție, pentru că nu afectează imparțialitatea judecătorilor și nici nu creează inegalități între cetățeni“. … 29.Distinct de cele statuate de Curte în jurisprudența precitată, raportat la susținerile autorilor excepției, Curtea reține că instituția „denunțătorului“ este reglementată de normele procesual penale în vigoare, art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilind că „Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, potrivit art. 290 alin. (1) din același act normativ, „Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni“. Totodată, din coroborarea dispozițiilor art. 289 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 290 din același act normativ, rezultă că nu poate avea calitatea de denunțător cel care încunoștințează organul de urmărire penală referitor la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune. Cu alte cuvinte, denunțătorul nu poate avea concomitent și calitatea de persoană vătămată prin infracțiunea denunțată. Însă, având în vedere dispozițiile art. 29, 33 și 34 din Codul de procedură penală se poate susține că denunțătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal. De regulă, denunțul este facultativ, în sensul că poate fi făcut de orice persoană în mod voluntar, denunțarea nefiind caracterizată ca o obligație juridică, Codul penal în vigoare reglementând însă și cazuri în care denunțarea unor fapte reprezintă o obligație legală, astfel încât fapta de a nu formula denunțul constituie ea însăși infracțiune [în acest sens, art. 266 alin. (1),art. 267 alin. (1) și art. 410 alin. (1) din Codul penal]. … 30.Denunțul poate fi realizat și în ceea ce privește propriile fapte, în contextul săvârșirii anumitor infracțiuni, în această ipoteză fiind reglementat ca o cauză de nepedepsire. În acest sens sunt dispozițiile art. 51 alin. (1), ale art. 290 alin. (3), ale art. 292 alin. (2) și ale art. 367 alin. (4) din Codul penal. În aceste condiții, Curtea reține că, în ipoteza reglementată la art. 292 alin. (2) din Codul penal, criticat în cauză, potrivit căruia „Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta“, denunțătorul poate fi o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârșit infracțiunea aflată în corelație cu cea a denunțătorului [în același sens reglementează și art. 290 din Codul penal – darea de mită, art. 289 din Codul penal – luarea de mită, art. 291 din Codul penal – traficul de influență]. De asemenea, condiția ca fapta să fie denunțată mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta are scopul de a determina persoanele care pot face denunțuri să procedeze la punerea la dispoziția organelor judiciare a informațiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunțate, contribuind, în acest fel, la descoperirea și tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei și, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 514 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 956 din 13 noiembrie 2018, sau Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019). … 31.Având în vedere cele reținute, Curtea constată că normele procesual penale criticate nu operează nicio distincție între subiectele de drept supuse incidenței lor, susținerea pretinsului caracter discriminatoriu fiind lipsită de temei, în speță identitatea de situație juridică a denunțătorilor reclamând identitatea de tratament juridic în ceea ce privește aplicarea cauzei de nepedepsire. Autorii invocă în mod neîntemeiat necunoașterea legii ori impedimente de natură religioasă pentru a motiva caracterul discriminatoriu și, în consecință, neconstituțional al normei criticate, în condițiile în care nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, totodată, art. 292 alin. (2) din Codul penal reglementând un act voluntar de sesizare a organului de urmărire penală guvernat de interesul propriu al denunțătorului de a beneficia de cauza de nepedepsire.  … 32.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nelu Niculescu și Sevastița Maria Niculescu în Dosarul nr. 1.532/3/2016 (disjuns din Dosarul nr. 18.565/3/2015) al Tribunalului București – Secția I penală și constată că dispozițiile art. 291 alin. (1) și ale art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului București – Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 5 noiembrie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu –-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește