DECIZIA nr. 69 din 24 noiembrie 1993

Notă …
*) Definitivă prin nerecurare. Ioan Muraru – preşedinteMiklos Fazakas – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRaul Petrescu – procurorFlorentina Geangu – magistrat – asistent.Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 din Legea nr. 5/1993 invocată de intimatul Balint Imre în dosarul nr. 247/1993, aflat pe rolul Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 20 octombrie 1993, cu participarea procurorului şi a părţilor, şi au fost consemnate în încheierea de la aceeaşi dată, pronunţarea amânându-se la 3 noiembrie 1993, 17 noiembrie 1993, iar apoi la 24 noiembrie 1993. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin Încheierea din 27 mai 1993, Curtea Suprema de Justiţie a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 22 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, excepţie ridicată de intimatul Balint Imre în dosarul nr. 247/1993.În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate intimatul Balint Imre arata ca art. 22 din Legea nr. 5/1973, în temeiul căruia s-a pronunţat hotărârea instanţei de fond, contravine: art. 16 şi art. 20 din Constituţia României; art. 11 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte oricărei persoane dreptul la o locuinta suficienta; art. 5 lit. e) pct. III din Convenţia internationala la care România a aderat prin Decretul nr. 345 din 14 iunie 1970, care garantează dreptul la locuinta; art. 25 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care stipulează ca orice om are dreptul la un nivel de trai decent, care include şi dreptul de a avea o locuinta.Întrucît prin Încheierea din 27 mai 1993 Curtea Suprema de Justiţie nu-şi exprimase opinia în legătură cu excepţia ridicată potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ulterior, la 14 iulie 1993, completul de judecată şi-a completat încheierea iniţială, precizînd ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.În vederea soluţionării excepţiei au fost solicitate, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, puncte de vedere Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului.În punctul de vedere exprimat, Senatul considera ca excepţia este neîntemeiată deoarece art. 22 din Legea nr. 5/1973 stabileşte criteriile legale de atribuire a beneficiului contractului de locaţiune, iar în cazurile în care indreptatirea este egala, litigiul se rezolva pe baza criteriilor de preferinta îndeplinite de fiecare dintre soţi, dând prioritate intereselor minorilor.Guvernul a considerat şi el ca dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 5/1973 nu contravin Constituţiei, deoarece atribuirea dreptului de folosinţă a unei anumite locuinţe nu poate fi considerată ca aducind atingere dreptului subiectiv al unei persoane de a avea o locuinta. O hotărâre judecătorească pronunţată în aceasta materie nu poate fi echivalenta cu interzicerea dreptului de a avea o locuinta, ci numai a dreptului de folosinţă a domiciliului comun, de către unul dintre soţi, ca urmare a vatamarii grave a raporturilor dintre ei, situaţie care face convieţuirea imposibila şi justifica desfacerea căsătoriei.Camera Deputaţilor nu şi-a exprimat punctul de vedere. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului şi Guvernului, susţinerile părţilor, concluziile procurorului şi vazind dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 5/1973, art. 16, art. 20 şi art. 144 lit. c) din Constituţie, retine următoarele:În dosarul aflat pe rol se pune, de fapt, problema de a constata dacă art. 22 din Legea nr. 5/1973 este sau nu în conformitate cu prevederile Constituţiei României, intrata în vigoare în anul 1991.În acest articol se stabileşte ca: "În caz de divorţ, dacă sotii nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la locuinta foloseşte soţului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul.În toate celelalte situaţii instanţa care pronunţa divorţul va hotărî care dintre soţi va avea beneficiul contractului privitor la locuinta".Se pune în discuţie concordanta acestor prevederi legale cu art. 16 şi 45 din Constituţie, cu art. 25 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu art. 11 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, cu art. 5 lit. c) pct. III din Convenţia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, cu dispoziţiile cuprinse în Convenţia cu privire la drepturile copilului, (ratificată de România în anul 1990), îndeosebi în art. 3, 16 şi 27.Faţa de art. 16 din Constituţie, care consacra egalitatea în drepturi, textul legal se afla în deplina concordanta. De altfel, art. 22 din Legea nr. 5/1973 nici nu pune în discuţie o asemenea regula constituţională de tradiţie, ci stabileşte cum trebuie să procedeze judecătorul. Acest articol permite părţilor un acord în rezolvarea litigiului privind beneficiul contractului de locaţiune, iar în lipsa acestuia obliga instanţa sa protejeze interesul copilului minor. Atunci când spune ca beneficiul contractului privitor la locuinta foloseşte soţului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, legea valorifica prioritar dreptul copilului la locuinta, iar aceasta prioritate rezultă şi din art. 45 alin. (1) din Constituţia României potrivit căruia „Copiii şi ţinerii se bucura de un regim special de protecţie şi de asistenţa în realizarea drepturilor lor”. Mai mult, Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificată de România prin Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990), stabileşte, îndeosebi în art. 3, 16 şi 27 ca în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie ca sunt luate de către instituţii publice sau private de protecţie socială, de către tribunale, autorităţi administrative sau organe legislative, interesul superior al copilului trebuie să fie un criteriu primordial; cît priveşte dreptul copilului la un nivel de viaţa satisfăcător, statele părţi vor adopta măsuri corespunzătoare, ţinând cont de condiţiile naţionale şi în limitele mijloacelor lor, pentru a ajuta părinţii şi celelalte persoane având în îngrijire copii de a pune în aplicare acest drept şi a oferi, în caz de nevoie, o asistenţa materială şi programe de sprijin, îndeosebi în ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea şi locuinta. Aceasta convenţie, în temeiul art. 11 din Constituţie, face parte din dreptul intern şi este aplicabilă, în temeiul art. 20 din Constituţie, în speta. Textele constituţionale şi din convenţie, invocate aici, stabilesc un drept de preferinta în favoarea copilului minor, iar art. 22 din Legea nr. 5/1973 face acelaşi lucru, de unde rezultă o corespondenta deplina şi perfect aplicabilă în speta dedusă judecaţii.Art. 25 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 11 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 5 lit. e) pct. III din Convenţia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, consacra, asa cum exact se susţine în excepţia invocată, dreptul oricărei persoane la un nivel de trai satisfăcător, pentru ea însăşi şi familia sa, cuprinzând inclusiv hrana, îmbrăcămintea şi locuinta. De altfel aceste exigente sunt reflectate şi în dispoziţiile art. 43 din Constituţia României, desigur într-o exprimare juridică sintetică. Art. 22 din Legea nr. 5/1973 nu vine în contradictie cu aceste dispoziţii ; el nu se referă la obligaţia care revine statului prin autorităţile sale competente privind asigurarea nivelului de trai decent, ci impune judecătorului criteriile pe care să le aibă în vedere când rezolva un litigiu privitor la o locuinta. Dacă textul legal nu ar stabili astfel, soluţionarea judecătorească a litigiilor ar fi lăsată exclusiv la latitudinea instanţelor, ceea ce ar putea conduce la o practica judiciară diversa, în măsura a dăuna principiilor menţionate mai sus.Este în afară oricărei îndoieli ca fiecare persoana are dreptul la o locuinta, dar art. 22 din Legea nr. 5/1973 nu pune în sarcina judecătorului asigurarea acestui drept, ci rezolvarea unui litigiu cu privire la o anumită locuinta, mai ales când părţile nu găsesc o cale sau încercările esueaza. De aceea şi alte motive invocate în susţinerea excepţiei, precum posibilitatea cumpărării apartamentului, partajarea acestuia, nu pot fi în măsura sa motiveze neconstituţionalitatea textului, care permite soluţionarea prealabilă de către părţi a beneficiului contractului privitor la locuinta. Este evident ca art. 22 din Legea nr. 5/1973 nu contravine nici Constituţiei şi nici pactelor şi convenţiilor la care România este parte.Cît priveşte problema cheltuielilor de judecată ridicată de părţi, ea rămâne a fi soluţionată de către instanţa care judeca procesul, singura în măsura sa aprecieze integral cuantumul acestora şi repartizarea lor.Faţa de considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A. c) din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Constata ca dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ de stat şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi sunt constituţionale.2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate invocată de către Balint Imre în dosarul nr. 247/1993, aflat pe rolul Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, ca nefondata.3. Problema cheltuielilor de judecată urmează a fi soluţionată de către instanţa de judecată pe rolul căreia se afla dosarul în cauza.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică din 24 noiembrie 1993. PREŞEDINTE,prof. univ. dr. Ioan MuraruMagistrat – asistent,Florentina Geangu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește