DECIZIA nr. 654 din 17 octombrie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Sorin Paul Stănescu în Dosarul nr. 45.735/3/2017 al Tribunalului București – Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 367D/2018. … 2.La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, domnul avocat Valeriu Stoica, din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar.  … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției, care, în prealabil, precizează că, deși art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală este criticat prin raportare la art. 53 din Constituție, această raportare presupune și evidențierea drepturilor fundamentale al căror exercițiu este restrâns prin norma procesual penală criticată, respectiv restrângerea exercițiului dreptului de proprietate, pe de o parte, și, pe de altă parte, restrângerea exercițiului dreptului la un proces echitabil. Totodată, precizează că examinarea îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 53 din Constituție trebuie să se facă și în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept și ale art. 1 alin. (5) referitoare la supremația legii, întrucât există o legătură indisolubilă între art. 53 din Legea fundamentală și cele două texte din Legea fundamentală invocate. În continuare expune argumente care demonstrează că cerințele prevăzute în art. 53 din Legea fundamentală nu au fost respectate de legiuitor la momentul adoptării dispozițiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, în ceea ce privește restrângerea exercițiului dreptului de proprietate. În acest sens susține că, prin dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a realizat o ingerință în dreptul de proprietate privată (o restrângere a acestui drept fundamental), iar – în condițiile în care legea nu impune existența unor probe sau indicii din care să rezulte că a fost săvârșită o faptă penală care să justifice luarea măsurilor asigurării, respectiv există o stare de pericol în sensul ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor prevăzute la art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar restrângerea dreptului de proprietate este necesară și justificată în raport cu circumstanțele cauzei – luarea măsurilor asigurătorii este lăsată exclusiv la arbitrarul procurorului, judecătorului de cameră preliminară, instanței de judecată. În acest mod, apreciază că legiuitorul a reglementat o ingerință (restrângere) în dreptul de proprietate, fără ca aceasta să fie proporțională și necesară într-o societate democratică, fiind astfel încălcate normele constituționale invocate. Totodată, consideră că normele procesual penale criticate nu asigură garantarea și ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, această consecință datorându-se lipsei de predictibilitate și claritate a legii. Astfel, rezultă o încălcare a dispozițiilor privitoare la coproprietate, în condițiile în care măsurile asigurătorii sunt instituite fără a se ține seama de eventuale drepturi de coproprietate asupra bunurilor care pot face obiectul măsurilor asigurătorii. Mai mult decât atât, măsurile asigurătorii instituite conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prerogativele conferite titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, precum și clauzele de inalienabilitate care au ca obiect bunurile asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii. Susține, totodată, că dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție, având în vedere că, în conformitate cu exigențele statului de drept, legiuitorul avea obligația de a reglementa expres condițiile în care se pot dispune măsurile asigurătorii și, astfel, să stabilească anumite limite care să protejeze cetățenii în fața eventualelor abuzuri care ar putea proveni din partea autorităților. Apreciază că normele procesual penale criticate aduc atingere și prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, în condițiile în care nu respectă principiul securității raporturilor juridice (prin neîndeplinirea cerințelor de previzibilitate, claritate și precizie a legii), întrucât legiuitorul reglementează într-o manieră echivocă noțiunea de „măsuri asigurătorii“, iar în consecință, justițiabilii sunt împiedicați să cunoască efectele acestor norme procesual penale. În acest sens arată că noțiunea de „măsuri asigurătorii“ este imprevizibilă, nefiind clar, printre altele, dacă aceasta se referă la sechestru, poprire ori la ambele, lămurirea acestui aspect fiind esențială, întrucât efectele acestor măsuri sunt diferite. De asemenea, susține că normele alin. (1) al art. 249 din Codul de procedură penală, prin raportare la celelalte alineate ale art. 249, nu sunt corelate cu dispozițiile substanțiale din materia ilicitului penal (în ceea ce privește confiscarea specială), materie în care nu se aplică prevederile referitoare la indivizibilitatea sau solidaritatea răspunderii civile. Nu în ultimul rând, consideră că art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală nu conține suficiente elemente din care să rezulte condițiile sale de aplicare și justificarea impunerii măsurilor asigurătorii, ceea ce reprezintă, de asemenea, o încălcare a cerințelor de claritate și previzibilitate a legii. Susține, de asemenea, că se aduce atingere și prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale. Reține că sechestrul reprezintă o măsură asigurătorie de drept penal, fiind așadar indisolubil legată de existența unui proces penal. În aceste condiții, garanțiile oferite de dreptul la un proces echitabil trebuie să fie recunoscute în mod corespunzător și în ceea ce privește această componentă a procesului penal – luarea măsurilor asigurătorii – reglementată de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, dispozițiile legale menționate contravin dreptului la un proces echitabil deoarece pot fi dispuse în mod arbitrar de către procuror, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată, fără ca necesitatea acestora să rezulte din probe și încălcându-se criteriul proporționalității, întrucât în adoptarea lor nu se ține seama în vreun fel de gravitatea acuzației, iar legea nu reglementează posibilitatea ridicării măsurilor asigurătorii atunci când rațiunile care au stat la baza instituirii acestora au încetat. Având în vedere argumentele prezentate, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate și depune la dosar note scrise și un set de înscrisuri constând în traducerea certificată a unui capitol din Codul de procedură penală german. … 4.Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, precizează, în prealabil, că invocarea, pentru prima dată în fața Curții Constituționale, a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală și a dispozițiilor constituționale și convenționale privind dreptul la un proces echitabil este inadmisibilă. Dispozițiile menționate nu au fost invocate și în fața Tribunalului București – Secția I penală, instanță judecătorească care a sesizat instanța de control constituțional, cadrul procesual a fost deja stabilit fiind sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală, astfel încât, având în vedere prevederile art. 10 alin. (2) și ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, apreciază că argumentele invocate de apărător direct în fața Curții Constituționale nu pot fi examinate de către aceasta. Referitor la excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată în fața Tribunalului București – Secția I penală, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia, având în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 894 din 17 decembrie 2015 și nr. 629 din 8 octombrie 2015, prin care s-a statuat în sensul că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă nu ca o consecință a răspunderii penale, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv. Reține că textul de lege criticat se referă la măsuri asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, în camera preliminară ori în cursul judecății, stadiu procesual în care se poate afla o cauză penală numai atunci când există probe din care poate rezulta bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit o infracțiune. Din această perspectivă, apreciază că nu este necesar să se prevadă și în cuprinsul dispozițiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală existența acelorași probe/indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o faptă penală, pentru a se putea dispune măsura sechestrului. Pentru argumentele invocate în precedent apreciază că dispozițiile procesual penale criticate corespund prevederilor art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:5.Prin Încheierea din 11 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 45.735/3/2017, Tribunalul București – Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Sorin Paul Stănescu în soluționarea contestației formulate împotriva măsurii asigurătorii a indisponibilizării unor bunuri mobile și imobile, dispusă de procuror. … 6.În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, în scris, în fața Tribunalului București – Secția I penală, autorul acesteia susține, în esență, că dispoziția legală este neconstituțională, întrucât încalcă dispozițiile art. 53 alin. (2) din Constituție care prevăd că măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o. Reține că art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală menționează condițiile de legalitate privind instituirea sechestrului în sens vag și incomplet, deoarece se omite o situație esențială, respectiv existența unor indicii temeinice de comitere a faptei penale din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune ori, cel puțin, a unor indicii rezonabile de comitere a faptei penale. Apreciază că sechestrul poate respecta prevederile art. 53 alin. (2) din Constituție numai dacă ar exista o situație ce determină luarea măsurii, respectiv existența unor indicii temeinice sau rezonabile. Ulterior, autorul excepției a depus la dosar concluzii scrise, prin care a extins critica de neconstituționalitate, completând motivele de neconstituționalitate formulate în fața instanței de judecată, prin invocarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5), ale art. 21 alin. (3) și ale art. 44, precum și a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. … 7.Tribunalul București – Secția I penală nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată. … 8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate. … 9.Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Invocă în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 894 din 17 decembrie 2015. … 10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile apărătorului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.“ … 13.În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, în fața Tribunalului București – Secția I penală, autorul excepției a invocat încălcarea prevederilor constituționale ale art. 53 alin. (2) potrivit cărora restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. În fața instanței de control constituțional, autorul excepției a invocat dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5), ale art. 21 alin. (3) și ale art. 44, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.  … 14.Examinând excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată în fața instanței de judecată, Curtea observă că, în susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 53 alin. (2) potrivit cărora restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Din motivarea excepției însă Curtea poate deduce că autorul raportează dispozițiile constituționale ale art. 53 alin. (2) la prevederile privind dreptul de proprietate, de asemenea, consacrate constituțional, în condițiile în care susține că „sechestrul reprezintă o măsură ce afectează dreptul de proprietate și poate respecta dispozițiile constituționale ale art. 53 alin. (1) numai dacă ar exista o situație ce determină luarea măsurii“, în concret „existența unor indicii temeinice sau rezonabile de săvârșire a faptei“. … 15.Raportat la critica astfel formulată, Curtea reține că dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, fiind examinate susțineri similare celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin deciziile nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, nr. 463 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, și nr. 146 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituție, al cărui conținut și ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile. … 16.În acest sens, prin deciziile anterior citate, Curtea a constatat că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal. Curtea a constatat, de asemenea, că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. … 17.Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a observat că sechestrul asigurător poate afecta și atributele de usus și fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu și predate pentru păstrare unor instituții de specialitate [art. 252 alin. (2),(3),(4) și (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu și se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din același cod]. Așadar, interzicerea până la soluționarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar și al terților proprietari ai acestor bunuri și care nu au calitate de parte în procesul penal. … 18.În ceea ce privește obiectul măsurilor asigurătorii, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, precitată, Curtea a reținut că acesta este delimitat de dispozițiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege. Sechestrul se instituie asupra bunurilor mobile – titluri de valoare, obiecte de artă și de muzeu, colecții de valoare, obiecte din metal, sume de bani etc. – și imobile, așa cum reiese din dispozițiile alin. (2) al art. 249 din Codul de procedură penală, iar prevederile alin. (3)-(5) ale aceluiași articol diferențiază, în funcție de proprietar, întinderea sechestrului. Pot fi sechestrate bunurile proprietatea suspectului sau inculpatului pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, pot fi sechestrate bunurile persoanei responsabile civilmente în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare și pot fi sechestrate bunurile aflate în proprietatea sau posesia unei terțe persoane, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse. Dispozițiile art. 249 din Codul de procedură penală trebuie corelate cu cele ale art. 112 și 112^1 din Codul penal, referitoare la confiscare, întrucât bunurile care pot fi confiscate sunt cele asupra cărora se poate institui sechestrul. … 19.Curtea a reținut, totodată, că, atunci când procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța instituie sechestrul asigurător, aceștia evaluează prejudiciul produs prin infracțiune, valoarea sechestrată fiind necesar a fi apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăției, dacă se apreciază că se impune această măsură. Astfel, măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune – ordonanță sau încheiere, îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Așadar, dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune. … 20.Cu privire la condiția necesității dispunerii măsurii asigurătorii, pe de o parte, trebuie avute în vedere cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, așadar, și a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală – persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, și cazurile reglementate în legislația specială – de pildă, art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, când organele judiciare nu mai sunt ținute să verifice condiția de necesitate a măsurii, ea fiind impusă de lege. Curtea a constatat, totodată, că instituirea sechestrului nu poate împiedica suspectul sau inculpatul să își procure mijloacele de trai. De vreme ce prin instituirea sechestrului se limitează posibilitatea suspectului/ inculpatului de a-și continua activitatea și, implicit, de a-și asigura mijloacele de trai, organele judiciare trebuie să aibă în vedere un nivel mediu de asigurare a mijloacelor de trai pentru suspect/inculpat și familia sa, neavând importanță dacă prin dispunerea măsurii asigurătorii nu mai poate să își asigure același nivel de existență, precum cel anterior instituirii măsurii. … 21.De asemenea, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, citată anterior, Curtea a constatat că dispozițiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală reglementează situațiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate. Codul de procedură penală nu cuprinde însă norme care să stabilească expres categoria „bunurilor exceptate de lege“ de la instituirea sechestrului, într-o atare situație dispozițiile procesual penale completându-se cu dispozițiile procesual civile referitoare la bunurile care, potrivit legii, au un regim privilegiat, neputând face obiectul unei executări silite, fiind neurmăribile. Astfel, potrivit art. 727 din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse urmăririi silite bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului și familiei sale și obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de același fel, obiectele indispensabile persoanelor cu handicap și cele destinate îngrijirii bolnavilor, alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obținerii mijloacelor de subzistență și furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă, combustibilul necesar debitorului și familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă, scrisorile, fotografiile și tablourile personale sau de familie și altele asemenea. Totodată, potrivit art. 728 din Codul de procedură civilă, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupației sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile și numai pentru obligații de întreținere sau alte creanțe privilegiate asupra mobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale și semințele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanție sau un privilegiu pentru garantarea creanței. … 22.Curtea a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor bănești, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) și (8) din Codul de procedură penală, cât și în ceea ce privește urmărirea silită a creanțelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 729 alin. (1) din Codul de procedură civilă, salariile și alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia pot fi urmărite până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii, și până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii. Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiași sume, urmărirea nu poate depăși jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanțelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel. Cu alte cuvinte, dacă sunt mai multe sechestre penale sau acestea coexistă cu sechestrele civile, limita este de jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanțelor, în conformitate cu art. 729 alin. (2) din Codul de procedură civilă. De asemenea, Curtea a observat că sunt în egală măsură aplicabile și dispozițiile art. 729 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părții ce depășește jumătate din acest cuantum, precum și prevederile alin. (4)-(7) ale aceluiași articol. Totodată, Curtea a reținut că și prin alte dispoziții legale speciale anumite categorii de bunuri pot fi declarate neurmăribile. … 23.Așadar, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, precitată, Curtea a constatat că normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existență ale suspectului/inculpatului. … 24.Totodată, cât privește susținerea potrivit căreia măsura asigurătorie poate fi dispusă cu privire la bunuri aflate în proprietatea comună a soților, inscripția (notarea) ipotecară fiind instituită asupra acestora, în consecință fiind încălcate dispozițiile constituționale ale art. 44, Curtea a reținut că normele Codului de procedură penală se completează cu dispozițiile procesual civile în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare. Așa încât, ori de câte ori se va analiza obiectul măsurilor asigurătorii, inclusiv cu privire la limitele legale impuse de lege sub aspectul urmăririi anumitor bunuri, dispozițiile procesual civile sau civile vor fi avute în vedere. În aceste condiții, Curtea a observat că existența proprietății comune ori devălmașe este doar un impediment temporar în calea urmăririi silite, astfel cum rezultă din art. 818 din Codul de procedură civilă care prevede că urmărirea se va putea face doar după ce creditorii personali ai unuia dintre coproprietari sau codevălmași au cerut partajul bunurilor comune, astfel cum prevede și art. 353 din Codul civil. Alin. (3) al art. 818 din Codul de procedură civilă dispune însă că se poate urmări cota-parte determinată a debitorului lor din dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să se ceară partajul, dacă ea este neîndoielnic stabilită și lămurită și este înscrisă, prin arătarea unei fracțiuni, în cartea funciară. Curtea a reținut, totodată, că aplicarea dispozițiilor procesual civile și civile menționate în procedura măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal nu trebuie înțeleasă însă în sensul că bunurile proprietate comună nu ar putea fi sechestrate ori că sechestrul presupune în mod obligatoriu partajul, căci această problemă s-ar putea pune atunci când bunul sechestrat ar fi supus urmăririi silite, ipoteză în care dispozițiile art. 818 din Codul de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile. În acest context, Curtea a observat că nu este vorba despre o exceptare de la urmărirea silită a bunurilor, ci numai despre instituirea obligației de a se recurge la o procedură prealabilă, în cadrul căreia, pe calea împărțelii inițiate de creditori sau în care ei ar interveni, s-ar determina partea ce trebuie să revină debitorului, în proprietate exclusivă. O interpretare contrară ar putea lipsi sechestrul de conținut, dacă momentul dispunerii lui ar fi amânat, și, de asemenea, ar încălca prezumția de nevinovăție, dacă ar presupune partajul imediat după ce s-ar institui sechestrul. Așadar, nu există niciun impediment legal pentru ca inscripția (notarea) ipotecară să fie instituită asupra unui bun comun, deoarece scopul acestei măsuri și funcționalitatea sa nu sunt reparatorii, ci asigurătorii, prin aceasta nefiind încălcat dreptul de proprietate, consacrat constituțional. … 25.Astfel, având în vedere cele arătate mai sus, în special finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora și interesele protejate prin dispozițiile art. 249 din Codul de procedură penală, Curtea nu poate reține susținerea autorului excepției, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existența unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârșire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Așa cum a statuat instanța de control constituțional, măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-și efectele până la momentul pronunțării hotărârii definitive, când instanța decide situația juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficiență – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului și restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a prejudiciului și a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă, în urma administrării întregului probatoriu, se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere inițial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate. … 26.Totodată, Curtea constată că etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam, în condițiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, așadar „atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) […]“. De altfel, în cazul infracțiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracțiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activității infracționale și a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum și pe bunurile altor persoane despre care se cunoaște că provin din infracțiune.  … 27.În aceste condiții, Curtea constată că dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituție, întrucât, deși reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziției juridice și materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei – această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor și este proporțională cu scopul propus (în același sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, precitată, paragraful 26). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea reține condițiile ce trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului. Raportând condițiile arătate la cauză, Curtea constată că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea constată că ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar instanța de control constituțional, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. … 28.În final, Curtea constată că, atât prin concluziile orale susținute în ședința de dezbateri, cât și în concluziile scrise, depuse la dosar, la același termen, apărătorul autorul excepției a invocat și încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5), ale art. 21 alin. (3), precum și a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, așadar alt temei de neconstituționalitate în afara celui indicat prin ridicarea excepției de neconstituționalitate în fața instanței de judecată. Cu privire la această susținere, Curtea reține că, așa cum reiese din dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, părțile trebuie să își motiveze, în scris sau oral, excepția de neconstituționalitate ridicată, adică să indice prevederile și/sau principiile din Constituție pretins a fi încălcate de dispozițiile de lege criticate. Astfel invocată în fața instanței de judecată, excepția de neconstituționalitate trebuie pusă în discuția părților, iar instanța de judecată trebuie să își formuleze opinia cu privire la temeinicia excepției, toate acestea fiind menționate în încheierea de sesizare a Curții Constituționale. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, de exemplu Decizia nr. 234 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 4 august 1997, „Actul de sesizare a Curții Constituționale este încheierea pronunțată de instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate. Litigiul constituțional se desfășoară în limitele determinate de actul de sesizare“. De asemenea, prin Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 27 februarie 2004, Curtea a reținut că „litigiul constituțional se desfășoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părți.“ Astfel, Curtea reține că este necesar a se distinge între situația în care, ulterior sesizării Curții Constituționale, autorul excepției invocă și alte temeiuri de neconstituționalitate decât cele arătate prin ridicarea excepției de neconstituționalitate în fața instanței de judecată (în scris sau oral), adică se invocă și alte dispoziții sau principii din Constituție pretins a fi încălcate de textele de lege criticate, ceea ce este inadmisibil, și, pe de altă parte, situația în care autorul excepției își expune argumentele pentru care susține că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, fără a indica temeiuri de drept noi, păstrând limitele sesizării – limite referitoare, pe de-o parte, la dispozițiile de lege criticate, și, pe de altă parte, la temeiurile constituționale invocate, însă putând aduce argumente noi celor deja arătate în fața instanței de judecată care a sesizat Curtea Constituțională, ceea ce este în concordanță cu prevederile Legii nr. 47/1992 (în același sens, Decizia nr. 722 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 29, și Decizia nr. 303 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, paragraful 21). … 29.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sorin Paul Stănescu în Dosarul nr. 45.735/3/2017 al Tribunalului București – Secția I penală și constată că dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului București – Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește