DECIZIA nr. 63 din 4 noiembrie 1993

Vasile Gionea – preşedinteViorel Mihai Ciobanu – judecătorAntonie Iorgovan – judecătorIoan Muraru – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorAlexandru Grigorie – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistent.Pe rol pronunţarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 33 din 26 mai 1993.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 26 octombrie 1993, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 4 noiembrie 1993. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Inculpatii Nastrut Dumitru, Giovanovici Ion şi Statache Ştefan au invocat, în dosarul 1128/1992 al Tribunalului Tulcea, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, susţinând ca, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituţiei şi ca, întrucît art. 135 alin. (2) recunoaşte numai doua forme de proprietate – publică şi privată -, prevederile din Codul penal, în baza cărora au fost condamnaţi de instanţa de fond, nu sunt constituţionale.Tribunalul Tulcea, prin Încheierea din 16 februarie 1993, a sesizat Curtea Constituţională, exprimindu-şi opinia, în sensul că excepţia invocată priveşte o problemă de încadrare juridică a faptelor pentru care inculpatii au fost trimişi în judecata şi nu de constituţionalitate, astfel ca soluţionarea ei este de competenţa instanţei judecătoreşti, şi nu a Curţii Constituţionale.În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, Curtea, în baza art. 24 din Legea nr. 47/1992, a solicitat puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.În punctul sau de vedere, Guvernul contesta competenţa Curţii, considerind ca este o problemă de interpretare ce revine instanţelor judecătoreşti, iar pe fond susţine ca atât noţiunea obştesc folosită în art. 145 din Codul penal, cît şi categoria juridică de avut obştesc nu sunt contrare Constituţiei, deoarece categoria juridică de avut obştesc are o sfera mai larga decît conceptul de avut public în care se identifica doar bunurile proprietăţii publice.Senatul şi Camera Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere.Prin Decizia nr. 33 din 26 mai 1993, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat ca art. 224 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acesta urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea s-a considerat competenţa, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Constituţie şi pe art. 3 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, iar pe fond a apreciat ca în prezent conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea exista ori nu concordanta şi, deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală sau parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc. Art. 135 alin. (2) din Constituţie prevede că proprietatea este publică şi privată, iar art. 135 alin. (3) stabileşte ca proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În alin. (4) se menţionează limitativ bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, precum şi alte bunuri stabilite de lege. Ca atare, orice alte bunuri, cu excepţia celor arătate, constituie proprietate privată. Termenul de avut obştesc nu mai poate cuprinde decît bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Împotriva Deciziei nr. 33 din 26 mai 1993, Ministerul Public, în termen legal, a declarat recurs, aratind în esenta:1. Curtea Constituţională nu este competenţa să se pronunţe în aceste cauze, deoarece este vorba de o lege anterioară Constituţiei, şi excepţia de neconstituţionalitate se poate ridica numai în privinta legilor adoptate ulterior intrării în vigoare a acesteia. Fiind vorba de un conflict de legi în timp, în sensul art. 150 alin. (1) din Constituţie, competenţa soluţionării excepţiei revenea instanţelor de judecată.2. Pe fond, se apreciază ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţie, deoarece noţiunea de avut din Codul penal are un conţinut şi o sfera mult mai larga decît noţiunea de proprietate, fiind asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial şi toate obligaţiile privind entităţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, infracţiunile din Codul penal nu sunt denumite infracţiuni contra proprietăţii, ci infracţiuni contra avutului, asemănător Codului penal din 1936, care se referea la infracţiuni contra patrimoniului. Codul penal actual nu contravine Constituţiei, deoarece nu neagă existenta celor două tipuri de proprietate (publică şi privată) şi nici nu prevede alte forme de proprietate decît cele menţionate în Constituţie.Împotriva Deciziei nr. 33 din 26 mai 1993 şi inculpatul Nastrut Dumitru a formulat recurs extraordinar în care, după expunerea pe larg a situaţiei de fapt, arata ca motivele acestui recurs extraordinar sunt aceleaşi pe care le-a formulat şi la Tribunalul Tulcea, în faţa căruia a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 224 din Codul penal, care i-a fost admisă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 33 din 26 mai 1993. Curtea, în temeiul art. 84 din Codul de procedură civilă, îl califica recurs, urmînd a fi examinat şi soluţionat ca atare. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele recursurilor, rapoartele întocmite de judecătorii raportori, punctul de vedere al Guvernului, concluziile recurentului – Ministerul Public – susţinute în şedinţa publică din 26 octombrie 1993, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, raportate la prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 47/1992, ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale şi ale art. 84 din Codul de procedură civilă, retine următoarele în legătură cu recursurile declarate:Referitor la competenţa de soluţionare a excepţiei de către Curtea Constituţională, potrivit practicii sale constante, cît timp instanţa de judecată nu a reţinut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, sesizind Curtea cu soluţionarea excepţiei, aceasta este obligată să se pronunţe în virtutea dreptului constituţional al cetăţenilor de a invoca neconstituţionalitatea unui text pe care instanţa înţelege sa-l aplice.Abrogarea, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, este rezultatul contrarietatii legii anterioare cu prevederile Constituţiei, astfel încât ea constituie nu numai o consecinţa a aplicării legii în timp, ci şi o problemă de constituţionalitate, ca urmare a supremaţiei legii fundamentale în cadrul sistemului juridic.Faţa de deciziile diferite care s-au pronunţat în legătură cu excepţiile de neconstituţionalitate vizind dispoziţiile din Codul penal referitoare la avutul obştesc, Curtea Constituţională, în baza art. 26 alin. 2 din regulamentul sau de organizare şi funcţionare, a statuat prin Decizia Plenului nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, obligatorie pentru completul de judecată, ca aceste dispoziţii, deci şi infracţiunea prevăzută de art. 224 – furtul în paguba avutului obştesc -, sunt abrogate parţial, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, deoarece:Noţiunea de avut obştesc, care nu se confunda cu noţiunea de proprietate, deşi nu mai este nominalizată prin Constituţie, nu apare ca neconstitutionala atât timp cît desemnează un interes general al societăţii şi vizează proprietatea publică, fiind deci firesc ca, infracţiunile împotriva proprietăţii publice să fie sancţionate ca infracţiuni împotriva avutului obştesc.Nu categoria avut obştesc ridica probleme în ce priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi deci dimensiunile şi limitele răspunderii penale.Dispoziţiile constituţionale actuale consacra doua forme de proprietate – proprietatea publică şi proprietatea privată.Proprietatea publică, potrivit art. 135 alin. (3), aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, alin. (4) din acelaşi articol nominalizând bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, cu precizarea ca şi alte bunuri prevăzute de lege pot intră în această categorie.Prevederile referitoare la ocrotirea preferentiala a avutului obştesc trebuie înţelese, potrivit Constituţiei, ca aplicindu-se numai bunurilor ce for- meaza obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Cu excepţia bunurilor enumerate la art. 135 alin. (4) din Constituţie şi a celor din legile care le declara proprietate publică, celelalte constituie proprietate privată.Proprietatea privată poate aparţine statului, persoanelor fizice şi persoanelor juridice, ca de pilda societăţile comerciale, chiar dacă statul deţine majoritatea capitalului social.Calitatea de proprietar asupra bunurilor din patrimoniu este stabilită textual pentru regiile autonome prin art. 5 din Legea nr. 15/1990, iar pentru societăţile comerciale prin art. 20 alin. 2 din aceeaşi lege şi, respectiv, prin art. 35 din Legea nr. 31/1990, care prevede că bunurile acestora, constituite ca aport în societate, devin proprietatea lor.Rezultă ca bunurile societăţilor comerciale şi ale regiilor autonome sunt proprietate privată, ocrotită în mod egal, conform art. 41 alin. (2) din Constituţie, indiferent de titulari şi, deci, sustragerile din proprietatea privată, chiar dacă ea aparţine statului, nu mai pot fi calificate furt din avutul obştesc, aceste notiuni urmînd să se aplice doar proprietăţii publice, în înţelesul art. 135 alin. (4) din Constituţie.Tot astfel, bunurile care aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sunt proprietate privată.Pentru aceste considerente, Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 26 mai 1993, prin care este admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 224 din Codul penal, constatindu-se abrogarea parţială a acestuia potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, el urmînd să se aplice numai cu privire la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, este temeinica şi legală.Cît priveşte recursul declarat de inculpatul Nastrut Dumitru împotriva Deciziei nr. 33 din 26 mai 1993, Curtea retine ca motivele de recurs se întemeiază pe considerentele pentru care excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă, neexistand nici o critica adusă acesteia, dimpotriva, este însuşită de recurent, considerent pentru care recursul urmează a fi respins ca lipsit de interes.Pentru motivele arătate, în temeiul art. 41 alin. (2), art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992, al art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, precum şi al art. 84 din Codul de procedură civilă şi a Deciziei nr. 1 a Plenului Curţii Constituţionale, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,În numele legii,DECIDE:1. Respinge recursurile formulate de Ministerul Public şi de inculpatul Nastrut Dumitru împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 33 din 26 mai 1993 pronunţată în dosarul nr. 13C/1993.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din 4 noiembrie 1993.Decizia se comunică Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEAMagistrat – asistent,Gabriela Dragomirescu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește