DECIZIA nr. 618 din 22 septembrie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Magda Elena Demele, prin mandatar Franz Josef Demele, în Dosarul nr. 13.961/306/2017 al Judecătoriei Sibiu – Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.556D/2018. … 2.La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra solicitării depuse la dosar de către partea Gheorghe Oghină, prin care acesta solicită judecarea în lipsă.  … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Apreciază că art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală este în concordanță cu art. 5 din același act normativ, care obligă organul judiciar la o conduită astfel încât în cauză să se ajungă la aflarea adevărului. Prin urmare, suspectul sau inculpatul nu are obligația de a-și dovedi nevinovăția, sarcina probei incumbă în toate situațiile organului judiciar, care exercită acțiunea penală, acesta fiind obligat să administreze probele necesare pentru dovedirea vinovăției, dincolo de orice dubiu rezonabil. Astfel, prin administrarea probelor, organul judiciar trebuie să dovedească existența faptei, a vinovăției și a lipsei oricărui impediment de natură a determina imposibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale. Pe cale de consecință, expresia îndoială este una previzibilă și se întâlnește atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reține cu certitudine vinovăția suspectului sau inculpatului. Principiul in dubio pro reo, care obligă organul judiciar să administreze probe din care să rezulte cu certitudine vinovăția suspectului sau inculpatului, reprezintă un complement al prezumției de nevinovăție, astfel că reglementarea acestuia de către legiuitor nu este de natură a înfrânge prevederile constituționale invocate de autoarea excepției. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4.Prin Încheierea din 5 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 13.961/306/2017, Judecătoria Sibiu – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Magda Elena Demele, prin mandatar Franz Josef Demele, cu ocazia soluționării unei plângeri împotriva soluției de neurmărire/netrimitere în judecată. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia apreciază că neconstituționalitatea textului criticat decurge, pe de-o parte, din reglementarea competenței procurorilor și a poliției judiciare de a clasa plângerea penală și, pe de altă parte, din imprecizia noțiunii de îndoială. … 6.Susține că noțiunea de „îndoială“ nu este suficient de detaliată și explicitată, astfel că se ajunge la subminarea atributului exclusiv al instanțelor de a înfăptui justiția. Totodată, clasarea unei plângeri penale constituie un act de înfăptuire a justiției, ce nu ar trebui să intre în competența procurorului decât în situații excepționale, în caz contrar încălcându-se prevederile constituționale ale art. 126. În cazul în care procurorul are îndoieli în privința vinovăției suspectului, acesta nu ar trebui să poată da o soluție de clasare, ci ar trebui să trimită cauza instanței judecătorești, care să decidă cu respectarea principiului in dubio pro reo.  … 7.Susține că face referire la jurisprudența străină, potrivit căreia, în opinia autoarei excepției, în caz de îndoială privind vinovăția suspectului, procurorul este obligat să formuleze o acuzație ce o va transmite instanței judecătorești. Arată că aceste aspecte reprezintă o aplicare a principiului in dubio pro duriore. … 8.Apreciază că cele două principii nu sunt absolute, în faza finală a urmăririi penale principiul in dubio pro reo putând fi aplicat justificat când apare problema stabilirii sancțiunii sau achitării.  … 9.Judecătoria Sibiu – Secția penală arată că în faza de urmărire penală organele de urmărire penală au obligația, potrivit art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală, să caute și să strângă date ori informații cu privire la existența infracțiunii și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să obțină și să administreze probele cu respectarea principiilor legalității și loialității procedurale. … 10.Obligațiile organelor de urmărire penală derivă din specificul acestei faze a procesului penal. Astfel, principiul oficialității impune ca toate probele utile adevărului să fie administrate chiar în lipsa unei solicitări exprese a părților, iar în situații urgente, chiar dacă organul de cercetare penală nu este competent. … 11.Pe de altă parte, poziția procurorului în sistemul judiciar român, de magistrat cu rolul de a garanta interesele generale ale societății, a determinat prevederea expresă a obligației de a strânge atât probe care susțin acuzarea, cât și pe cele utile apărării, scopul final fiind stabilirea completă a adevărului. … 12.Instanța sesizată de către procuror procedează la administrarea probatoriului în faza cercetării judecătorești în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele. În cazul în care are îndoială cu privire la vinovăția inculpatului se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului. … 13.Astfel, în aprecierea probatoriului administrat procurorul are libertatea de analiză raportat la standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil, aplicarea principiului in dubio pro reo fiind strâns legat de un astfel de standard. Pe de altă parte, prin consacrarea în mod explicit în capitolul destinat principiilor fundamentale ale procesului penal, a obligației organelor judiciare de a interpreta orice situație îndoielnică în favoarea suspectului sau inculpatului, sunt respectate atât exigențele constituționale în materie, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. … 14.Așa fiind, soluția pronunțată de către procuror nu poate fi considerată ca o încălcare a drepturilor și libertăților persoanelor pentru că niciunul dintre aceste drepturi nu are caracter absolut.  … 15.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 16.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:17.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 18.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.“ … 19.Autorul excepției apreciază că dispoziția criticată contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul clarității și previzibilității legii, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și art. 126 referitor la instanțele judecătorești. … 20.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a subliniat faptul că art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează principiul in dubio pro reo, conform căruia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiu ce constituie, de fapt, o altă garanție juridică a prezumției de nevinovăție și, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018). … 21.În acest context, Curtea observă că, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, și, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin niveluri diferite ale probării vinovăției persoanelor care săvârșesc fapte de natură penală. Această evoluție graduală debutează cu existența unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârșit o infracțiune, etapă ce determină punerea în mișcare a acțiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, și dobândirea calității de inculpat, și se finalizează cu demonstrarea vinovăției acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată.  … 22.Cât privește sintagma „suspiciune rezonabilă“, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, faptul că existența unor „suspiciuni rezonabile“ că a fost comisă o infracțiune presupune date sau informații capabile să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunțată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunțată în Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, fiind atribuția judecătorului speței de a stabili gradul de rezonabilitate al acesteia. Curtea a precizat că nu se poate pune în discuție o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credință, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunțată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, paragraful 53). De asemenea, referitor la semnificația acestui termen, Curtea a reținut că, în doctrină, s-a precizat că suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Totodată, s-a reținut că prin suspiciune rezonabilă trebuie înțeleasă suspiciunea bazată pe motive verosimile/plauzibile (deciziile nr. 185 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, paragraful 19, nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, paragraful 21, și nr. 438 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016, paragrafele 18 și 19). … 23.În continuare, Curtea reține că, prin Decizia nr. 111 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iunie 2019, analizând coroborat dispozițiile art. 7 alin. (1), art. 15 și art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, a constatat că se pot desprinde condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune punerea în mișcare a acțiunii penale. Astfel, procurorul trebuie să constate existența unor probe din care să rezulte că o persoană a săvârșit o infracțiune, pe de-o parte, precum și inexistența unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, care să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale, pe de altă parte. … 24.În ceea ce privește analiza condiției referitoare la existența probelor din care să rezulte că o persoană a săvârșit o infracțiune, realizată de către procuror, a constatat că aceasta este diferită de cea realizată de instanța chemată să hotărască asupra învinuirii aduse inculpatului. Pentru a fi îndeplinită această condiție, nu trebuie să se constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, acest lucru intrând în sfera de competență a instanței judecătorești, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, paragraful 26). Astfel, constatând că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune, precum și inexistența unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să dispună punerea în mișcare a acțiunii penale, cu excepția cazului în care acesta face aplicarea dispozițiilor art. 318 din același act normativ. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „este obligat“, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, cu excepția aplicării dispozițiilor art. 318 din același act normativ. Totodată, Curtea a constatat aplicabile cele reținute în jurisprudența sa, în sensul că față de procurori funcționează prezumția îndeplinirii cu bună-credință a activității lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale. … 25.Cât privește conceptul de îndoială rezonabilă, Curtea a constatat că acesta este tot de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, paragraful 104, potrivit căreia standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil“ permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordate sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile (Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016). De asemenea, Curtea a reținut că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. … 26.Curtea a constatat că, din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală, rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. … 27.Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că „proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil“ de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală. … 28.Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite. … 29.Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală. … 30.Așa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016). … 31.Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că organul judiciar, în funcție de nivelul diferit al probării vinovăției persoanelor care săvârșesc fapte de natură penală, nivel corelativ etapei procesual penale în care cauza se află, va analiza în ce măsură în cadrul probatoriului administrat în cauză se poate identifica existența vreunei îndoieli cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, îndoială ce se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. … 32.În doctrină, s-a precizat că numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită cu ajutorul probelor, în scopul cunoașterii. Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există și totuși îndoiala persistă în ceea ce privește vinovăția, atunci îndoiala „echivalează cu o probă pozitivă de nevinovăție“ și deci inculpatul trebuie achitat. … 33.În ceea ce privește critica, potrivit căreia pronunțarea de către procuror a soluției de clasare reprezintă o activitate care este în contradicție cu prevederile art. 124 și cele ale art. 126 din Legea fundamentală, Curtea reține că, prin Decizia nr. 52 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2019, a constatat că această soluție legislativă a existat și în reglementarea anterioară, respectiv la art. 230 – Neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire când fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, art. 249 – Cazurile și procedura scoaterii de sub urmărire, art. 242 – Cazuri de încetare, art. 228 alin. 6 – Începerea urmăririi penale, toate din Codul de procedură penală din 1968, și a fost contestată din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 1.227 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 27 octombrie 2009, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 230 și art. 249 din Codul de procedură penală din 1968, care reglementau posibilitatea procurorului de a dispune prin ordonanță scoaterea de sub urmărire penală, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a înfăptuirii justiției, deoarece astfel de rezoluții sau ordonanțe de netrimitere în judecată sunt acte supuse cenzurii instanței judecătorești la plângerea persoanei interesate, potrivit procedurii instituite prin art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968. … 34.De asemenea, prin Decizia nr. 477 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 3 iulie 2012, Curtea Constituțională a mai statuat că prevederile art. 228 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituționale, deoarece, pe de o parte, în cazul în care procurorul este de acord cu propunerea organului de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală și își însușește argumentele cuprinse în propunerea respectivă, nu se impune o nouă motivare a rezoluției, tocmai pentru că argumentele prezentate de organul de cercetare penală au fost apreciate de procuror ca valabile și suficiente, în caz contrar ele fiind suplimentate de acesta din urmă, iar, pe de altă parte, în procedura plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petentul, potrivit art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, are deplina libertate de a demonstra nelegalitatea actului atacat în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, precum și posibilitatea prezentării unor probe suplimentare față de cele deja administrate, respectiv înscrisuri noi. Prin urmare, la soluționarea plângerii, judecătorul verifică legalitatea rezoluției atacate tocmai pe baza lucrărilor și a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea rezoluției, inclusiv motivarea propunerii organului de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale. … 35.Așa fiind, astfel de reglementări reprezintă expresia Deciziei nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituționale în măsura în care închid calea persoanei nemulțumite de soluția dată plângerii sale de către Ministerul Public de a se adresa justiției. Astfel, întrucât împotriva soluției date de către prim-procurorul sau de procurorul ierarhic superior plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată legea nu prevedea nicio cale de atac, Curtea Constituțională a statuat că persoana nemulțumită de soluția dată plângerii sale în cadrul Ministerului Public are dreptul, potrivit art. 21 din Constituție, de a se adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. … 36.Acest drept era evident, în cazul actelor prin care procurorul punea capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, astfel cum erau rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, deoarece, fiind vorba de acte emise în legătură cu activitatea judiciară, era firesc ca acestea să fie verificate, confirmate ori infirmate de instanțele judecătorești, singurele autorități prin a căror activitate se realizează justiția. … 37.Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția care au fundamentat deciziile mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. Astfel, soluțiile de neurmărire și netrimitere în judecată, reglementate de art. 314 din Codul de procedură penală, sunt supuse controlului judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 318 și art. 340 din același cod, după caz. Acest fapt nu contravine, ci, dimpotrivă, dă expresie prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 52 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2019). … 38.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Magda Elena Demele, prin mandatar Franz Josef Demele, în Dosarul nr. 13.961/306/2017 al Judecătoriei Sibiu – Secția penală și constată că dispozițiile art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Sibiu – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 22 septembrie 2020.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Marițiu–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește