DECIZIA nr. 616 din 22 septembrie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 8.644/271/2017 al Judecătoriei Oradea – Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.090D/2018. … 2.La apelul nominal lipsește partea Aliev Ali Ademov. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Aliev Ali Ademov a fost citată la domiciliul din Bulgaria, confirmarea de primire a citației fiind returnată la dosar cu mențiunea „nerevendicată“. Totodată, precizează că partea a fost citată și prin publicitate, afișându-se citația la ușa Curții Constituționale, precum și pe portalul acesteia. Procedura de citare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și menținerea jurisprudenței în materie. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4.Prin Încheierea din 27 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 8.644/271/2017, Judecătoria Oradea – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea într-o cauză penală. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul susține că, condiția acordului manifestat de inculpat pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, prevăzută de art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, este stabilită de legiuitor pentru a respecta dispozițiile art. 42 din Constituție – interzicerea muncii forțate, întrucât instanța este obligată, în cazul în care dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, să dispună obligarea inculpatului la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, conform art. 93 alin. (3) din Codul penal. Reține că, potrivit art. 23 alin. (12) din Constituție, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată sau stabilită decât în condițiile și în temeiul legii. Astfel, în condițiile în care, pentru atingerea scopului pedepsei penale prin raportare la criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute la art. 74 din Codul penal, precum și având în vedere condițiile prevăzute de art. 91 din Codul penal – cu excepția manifestării acordului pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității – nu se impune executarea în regim de detenție a pedepsei, consideră că, prin prevederile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal se încalcă dreptul la libertate. Reține că, în cauză, inculpatul nu a fost vreodată întrebat expres cu privire la acest aspect și nici nu a refuzat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității. De asemenea, inculpatul este cetățean bulgar, iar toate actele de procedură efectuate în cauză la adresa indicată de acesta s-au întors la dosar cu mențiunea „non reclame“. Prezumă că inculpatul locuiește în Suedia, iar stabilirea reședinței sale, unde locuiește efectiv, este imposibil de aflat. Arată că, întrucât inculpatul a fost audiat în calitate de suspect și de inculpat în cursul urmăririi penale, în eventualitatea unei condamnări cu executare în regim de detenție nu va fi admisibilă calea extraordinară de atac a redeschiderii procesului penal. Susține, totodată, că prevederile criticate încalcă și dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, existând o situație de inechitate între inculpații care participă la judecata cauzei și sunt întrebați, în mod expres, dacă sunt de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității și cei care sunt judecați în lipsă, chiar cu respectarea art. 364 alin. (2) din Codul de procedură penală. În esență, susține că aplicarea unei pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenție – doar pentru inexistența acordului pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității – este inechitabilă în condițiile în care sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de art. 91 din Codul penal și practica instanțelor judecătorești, în cazuri similare, este de aplicare a pedepsei închisorii orientate spre minimul special cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. … 6.Judecătoria Oradea – Secția penală formulează concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate pentru aceleași motive arătate de procuror, apreciind că există o disproporție între încălcarea dreptului la libertate al inculpatului și dreptul de a nu fi supus la muncă neremunerată în folosul comunității împotriva voinței sale, dreptul la libertate fiind un drept fundamental. … 7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate. … 8.Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât în cauză este supusă examinării Curții o problemă de interpretare și aplicare a textelor legale criticate, iar nu o problemă de constituționalitate a acestora. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională, exercitând controlul de constituționalitate, nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției. Interpretarea legii este atributul suveran al instanței de judecată, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac. … 9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal, având următorul conținut:– Art. 91 alin. (1) lit. c): „(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții: […] c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;“; … – Art. 93 alin. (3): „Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor.“ …  … 12.Autorul excepției susține că normele penale criticate contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) și ale art. 23 alin. (12) și (13) din Constituție. … 13.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind examinate critici similare celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând în considerentele acesteia, la paragrafele 17-41, cele ce urmează. … 14.Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constituie un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanța de judecată prin însăși hotărârea de condamnare. Această măsură de individualizare judiciară presupune suspendarea executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată este supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere speciale și cerinței de a respecta anumite obligații, stabilite de instanța de judecată în baza legii. Aplicarea acestei instituții de drept penal este facultativă, fiind la latitudinea instanței să o dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Cu privire la condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementate în art. 91 din Codul penal, Curtea a observat că acestea sunt condiții pozitive [art. 91 alin. (1) din Codul penal] și condiții negative [art. 91 alin. (3) din Codul penal]. … 15.Condițiile pozitive sunt cele prevăzute de art. 91 alin. (1) din Codul penal: a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. … 16.Așadar, în legătură cu persoana infractorului, condițiile în care instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere vizează activitatea infracțională trecută, precum și infracțiunea a cărei suspendare a executării urmează a fi dispusă de instanța de judecată, totodată, o condiție specială fiind aceea a manifestării acordului infractorului în fața instanței de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Curtea a constatat însă că instituirea acestei din urmă condiții în vederea dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere este determinată de introducerea unei noi obligații a condamnatului pe durata termenului de supraveghere, respectiv a obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în condițiile art. 93 alin. (3) din Codul penal. … 17.În aceste condiții, Curtea a constatat că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității constituie o condiție esențială pentru executarea obligației reglementate în art. 93 alin. (3) din Codul penal, în acord cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „munca forțată este interzisă“, având în vedere că art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție statuează că „Nu constituie muncă forțată: […] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată; […]“, acestea din urmă fiind singurele excepții admise de legiuitorul constituant, cu relevanță în domeniul penal. De altfel, Curtea a constatat că, în situația premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, persoana condamnată nu se află în detenție, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunității nu este prestată în perioada de detenție. Prin urmare, situația de excepție referitoare la munca prestată în perioada de detenție nu este incidentă în cauză. … 18.De asemenea, Curtea a reținut că noțiunea de „libertate condiționată“ folosită în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție este sinonimă cu cea de „liberare condiționată“ cuprinsă în art. 99-106 din Codul penal. Prin urmare, munca neremunerată a unei persoane condamnate nu poate fi considerată ca fiind forțată în termenul de supraveghere stabilit ca urmare a dispunerii liberării condiționate. Situația premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu vizează însă liberarea condiționată, ci dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situația de excepție referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiționată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că, în ipoteza dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunității trebuie să fie calificată ca fiind forțată, în lipsa consimțământului infractorului. … 19.Totodată, Curtea a reținut că, similar dispozițiilor constituționale precitate, art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) al articolului menționat statuând că „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenție sau pe durata libertății condiționate; […]“. Dispozițiile art. 4 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu reprezintă excepții de la interdicția impusă prin paragraful 2 al aceluiași articol ori limitări ale exercițiului dreptului garantat de art. 4 paragraful 2 din Convenție de a nu fi supus la muncă forțată ori obligatorie, ci delimitează conținutul acestui drept. Așadar, Curtea a reținut că, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție, numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenție, adică în condițiile prevăzute de art. 5 din Convenție sau în timpul cât se află în libertate condiționată, nu este considerată muncă forțată sau obligatorie. … 20.Totodată, instanța de control constituțional a observat că, în jurisprudența sa, respectiv Hotărârile din 7 iulie 2011 și din 9 februarie 2016, pronunțate în cauzele Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier împotriva Elveției, paragrafele 62-65, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Primul său alineat nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4 și, potrivit art. 15 paragraful 2 din Convenție, nu admite nicio derogare, chiar și în caz de pericol public care amenință viața națiunii (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței și Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunțată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, paragraful 283). Art. 4 paragraful 2 din Convenție interzice «munca forțată sau obligatorie». Pentru a interpreta această dispoziție, instanța de la Strasbourg a luat în considerare în cauzele anterioare convențiile Organizației Internaționale a Muncii relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, în special Convenția nr. 9 din 1930 privind munca forțată (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, și Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 115). Instanța de la Strasbourg a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art. 4 paragraful 3 din Convenție și art. 2 paragraful 2 din Convenția nr. 29 a Organizației Internaționale a Muncii. Primul alineat al acestei ultime dispoziții prevede că, «în sensul» Convenției nr. 29, expresia «muncă forțată sau obligatorie» desemnează «orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie» (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 116). Instanța europeană a considerat că această definiție ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Convenție, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat «în lumina condițiilor de viață actuale și a concepțiilor predominante în zilele noastre în statele democratice» (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32). S-a reținut structura specifică a art. 4 din Convenție, al cărui alineat 3 nu are scopul de a «limita» exercitarea dreptului garantat de alin. 2, ci de a «delimita» însuși conținutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu alin. 2 și indică ceea ce nu se consideră a reprezenta «muncă forțată sau obligatorie». Astfel, s-a reținut că alin. 3 contribuie la interpretarea alin. 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială și de normalitate (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunțată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, și Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunțată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44)“. … 21.În același fel, instanța de control constituțional a constatat că dispozițiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că, „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii“. … 22.De asemenea, „munca forțată sau obligatorie“, potrivit art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private.“ [art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930]. … 23.În aceste condiții, Curtea Constituțională a constatat că norma penală criticată, potrivit căreia instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă, printre alte condiții, infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, este conformă cu dispozițiile constituționale și din actele internaționale precitate. Cu alte cuvinte, obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Constituția României, art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a)din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituția României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact și art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție sau de liberare condiționată (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321). … 24.Totodată, în temeiul unui studiu de drept comparat, Curtea a observat că în numeroase state europene efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunității, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ – în situația suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probațiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară – se dispune de către instanță doar cu consimțământul condamnatului/infractorului. … 25.Curtea a reținut că reglementarea condițiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuțiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Așa fiind, Curtea a constatat că, prin reglementarea condițiilor prevăzute în art. 91 alin. (1) din Codul penal, în care instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv aceea a manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiționarea dispunerii de către instanță a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin norma penală criticată, reprezintă o opțiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată ca neconstituțională, neaducând atingere vreunei prevederi din Constituție, mai mult norma criticată fiind în acord cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală. … 26.În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 16 din Constituție, Curtea a reținut că, prin condiționarea prin lege a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu se aduce atingere egalității în drepturi a cetățenilor. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalității cetățeanului, o șansă egală acordată fiecărui individ și, din această cauză, principiul egalității cuprinde egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta. Cu alte cuvinte, textul constituțional invocat vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei. … 27.Totodată, Curtea nu a reținut susținerile autoarei potrivit cărora norma penală criticată aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prin raportare la art. 23 referitor la libertatea individuală. În acest sens, Curtea a constatat că libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, așa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcție de gravitatea comportamentului infracțional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziții penale însă trebuie să fie strict delimitate și condiționate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că norma penală criticată permite o individualizare judiciară a executării pedepsei „în condițiile și în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, ce excedează sferei de reglementare a art. 53 din Constituție. Așadar, reglementarea unor condiții în dispunerea de către instanță a suspendării executării pedepsei sub supraveghere privește restrângerea aplicării acestei măsuri impusă de necesitatea realizării unei politici penale mai ferme, iar nu restrângerea ce are ca obiect exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți cetățenești, astfel cum prevede art. 53 din Legea fundamentală. … 28.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 8.644/271/2017 al Judecătoriei Oradea – Secția penală și constată că dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Oradea – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 22 septembrie 2020.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește