DECIZIA nr. 604 din 16 iulie 2020

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Alexandru Maghiar în Dosarul nr. 2.493/271/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.767D/2017. … 2.Dezbaterile au avut loc la data de 18 iunie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea pentru data de 9 iulie 2020. La această dată, constatând că nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 16 iulie 2020, când a pronunțat prezenta decizie. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:3.Prin Încheierea din 31 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.493/271/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Alexandru Maghiar într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații privind tergiversarea procesului. … 4.În motivarea excepției de neconstituționalitate, se arată că judecarea contestației privind tergiversarea procesului de către completul învestit cu judecarea cauzei încalcă principiul „nimeni nu poate judeca propria sa cauză“. Astfel, chiar dacă instanța nu este parte litigantă, ea este un participant la actul de justiție, ceea ce înseamnă că orice soluție dată de aceasta asupra propriilor sale nelegalități, fie prin admiterea propriilor sale greșeli posibile sau nelegalități, fie prin refuzul de a-și recunoaște propriile erori, generează o neîncredere a justițiabilului în actul de justiție din cauza pierderii imparțialității. … 5.Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că legiuitorul este în drept să reglementeze competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, sens în care poate prevedea ca cererile principale și incidentale să fie judecate de instanța competentă să judece cererea principală. Se mai arată că instanța, soluționând contestația privind tergiversarea procesului, are obligația de a verifica, în cadrul dosarului repartizat aleatoriu, modul de îndeplinire a actelor de procedură în termenul prevăzut de lege, astfel încât nu este incidentă critica de neconstituționalitate întemeiată pe principiul „nimeni nu poate judeca propria sa cauză“. … 6.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. … 7.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, fiind un incident procedural, contestația se depune la instanța învestită cu soluționarea cererii principale în legătură cu care se invocă tergiversarea judecății și se soluționează de completul învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părților. În ceea ce privește soluția aleasă de legiuitor, se arată că îi revine judecătorului cauzei responsabilitatea să aprecieze, de la caz la caz, dacă motivele invocate de către contestator sunt întemeiate și au condus la „derapaje“ de la imperativul soluționării cauzei în termen optim și previzibil. Depunerea contestației la instanța învestită cu soluționarea cauzei în legătură cu care se invocă tergiversarea judecății și soluționarea acesteia de către același complet (cel învestit cu dosarul inițial) ține de esența instituției. Ea s-a bazat pe caracterul incidental al procedurii în cauză și a avut în vedere scopul și finalitatea acesteia. Având în vedere lipsa efectului suspensiv al formulării contestației, circumstanțierea clară a situațiilor în care se poate exercita contestația (motivele) și care nu lasă loc unor aprecieri subiective ale judecătorului cauzei, temenele de soluționare foarte scurte prevăzute de lege, competența soluționării căii de atac și, în general, grija cu care s-a reglementat instituția pentru a fi descurajat orice abuz, se conchide că întregul mod de reglementare a contestației a stat sub semnul soluționării sale rapide, dar cu respectarea unor garanții ferme, fără angajarea inutilă și a altor instanțe în ceea ce trebuie să fie un mecanism de reglare a duratei procesului respectiv. … 8.Totodată, s-a arătat că activitatea judecătorilor legată de soluționarea contestației nu este una caracteristică unei activități judiciare de fond sau de control judiciar, care să justifice trimiterea contestației la altă instanță, de exemplu, la instanța ierarhic superioară. Cea din urmă soluție nu ar putea satisface imperativul vizat de soluționarea contestației, din cauza timpului necesar pentru trimiterea și soluționarea cauzei la instanța superioară. Dat fiind că scopul acestei instituții este acela de a accelera procedura în curs, prin luarea de către instanță a măsurilor necesare pentru a remedia încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, s-a apreciat că soluționarea contestației de către aceeași instanță (complet) ar indica, a priori, îndoieli cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului chemat să cenzureze propriile omisiuni. … 9.Preocuparea legiuitorului pentru soluționarea „de îndată“ a contestației, adică desfășurarea cu celeritate, fără sincope, a întregii proceduri de judecată a acesteia, trebuie, așadar, privită prin prisma necesității evitării riscului ca un demers destinat soluționării procesului în termen optim și previzibil să poată fi transformat, la rândul său, într-un mijloc de tergiversare a judecății. S-a arătat, totodată, că, deși, în cele mai multe dintre situațiile care legitimează introducerea ei, contestația este legată de pasivitatea instanței de judecată care întârzie în luarea unor măsuri corespunzătoare pentru soluționarea cauzei în termen optim și previzibil sau nu folosește mijloacele puse la dispoziție pentru corijarea unor conduite, ceea ce determină, inerent, aprecieri cu privire la conduita magistraților, contestația nu trebuie privită ca o posibilă sancțiune a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, un remediu pentru acele situații în care instanța însăși cauzează tergiversarea soluționării cauzei sau nu dispune măsurile necesare asigurării soluționării cauzei în termen optim și previzibil, care trebuie aplicat cu imparțialitate și responsabilitate. … 10.Se mai arată că partea are la îndemână calea de atac (plângerea, care se soluționează de instanța ierarhic superioară), ca o garanție pentru șansele demersului reprezentat de instrument procedural, putând „salva“ situațiile de respingere în mod greșit a contestației. Iar dacă se apreciază că însăși imparțialitatea judecătorului cauzei, chemat prin mecanism procedural să iasă din starea de pasivitate, este afectată, legea de procedură prevede, de asemenea, mijloace care să regleze această situație. Astfel, dacă în circumstanțele particulare ale unei cauze există elemente concrete și serioase care nasc îndoieli cu privire la obiectivitatea judecătorului, se pot invoca prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă, care reglementează incompatibilitatea judecătorului. În ceea ce privește pretinsa încălcare a accesului liber la justiție, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege. Iar potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. În virtutea acestui mandat constituțional, legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații. Totodată, cu privire la semnificația constituțională a accesului liber la justiție se invocă Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994. … 11.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:12.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 13.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care are următorul cuprins: „(3) Contestația se soluționează de către completul învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părților.“ … 14.În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil din Constituție, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 alin. (1) privind dreptul la o cale de atac eficientă din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. … 15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că art. 238 din Codul de procedură civilă prevede că, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere. Pentru motive temeinice, ascultând părțile, judecătorul va putea reconsidera durata cercetării procesului. … 16.Curtea observă că unul dintre mijloacele procesuale puse la îndemâna părților pentru a urmări evoluția cauzei în raport cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum și cu estimarea temporală realizată potrivit art. 238 din Codul de procedură civilă, este contestația privind tergiversarea procesului. Potrivit art. 522 alin. (2) din Codul de procedură civilă, contestația privind tergiversarea procesului se poate face în următoarele cazuri: (i) când legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; (ii) când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; (iii) când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege; (iv) când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului. … 17.Toate cele patru motive ale contestației pun în discuție o conduită procesuală culpabilă a judecătorului cauzei, contestatorul reproșându-i modul de gestionare a derulării procesului civil care a dus la o lentoare procesuală incompatibilă cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății“. Natura contestației nu este aceea a unei căi de atac împotriva hotărârii/hotărârilor judecătorești pronunțate, ci a unui remediu procesual care să dinamizeze judecarea cauzei, pe de o parte, prin identificarea punctelor în care instanța care judecă cererea principală nu a îndeplinit în termenul prevăzut de lege anumite acte ce țin de judecata cauzei, nu a luat măsurile legale pentru a responsabiliza participanții la proces sau nu și-a îndeplinit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil și, pe de altă parte, prin luarea măsurilor necesare înlăturării situației care a provocat tergiversarea judecății. … 18.Astfel, scopul instituirii procedurii a fost acela de a se remedia rapid și eficient situațiile în care judecarea cauzei stagnează fie din motive neimputabile instanței, dar cu privire la care aceasta nu a luat măsurile legale necesare dinamizării procesului, fie din motive imputabile instanței care nu a efectuat lucrările cauzei în termenul defipt de lege sau a avut o conduită procesuală ce denotă lentoare. … 19.Curtea observă că textul criticat stabilește competența de judecată a contestației chiar în sarcina completului învestit cu soluționarea cauzei principale. În acest caz, se ajunge la situația în care identificarea neregularității modului de desfășurare a procesului și evaluarea conduitei completului învestit cu soluționarea cauzei principale sunt realizate de același complet. Astfel, judecătorul trebuie să identifice abaterile sale de la regularitate și să le califice ca fiind premisa tergiversării procesului, ceea ce înseamnă că acesta devine judecătorul propriei cauze, contrar principiului Nemo debet esse iudex in causa sua; or, o asemenea situație normativă nu poate fi acceptată din perspectiva imparțialității obiective, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil [a se vedea Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 135]. … 20.Curtea reține că un element esențial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independența și imparțialitatea instanței, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 18, sau Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 17). … 21.Cu privire la imparțialitatea judecătorului, în jurisprudența sa [cu titlu exemplificativ reținându-se Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 și 26, și, în același sens, a se vedea Decizia nr. 169 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragrafele 17-24, Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, precitată, paragraful 19, Decizia nr. 278 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 și 52, sau Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 și următoarele], Curtea Constituțională a statuat că aceasta este o garanție a dreptului la un proces echitabil și poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47, sau Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121). Analizând art. 124 alin. (2) din Constituție, Curtea a constatat că judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, aceasta fiind atașată statutului lor profesional. Această prezumție poate fi însă răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condițiile în care se demonstrează lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului. … 22.Testul obiectiv privește, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător și ceilalți participanți la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relație de o asemenea natură sau grad indică lipsa imparțialității tribunalului [Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunțată în Cauza Morice împotriva Franței, paragraful 77]. Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuși și, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privința imparțialității sale [Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunțată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54]. … 23.Prin urmare, principala problemă ridicată în cauza de față vizează imparțialitatea obiectivă a completului de judecată care soluționează contestația privind tergiversarea procesului, având în vedere că aceasta este soluționată de același complet care judecă cererea principală. … 24.Chiar dacă există unele rațiuni de natură administrativă pentru care contestația s-ar judeca mai repede de completul învestit cu cererea principală, tocmai pentru că dosarul nu este trimis altei instanțe, precum și datorită faptului că acesta cunoaște cel mai bine situația dosarului și greutățile întâmpinate în cursul procedurii, Curtea reține că astfel de rațiuni nu pot fi opuse unor exigențe constituționale ce rezultă din dreptul la un proces echitabil. În jurisprudența sa [a se vedea Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, paragraful 25, sau Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 27], Curtea a statuat că aspectele administrative ce țin de organizarea sistemului judiciar sau de gradul de încărcare a unei instanțe judecătorești nu pot justifica în sine limitarea unui drept fundamental. Prin urmare, raportat la cauza de față, faptul că o contestație s-ar judeca mai repede de către completul învestit cu judecarea cauzei în fond sau că acesta cunoaște mai bine problemele apărute în judecarea cauzei de fond nu justifică soluționarea contestației cu încălcarea garanțiilor procesuale asociate dreptului la un proces echitabil, și anume imparțialitatea obiectivă a instanței. … 25.Această cerere nu poate fi calificată ca o cerere cu caracter accesoriu deduse soluționării instanței judecătorești, pentru că ea nu vizează dreptul subiectiv pretins, ci o chestiune obiectivă referitoare la lentoarea procedurii judiciare pentru că se referă chiar la conduita instanței în cursul desfășurării procesului. Prin urmare, este exclusă posibilitatea ca aceasta să fie judecată de același complet care soluționează fondul, acestuia lipsindu-i imparțialitatea obiectivă. … 26.Faptul că hotărârea de respingere astfel pronunțată poate fi atacată cu plângere la instanța ierarhic superioară nu echivalează cu înlăturarea sau acoperirea lipsei de imparțialitate obiectivă a primei instanțe, ci demonstrează existența unui control judiciar asupra soluției dispuse de prima instanță în vederea remedierii hotărârii inițiale. Având în vedere că hotărârea primei instanțe este întotdeauna dată cu nerespectarea principiului imparțialității obiective, rezultă că, în realitate, există doar un singur grad de jurisdicție care îndeplinește exigențele dreptului la un proces echitabil, și anume plângerea. Primul nivel de jurisdicție este inutil și inefectiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, pentru că nu respectă o cerință esențială a acestuia, și, în consecință, este contrar art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție. … 27.Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. În virtutea acestui mandat constituțional, legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații. Totodată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească procedura de judecată. … 28.Curtea constată că ține de opțiunea legiuitorului să reglementeze o procedură în două trepte (contestație și plângere) sau într-o singură treaptă (contestație), caz în care cererea ar fi fost judecată numai de instanța ierarhic superioară (precum în Codul de procedură penală), însă soluțiile legislative promovate în urma opțiunii realizate trebuie să respecte drepturile și libertățile fundamentale. Instituirea unei proceduri de judecată în două trepte, în condițiile în care prima treaptă nu îndeplinește exigențele dreptului la un proces echitabil, pune judecătorul ab initio într-o situație obiectiv imposibilă de a-și evalua și judeca propria sa conduită, ceea ce demonstrează caracterul său lipsit de efectivitate. Or, drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, iar accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil nu pot fi convertite în concepte filosofice abstracte [Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. Astfel, Constituția protejează drepturi concrete și efective, ceea ce înseamnă că legea nu poate reglementa proceduri ineficiente și oțioase în vederea atingerii unui scop legitim afirmat și urmărit ca atare; din contră, legea trebuie să înzestreze aceste proceduri cu elemente de conținut care să asigure îndeplinirea scopului legitim pentru care au fost instituite. … 29.De altfel, într-o jurisprudență constantă, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că scopul Convenției constă în protejarea unor drepturi concrete și efective, nu teoretice sau iluzorii (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunțată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, Hotărârea din 13 martie 2008, pronunțată în Cauza Emonet și alții împotriva Elveției, paragraful 77, Hotărârea din 1 mai 2011, pronunțată în Cauza Dore împotriva Portugaliei, paragraful 45, sau Hotărârea din 10 aprilie 2017, pronunțată în Cauza Osmanoğlu și Kocabaș împotriva Elveției, paragraful 93). … 30.Având în vedere cele expuse, Curtea constată că prevederile criticate contravin art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. … 31.În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea, prin Decizia nr. 216 din 9 aprilie 2019, a constatat că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, spre exemplu, Hotărârea din 22 decembrie 2010, pronunțată în Cauza C-279/09 – DEB Deutsche Energiehandels und Beratungsgesellschaft mbH împotriva Bundesrepublik Deutschland, paragraful 35, s-a statuat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Cartă, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund celor garantate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de această convenție. Potrivit explicației aferente acestei dispoziții, înțelesul și întinderea drepturilor garantate sunt stabilite nu numai prin textul Convenției, ci și, în special, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Așadar, în ceea ce privește conținutul dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut de art. 47 din Cartă, Curtea de la Luxemburg a reținut prin Hotărârea din 26 februarie 2013, pronunțată în Cauza C-311/11 – Stefano Melloni împotriva Ministerio Fiscal, paragraful 50, că acesta corespunde conținutului pe care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului îl recunoaște drepturilor garantate de art. 6 paragrafele 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea hotărârile Curții Europene a Dreptului Omului din 14 iunie 2001, 1 martie 2006 și 24 aprilie 2012, pronunțate în cauzele Medenica împotriva Elveției, paragrafele 56-59, Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 84, 86 și 98, și Haralampiev împotriva Bulgariei, paragrafele 32 și 33). În consecință, Curtea constată că nu sunt respectate nici prevederile art. 47 din Cartă. … 32.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru Maghiar în Dosarul nr. 2.493/271/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 16 iulie 2020.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent-șef,
Benke Károly

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește