DECIZIA nr. 54 din 7 februarie 2018

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Ruxandra Popescu în Dosarul nr. 379/42/2016 al Curții de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.261D/2017. … 2.Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 12 decembrie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, și a autoarei excepției, Ruxandra Popescu, asistată de domnul avocat Rareș Puiu-Nan, cu delegație depusă la dosar. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 30 ianuarie 2018, respectiv 7 februarie 2018, când a pronunțat prezenta decizie. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:3.Prin Încheierea din 6 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 379/42/2016, Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Ruxandra Popescu cu ocazia soluționării unei cauze penale. … 4.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține că, deși judecătorii pot avea calitatea de subiecți activi ai infracțiunii de abuz în serviciu, aceștia nu pot fi trași la răspundere penală pentru modalitatea efectivă de soluționare a cauzei și temeinicia soluției adoptate, aspecte care reprezintă atributul exclusiv al instanței și care nu pot fi cenzurate decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Modalitatea de interpretare a probelor și de aplicare a legii la un caz concret reprezintă raționamentul judiciar, care stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești și nu poate constitui temei al răspunderii penale a judecătorului. În caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea principiului independenței judecătorului prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituție, precum și la încălcarea art. 129 din Legea fundamentală referitor la căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești.  … 5.Arată că, în Decizia din 9 decembrie 1981, Curtea de Casație din Franța a statuat că „hotărârile judecătorești, atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor, nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o infracțiune“. Susține, de asemenea, că, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia hotărârile judecătorești, respectiv actele cu caracter jurisdicțional ale judecătorilor, nu pot fi considerate elementele constitutive ale unei infracțiuni și nu pot constitui temei al angajării răspunderii penale a acestora. … 6.În acest context, apreciază că simpla pronunțare a unei hotărâri greșite nu este prin ea însăși un act abuziv, dacă nu se dovedește reaua-credință a judecătorului, care presupune că acesta a cunoscut caracterul vădit abuziv al acțiunilor sale, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Eventualele erori apărute în procesul de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale. Astfel, o hotărâre greșită, fără a exista rea-credință, rămâne în sfera erorilor de judecată, acestea putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte. … 7.În continuare, plecând de la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, referitor la principiul ultima ratio, autoarea excepției susține că, în cazul hotărârilor judecătorești greșite, remediul este prevăzut de dispozițiile legale care reglementează căile de atac, prin exercitarea cărora se poate atinge scopul urmărit. Căile de atac sunt instituite de către legiuitor în mod expres și limitativ, acestea neputând fi eludate în sensul creării posibilității unei reexaminări a unei hotărâri judecătorești într-un alt cadru decât cel reglementat de legiuitor. Astfel, nu poate fi acceptat ca o instanță penală sesizată prin rechizitoriul care dispune trimiterea în judecată a unui judecător pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu constând în aceea că ar fi pronunțat o hotărâre nelegală și/sau netemeinică să stabilească legalitatea și/sau temeinicia unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o cauză, întrucât instanța penală nu se poate substitui instanței de control judiciar.  … 8.În condițiile în care instanța penală ar stabili că o hotărâre judecătorească definitivă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, este nelegală și/sau netemeinică, s-ar ajunge la încălcarea flagrantă a principiului securității raporturilor juridice, cu consecința încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă pronunțată într-un litigiu nu trebuie rediscutată. … 9.Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că textele criticate nu sunt contrare Constituției, deoarece, în realitate, excepția de neconstituționalitate vizează aplicarea concretă a legii la situația de fapt și de drept dedusă judecății. În acest sens, arată că verificarea existenței elementului material al infracțiunii constituie atribuția ce revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, deci autorității judecătorești, în operațiunea de deliberare, în urma administrării probelor în cauza dedusă judecății, iar întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni este analizată de instanța de judecată, și nu de instanța de contencios constituțional. Excepția vizează deci aplicarea concretă a legii în speța dedusă judecății, în raport cu limitele învestirii instanței, și nu conformitatea dispozițiilor legale criticate cu textele Constituției. În plus, nu se poate accepta ideea că textele criticate ar contraveni Constituției, deoarece, tocmai în forma în care aceste texte legale există în prezent, sunt plenar respectate dispozițiile ce garantează egalitatea cetățenilor în fața legii. Instanța judecătorească apreciază că, în situația excluderii din conținutul infracțiunii de abuz în serviciu a elementului material ce constă în pronunțarea unei hotărâri judecătorești, ar fi flagrant încălcate dispozițiile constituționale ce garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și egalitatea de drepturi, așa cum se stipulează în art. 16 din Constituție. … 10.A se exclude din elementul material al acestei infracțiuni pronunțarea unei hotărâri judecătorești ar deschide calea acceptării ideii/posibilității concrete de a se pronunța orice fel de hotărâri judecătorești, chiar cu rea-credință, deci cu încălcarea vădită și conștientă a legii, doar în considerarea unicului argument că aceste hotărâri nu pot face obiectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, ceea ce, în mod evident, ar conduce la plasarea judecătorului deasupra legii, înfrângându-se astfel, principiul egalității cetățenilor în fața legii. Aceasta ar echivala cu o dezincriminare, deci cu o scoatere în afara cadrului legal normativ a actelor/faptelor săvârșite de magistrații chemați să aplice legea, care nu ar mai putea fi trași la răspundere pentru săvârșirea unor acțiuni/inacțiuni de încălcare a legii, prin neîndeplinirea vădită și cu intenție a unor atribuții legale, în operațiunea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești, deci de exercitare a prerogativelor legale cu care au fost învestiți. Acest fapt ar avea drept consecință încurajarea încălcărilor legii chiar de către persoanele chemate cu prioritate a le apăra, respectiv magistrații, ceea ce, în mod logic, ar conduce la ideea că, dezincriminate fiind, faptele de abuz în serviciu comise de magistrați în instrumentarea cauzelor cu care sunt învestiți sunt în realitate ocrotite de lege, cât timp nu constituie obiect al răspunderii penale. Este incontestabil faptul că hotărârile judecătorești sunt supuse căilor legale de atac, în condițiile și termenele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, potrivit art. 129 din Constituție, care reglementează folosirea căilor de atac. Însă, independent de consacrarea dreptului de a exercita căile legale de atac, dispozițiile Constituției nu pot exclude, de plano, săvârșirea faptei de abuz în serviciu prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, indiferent de caracterul atacabil/neatacabil al acesteia și independent de problema exercitării sau nu a unei căi de atac în respectiva cauză. În concluzie, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. … 11.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 12.Guvernul apreciază că aspectele invocate de autoarea excepției privesc interpretarea și aplicarea legii, iar nu o problemă de constituționalitate a acesteia. Astfel, modalitatea și limitele controlului hotărârilor judecătorești, precum și ale răspunderii magistraților pentru actele efectuate în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în cazuri concrete deduse judecății, sunt aspecte care nu au legătură cu normele invocate ca fiind neconstituționale, fiind aspecte de aplicare a legii, ce excedează sferei atribuțiilor de control a Curții Constituționale. Prin urmare, Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție este inadmisibilă.  … 13.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:14.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 15.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Legea nr. 78/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. Art. 13^2 a fost introdus prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 521/2004 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.123 din 29 noiembrie 2004, fiind modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispozițiile criticate au următorul conținut:– Art. 246 din Codul penal din 1969: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.“;  … – Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.“;  … – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“  …  … 16.Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin. (4) care dispune că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) și alin. (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, art. 126 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) referitor la instanțele judecătorești și art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, invocă art. 6 paragraful 1 și art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 din Carta universală a judecătorului, art. 16 din Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor. … 17.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că ceea ce autoarea acesteia solicită instanței de contencios constituțional este ca, prin pronunțarea unei decizii de admitere, să se constate că, în toate cazurile, sintagma „act“ cuprinsă în art. 246 din Codul penal din 1969 și art. 297 alin. (1) din Codul penal nu se referă la „pronunțarea unei hotărâri judecătorești“. Cu alte cuvinte, se solicită restrângerea sferei răspunderii penale a judecătorilor.  … 18.Curtea reține că, referitor la tragerea la răspundere juridică a magistraților, a identificat două situații, după cum izvorul generator de prejudicii se găsește în viața personală sau profesională a acestora. Astfel, în măsura în care un cetățean magistrat nesocotește/lezează cu prilejul exercitării drepturilor sale civile/personale drepturile altor persoane (de exemplu, a construit un imobil fără autorizație, a produs un accident de circulație etc.), atunci acesta, asemeni celorlalți cetățeni ai României, poate fi chemat în judecată penală sau civilă, în funcție de incidența normelor specifice, dreptul comun fiind operabil în condiții egale. În ceea ce privește încălcarea unor drepturi sau vătămarea unor interese legitime ale altor persoane care își au izvor în activitatea profesională a magistraților, Curtea a constatat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, atât judecătorii, cât și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii și să respecte drepturile și libertățile persoanelor, motiv pentru care orice nesocotire a principiului legalității este de natură să atragă răspunderea lor penală, disciplinară sau civilă. În acest sens sunt și prevederile art. 94 din aceeași lege, potrivit cărora „judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii“. Așa fiind, în raport cu aceste prevederi legale, Curtea a identificat trei tipuri de răspundere a magistraților generate de exercitarea funcției specifice, și anume penală, disciplinară și civilă. Prin urmare, din perspectiva răspunderii penale nu există nicio diferență de tratament între magistrați și alți cetățeni, întrucât, dacă sunt lezate valorile sociale ocrotite de legea penală, aceștia, indiferent de calitatea pe care o au, pot fi incriminați ca subiecți activi ai unor infracțiuni (Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015, paragrafele 21-25). … 19.Totodată, în ceea ce privește tragerea la răspundere penală a judecătorilor, Curtea observă că, în Avizul nr. 3 asupra principiilor și regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor și în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile și imparțialității, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a subliniat că „judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în fața legii ordinare pentru infracțiuni comise în afara funcției lor juridice; răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greșeli neintenționate în exercițiul funcțiunii“ [CCJE (2002) Aviz nr. 3 din 19 noiembrie 2002, pct. 75]. De asemenea, în Recomandarea către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei a reținut două principii fundamentale în sensul că „Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință“; „Atunci când nu exercită funcții judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca și orice alt cetățean“ [Recomandarea CM/Rec(2010)12 adoptată de Comitetul Miniștrilor la 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor, paragrafele 68 și 71]. … 20.În acest context, Curtea reține că, în Opinia privind imunitatea judecătorilor, adoptată la 8-9 martie 2013, Comisia de la Veneția a reținut că „Comisia de la Veneția a pledat în mod constant în favoarea unei imunități funcționale limitate a judecătorilor: «Magistrații (judecătorii, procurorii și anchetatorii) nu trebuie să beneficieze de imunitate generală astfel cum prevede Constituția Bulgariei. Potrivit standardelor generale, aceștia necesită în mod cert protecție împotriva acțiunilor civile care vizează activitățile efectuate cu bună-credință în exercitarea funcțiilor lor. Însă, ei nu trebuie să beneficieze de o imunitate generală în caz de urmărire penală pentru infracțiunile pentru care trebuie să răspundă în fața instanțelor» [CDL-AD(2013)008, paragraful 16]“. … 21.De asemenea, în Raportul său privind Independența Sistemului Judiciar – Partea I: Independența Judecătorilor, Comisia de la Veneția a precizat că „este indiscutabil că judecătorii trebuie să fie protejați împotriva influențelor externe nepotrivite. În acest scop, aceștia trebuie să se bucure de imunitate funcțională – dar exclusiv funcțională (imunitate față de urmăririle penale pentru acte îndeplinite în exercitarea funcției lor, cu excepția infracțiunilor intenționate, de ex. luarea de mită)“ [CDL-AD(2010)004, paragraful 61].  … 22.Având în vedere cele expuse anterior, Curtea reține că, în ceea ce privește răspunderea juridică a judecătorilor, aceasta nu poate fi restrânsă doar la anumite forme ale acesteia, fiind unanim admis că aceștia pot fi trași la răspundere din perspectivă civilă, disciplinară și penală. În ceea ce privește răspunderea penală a acestora, se distinge între răspunderea penală pentru fapte săvârșite în exercitarea funcțiilor și răspunderea penală ce intervine în cazul săvârșirii de fapte ce nu interferează cu exercitarea funcției de judecător.  … 23.În ceea ce privește prima categorie – răspunderea penală pentru fapte săvârșite în exercitarea funcțiilor -, Curtea constată că, în ceea ce privește judecătorii, tragerea la răspundere juridică a acestora nu se poate realiza făcându-se abstracție de necesitatea respectării principiului independenței acestora. Cu toate acestea, nu trebuie omis că rolul judecătorului este acela de a înfăptui justiția, în numele legii [art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 126 alin. (1) din Constituție], respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor fiind obligatorie [art. 1 alin. (5) din Constituție], pentru toți cetățenii, inclusiv cei care exercită funcția de judecător. Totodată, Curtea reține că, potrivit art. 16 din Constituție, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Astfel, Curtea constată că ar fi în neconcordanță cu însăși Legea fundamentală dacă principiul potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii – nemo censetur legem ignorare – se aplică tuturor cetățenilor, mai puțin celor care în exercitarea funcției pe care o dețin trebuie să interpreteze și să aplice legea. Cu alte cuvinte, independența judecătorului nu exclude responsabilitatea acestuia în exercitarea funcției pe care o deține. Responsabilitatea judecătorului stă, printre alte elemente, la baza calității actului de justiție, și, implicit, la baza imparțialității acestuia. Astfel, Curtea constată că nu se poate ajunge la o absolutizare a independenței judecătorului în sensul imposibilității tragerii la răspundere penală a acestuia, deoarece nici nu s-ar mai putea vorbi despre principiul independenței justiției dacă acesta ar fi folosit în scopul de a împiedica tragerea la răspundere pentru săvârșirea unor fapte penale. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că principiul constituțional al independenței judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității. Independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară (Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012). … 24.În acest context, Curtea observă că răspunderea penală a judecătorilor pentru fapte săvârșite în exercitarea funcțiilor a fost analizată și de către Comisia de la Veneția. Astfel, în Opinia Amicus Curiae privind răspunderea penală a judecătorilor, Comisia de la Veneția pornește de la analiza principiului independenței judecătorilor și a protecției independenței judecătorilor prin imunitate funcțională, precizând, în esență, că: „atunci când se discută despre independența judecătorilor, este important să se reitereze faptul că imunitatea judecătorească – adică imunitatea față de urmărirea penală pentru acte efectuate în exercițiul funcției de judecător, cu excepția infracțiunilor comise cu intenție (imunitatea funcțională) – este parte integrantă din conceptul mai vast al independenței judecătorești. […] Imunitatea judecătorească este importantă, de vreme ce servește independenței judecătorului în măsura în care îi permite acestuia să decidă cazurile fără să-i fie teamă de răspunderea civilă sau penală pentru soluțiile pronunțate cu bună-credință. Independența, imparțialitatea, integritatea și profesionalismul sunt valori de bază ale sistemului judiciar. […] Independența judiciară a fost tradițional considerată a fi o chestiune de independență față de influențele externe asupra exercitării puterii judecătorești. Totuși, cele mai recente standarde privind sistemul judiciar abordează, de asemenea, dimensiunea internă a independenței judiciare. Cu alte cuvinte, libertatea specială a judecătorilor în raport cu alți judecători de la aceeași instanță și de la instanțele superioare presupune că «Judecătorii trebuie să aibă libertatea neîngrădită pentru a soluționa cauzele imparțial, în conformitate cu legea și cu propria lor viziune privind interpretarea faptelor». […] În sens larg, independența judiciară presupune că fiecare judecător în parte este independent în exercitarea funcțiilor sale judecătorești. Judecătorii trebuie să fie independenți și imparțiali în procesul de luare a deciziilor și să fie capabili să acționeze fără nicio restricție, influență necorespunzătoare, presiune, amenințare sau interferență, directă sau indirectă, din partea niciunei autorități, inclusiv «autoritățile interne ale sistemului judiciar». Prin urmare, independența judiciară, de principiu, trebuie protejată atât în componenta sa «externă», cât și cea «internă». Independența judiciară nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al judecătorului; acesta este un principiu fundamental, un element esențial al oricărui stat democratic, o condiție prealabilă a statului de drept și garanția fundamentală a unui proces echitabil. Independența judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanție a libertății, respectarea drepturilor omului și aplicarea imparțială a legii. Puterea judecătorească trebuie să fie independentă pentru a-și îndeplini rolul în raport cu celelalte puteri ale statului, cu societatea în general, și cu părțile în proces. Prin urmare, acesta nu este doar un element care se bazează pe statul de drept, dar, de asemenea, este o precondiție pentru a asigura că toate persoanele (și alte puteri ale statului) se vor bucura de egalitate și vor avea acces la un proces echitabil în fața unor instanțe imparțiale. Este necesară stabilirea unui echilibru între imunitatea ca mijloc de protecție a judecătorului împotriva presiunii excesive și a abuzului din partea puterilor statului sau a persoanelor fizice (imunitate), pe de o parte, și faptul că judecătorul nu este mai presus de lege (responsabilitate), pe de altă parte. Comisia de la Veneția a subliniat în mod constant faptul că judecătorii nu trebuie să beneficieze de imunitate generală, ci de imunitate funcțională pentru actele realizate în exercitarea funcțiilor lor judiciare. Acest lucru se datorează faptului că, în principiu, judecătorul trebuie să beneficieze de imunitate doar în cadrul exercitării funcțiilor sale legale. În cazul în care el sau ea comite o infracțiune în exercitarea funcțiilor, el sau ea nu trebuie să se bucure de imunitate față de răspunderea penală“ [CDL-AD(2017)002, paragrafele 9, 10, 14-17]. … 25.Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, potrivit standardelor constituționale și celor europene, pronunțarea unei hotărâri judecătorești nu este exclusă de plano de la incidența răspunderii penale a judecătorului, ci, în anumite cazuri, pronunțarea unei hotărâri se poate concretiza, în fapt, în săvârșirea unei infracțiuni. Curtea observă că regula ce se impune este că pronunțarea unei hotărâri judecătorești nu poate atrage răspunderea penală, excepția – tragerea la răspundere penală – intervenind ca urmare a stabilirii modului în care judecătorul a acționat – cu intenție, rea-credință, fără însă a putea fi enumerate exhaustiv și concret cazurile care determină incidența răspunderii penale în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești.  … 26.În acest context, în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, Curtea observă că sfera subiecților activi care pot săvârși această infracțiune se circumscrie, în principal, dispozițiilor art. 175 din Codul penal, aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcționari publici, în sensul legii penale. Potrivit art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul penal, funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești. Formularea largă, generică și extrem de indeterminată din legea penală precedentă (Codul penal din 1969) a fost înlocuită cu o indicare mai circumstanțiată a trei categorii de domenii în cadrul cărora, fiind încadrate, anumite persoane dobândesc statutul (în accepțiunea penală) de funcționari publici: domeniul exercitării de atribuții și responsabilități legal stabilite în vederea realizării prerogativelor celor trei puteri etatice (legislativă, executivă și judecătorească); domeniul exercitării funcțiilor publice (potrivit anexei la Legea nr. 188/1999) ori de demnitate publică (indiferent de natura acestora); domeniul exercitării atribuțiilor legale de realizare a obiectului de activitate al unei regii autonome ori al altui operator economic sau al altei persoane juridice care are capital integral/majoritar de stat. Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Așa fiind, Curtea observă că legiuitorul a reglementat, în mod expres, calitatea judecătorului de subiect activ în cazul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu. … 27.În continuare, Curtea constată că practica judiciară a reținut că pentru susținerea acuzației de abuz în serviciu trebuie dovedite, din punct de vedere obiectiv, următoarele: conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu actele de serviciu (îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, realizarea unui act contrar acestor îndatoriri); conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu prejudiciul (cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos); legătura dintre prejudiciul produs și atribuțiile de serviciu (a se vedea Decizia nr. 3.113 din 9 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală). … 28.În ceea ce privește conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu actele de serviciu, Curtea, analizând dispozițiile ce reglementează infracțiunea de abuz în serviciu, constată că fapta incriminată trebuie să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar neîndeplinirea unui act și îndeplinirea unui act prin încălcarea legii reprezintă modalități de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, fiind elemente care contribuie la configurarea acestei infracțiuni (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 50). … 29.Astfel, Curtea observă că, din perspectiva exercitării de către judecător a atribuțiilor de serviciu, pronunțarea unei hotărâri judecătorești presupune interpretarea și aplicarea legii la cazurile concrete deduse judecății, avându-se în vedere circumstanțele specifice ale acestora. Curtea Constituțională a reținut, în mod constant, că, în temeiul art. 126 din Constituție, aspectele ce vizează interpretarea și aplicarea legii țin de competența exclusivă a instanțelor judecătorești (Decizia nr. 624 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 13 ianuarie 2015, paragraful 17; Decizia nr. 193 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 6 iunie 2017, paragraful 17). Instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuție sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii. Decizia instanței de judecată poate fi atacată la instanța superioară, iar, în cazul în care practica judiciară vădește o interpretare neunitară, Constituția, prin art. 126 alin. (3), dă Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de a stabili interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești (Decizia nr. 126 din 11 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 8 martie 2010). … 30.Totodată, Curtea a reținut că atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară (Decizia nr. 275 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 17 iulie 2014, paragraful 16; Decizia nr. 296 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 12 iulie 2011). … 31.Curtea constată că premisele pronunțării unei hotărâri judecătorești le constituie identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și adaptarea acesteia la faptele juridice (interpretarea normei) și aplicarea acesteia la cauza dedusă judecății. De altfel, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, prevede că „judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“. Așa fiind, Curtea constată că, în principiu, interpretarea legii, evaluarea faptelor și a probelor efectuate de către un judecător în scopul soluționării cauzelor, nu poate să conducă la tragerea la răspundere penală a acestuia. În același sens, în Recomandarea cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei nota faptul că „nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență“ [CM/Rec(2010)12, art. 66]. … 32.În continuare, Curtea reține cele constatate de Comisia de la Veneția, în sensul că „independența individuală a judecătorilor trebuie să îi permită fiecăruia dintre ei și fiecărui complet de judecată să facă un efort pentru a schimba practica stabilită – să adopte o altă decizie – în cazul în care el sau ea crede că acest lucru este necesar a fi făcut într-un caz particular. Desigur, o astfel de încercare va fi făcută în mod deschis, iar judecătorul trebuie să prezinte argumente coerente cu privire la motivul pentru care prezenta cauză este diferită de jurisprudența anterioară sau de ce raționamentul aplicat în jurisprudența anterioară ar trebui să fie modificat. Ulterior, instanța de apel va decide să urmeze sau nu această argumentare nouă. În general, judecătorul nu ar trebui să se limiteze doar la aplicarea jurisprudenței existente. Esența funcției sale constă în interpretarea reglementărilor legale în mod independent. Uneori, judecătorii sunt obligați să aplice și să interpreteze legislația contrar «practicii judiciare naționale uniforme». Astfel de situații pot apărea, de exemplu, ca urmare a aplicării unor tratate internaționale, precum și în cazul în care, prin intermediul deciziilor instanțelor internaționale care supraveghează aplicarea tratatelor internaționale, se solicită modificarea practicii judiciare naționale actuale. Interpretarea pe care o poate face un judecător și care poate să nu fie conformă cu jurisprudența consacrată nu trebuie să devină, în sine, un motiv pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare, cu excepția cazului în care această interpretare se face cu rea-credință, cu intenția de a obține un beneficiu sau de a prejudicia o parte la proces sau ca urmare a unei neglijențe grave. Chiar dacă judecătorii de la instanțele inferioare trebuie, în general, să se ghideze după jurisprudența existentă, acestora nu ar trebui să le fie interzis să o conteste, în cazul în care, în opinia lor, consideră că acest lucru este corect. Doar opunerea persistentă față de practicile consolidate, care rezultă cu multiple anulări ale deciziilor luate în cauzele în privința cărora există o jurisprudență bine stabilită și clară, poate duce la aplicarea sancțiunilor disciplinare.  … 33.Comisia de la Veneția a constatat că procesul de judecare a cauzei nu este și niciodată nu a fost o activitate pur mecanică. Din acest motiv, standardele europene cu privire la justiție protejează dreptul și obligația fiecărui judecător de la orice nivel de ierarhie judiciară să își exercite funcțiile de judecare a cauzelor liber de orice imixtiune, fie externă, fie internă. Aspectul nonmecanic de judecare a cauzei presupune faptul că răspunderea individuală pentru exercitarea funcțiilor judiciare nu trebuie să depindă doar de soluția pronunțată în această cauză de instanța superioară. Răspunderea ar trebui să fie legată mai cu seamă doar de respectarea de către judecător a standardelor de conduită profesională, etică și respectarea procedurilor. Simplul fapt că o hotărâre judecătorească este anulată în instanța superioară nu înseamnă că judecătorul din instanța inferioară a încălcat standardele profesionale sau a încălcat legea“ [CDL-AD(2017)002, paragrafele 32-35]. … 34.De asemenea, în același context, Curtea reține ca fiind aplicabile cele statuate de Comisia de la Veneția în sensul că „răspunderea penală a unui judecător și rezultatul unui proces în apel sau recurs sunt două chestiuni separate, care nu trebuie confundate. Comisia de la Veneția a fost în mod constant de opinie că anularea soluției unui judecător de către instanțele superioare nu presupune în mod necesar faptul că judecătorul nu a acționat de o manieră competentă sau profesionistă. Pentru a-l trage la răspundere personală pe judecător pentru hotărârile pronunțate nu este suficient să se facă trimitere la faptul că hotărârile au fost anulate de către o instanță superioară. Orice decizie privind competența și profesionalismul unui judecător bazată pe cazurile a căror soluție a fost răsturnată în apel sau în recurs trebuie făcută în baza unei analize actuale a cazurilor în discuție. În orice caz, judecătorii pot fi trași la răspundere penală pentru hotărârile lor dacă le este dovedită vinovăția individuală și dacă eroarea lor se datorează relei-credințe sau neglijenței grave. În concluzie, utilizarea argumentului anulării hotărârii unei instanțe inferioare de către o instanță superioară ca motiv în sine pentru stabilirea ilegalității acelei hotărâri nu este conformă cu standardele europene“ [CDL-AD(2017)002, paragrafele 43-45].  … 35.În aceeași abordare, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), în Avizul nr. 18 (2015) privind Poziția puterii judecătorești și relația ei cu celelalte puteri ale statului în democrația modernă, art. 37, a subliniat, „cu privire la răspunderea civilă, penală și disciplinară («răspundere punitivă»), că principala reparație pentru erorile judiciare, care nu implică reaua-credință, trebuie să fie procedura căilor de atac. De asemenea, pentru a proteja independența justiției de presiuni necuvenite, trebuie exercitată o mare atenție pentru a încadra responsabilitatea judecătorilor cu privire la răspunderea penală, civilă și disciplinară. Sarcinile de interpretare a legii, de analizare a probelor și de evaluare a faptelor, îndeplinite de un judecător pentru a soluționa cazurile, nu trebuie să dea naștere la răspunderea civilă sau disciplinară a judecătorului, decât în cazuri de rea-credință, culpă intenționată sau de neglijență flagrantă dovedită“. … 36.Astfel, Curtea constată că, potrivit standardelor constituționale și celor europene, elementele anterior expuse – care se circumscriu activității de pronunțare a unei hotărâri judecătorești – nu pot antrena răspunderea penală a judecătorului. O eventuală răspundere penală a judecătorului, din perspectiva săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, poate fi pusă în discuție numai după analiza conduitei proprii a persoanei acuzate în legătură cu paguba ori cu vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. … 37.Astfel, Curtea observă că infracțiunea ce face obiectul controlului de constituționalitate – abuzul în serviciu – presupune intenția ca formă de vinovăție. În acest context, Curtea constată că, potrivit Opiniei Amicus Curiae privind răspunderea penală a judecătorilor, Comisia de la Veneția are în vedere diverse sintagme, precum „malice“ (paragrafele 19, 20, 22, 25, 39, 42 și 44), „bad-faith“ (paragrafele 20, 33, 41, 49 și 53), „good-faith“ (paragraful 9), „wilful intent“/„wilful issuance“ (paragraful 46). Potrivit versiunii în limba franceză, termenii echivalenți sunt „malveillance“, „mauvaise foi“, „bonne foi“, „intention délibérée“, „rendent « délibérément »“. … 38.Curtea observă că „malice“ are semnificația de intenție de a cauza un prejudiciu; „bad faith“ are semnificația de comportament neonest sau nesincer, rea-credință; „good-faith“ are sensul de comportament onest și sincer, bună-credință; „wilful intent“ are semnificația de intenție directă, iar „wilful issuance“ are sensul de pronunțare deliberată. Totodată, „malveillance“ are semnificația de intenție de a face rău; „mauvaise foi“ este acea stare de spirit a unei persoane care, deși susține că este sinceră, știe că afirmă un lucru fals, rea-credință; „intention délibérée“ se referă la intenția directă; iar „rendent «délibérément»“ înseamnă pronunțare deliberată. … 39.În ceea ce privește dreptul intern, Curtea constată că dispozițiile art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală fac referire la „răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență“, iar potrivit art. 99^1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, „există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane“. … 40.În continuare, în ceea ce privește sintagma „rea-credință“, Curtea observă că, în jurisprudența sa, a reținut că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificația de atitudine necorectă, necinstită, iar, potrivit doctrinei, antitezei relei-credințe i se atribuie mai multe accepțiuni, și anume: obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și executarea convențiilor; convingerea unei persoane că acționează în temeiul unui drept și potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valențe oarecum asemănătoare există și în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziție. Astfel, se poate concluziona că reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată (Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragraful 17). … 41.Curtea reține că, în jurisprudența sa, a apreciat că reaua-credință poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziție subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acționa cu intenție cu scopul de a încălca obligațiile impuse (Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, precitată, paragraful 18). Totodată, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că convingerea magistratului reprezintă acea stare a persoanei răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță are drept fundament o conștiință juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar. Așa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiție, ci, dimpotrivă, ca o garanție a lui (Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragrafele 31 și 32). … 42.Analizând elementul rea-credință, în practica judiciară s-a precizat că „reaua-credință presupune distorsionarea conștientă a dreptului, fiind o eroare evidentă și conștientă. Reaua-credință presupune aplicarea în mod greșit a legii, pronunțarea de către judecător, conștient că greșește, a unei hotărâri evident eronate. Pentru a ne afla în prezența relei-credințe nu este suficient ca hotărârea/actul respectiv să fie evident eronat, trebuie să existe și alte indicii care să ducă la convingerea că magistratul a acționat cu intenția directă de a încălca legea și în deplină cunoștință de cauză. Distorsionarea legii trebuie să fie evidentă. Niciun alt judecător, având această cauză și aflat în aceleași condiții, nu ar fi judecat astfel. Raționamentul juridic al magistratului respectiv este în contradicție flagrantă cu principiile de drept din materia respectivă. Sub aspect probator, elementele se pot găsi doar în motivarea hotărârii și doar dacă există indicii că motivația este străină de obiectul cauzei. Trebuie să existe și alte indicii care să argumenteze credința că magistratul a distorsionat legea în mod conștient, care să demonstreze că judecătorul a aplicat legea în mod eronat în deplină cunoștință de cauză. Există erori care sunt comise fără ca persoana în cauză să fie conștientă că a încălcat legea. Prin urmare, nu orice eroare, fie ea gravă, poate face obiectul unei sancțiuni disciplinare. Deoarece corespunde spiritului de aplicare a legii, deseori există accepțiuni diferite în ceea ce privește aceeași cauză, fie referitor la interpretarea și aplicarea legii, fie referitor la administrarea probatoriului, și, având în vedere principiul independenței magistratului, un caz este pasibil de o sancțiune disciplinară atunci când hotărârea/actul respectiv este în mod evident contrar legii și o explicație scuzabilă nu poate fi găsită“ (a se vedea Sentința nr. 242/2016 a Curții de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal).  … 43.Curtea constată că, deși legiuitorul român a folosit termenul de rea-credință, analizarea acestuia trebuie să se raporteze și la înțelesul celorlalți termeni folosiți în documentele europene (a se vedea paragrafele 39-40 din prezenta decizie). Astfel, reaua-credință presupune intenția de a produce un prejudiciu, dublată de un element imoral, judecătorul fiind conștient că acționează împotriva propriei sale convingeri și că manipulează legea. … 44.În ceea ce privește legătura dintre prejudiciul produs (paguba ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice) și atribuțiile de serviciu, Curtea constată că aceasta trebuie să fie o legătură de cauzalitate. Potrivit doctrinei, legătura de cauzalitate este relația de la cauză la efect care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată cerută de lege pentru existența acestei infracțiuni. Astfel, conduita proprie a judecătorului acuzat în legătură cu actele de serviciu trebuie să fie cauza ce determină producerea prejudiciului (paguba ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice), care reprezintă efectul. Curtea apreciază că simpla proiecție subiectivă a părților sau a organului judiciar, în cauzele la care participă, în sensul că judecătorul a pronunțat, cu rea-credință, o hotărâre, nu poate sta la baza tragerii la răspundere penală a acestuia. … 45.Curtea apreciază că fiecare dintre elementele anterior expuse trebuie avute în vedere și dovedite prin probe, ele neputându-se prezuma. Din această perspectivă, Curtea reține că organul de urmărire penală nu este scutit de responsabilitate, ci, din contră, acesta trebuie să aibă în vedere că orice acțiune a sa în această sferă poate avea ca efect știrbirea independenței justiției și a încrederii în justiție. Reglementările legale privind răspunderea judecătorilor nu pot fi utilizate abuziv pentru a exercita presiuni asupra judecătorilor atunci când aceștia examinează cauzele și, prin urmare, pentru a submina independența și imparțialitatea acestora.  … 46.Așa fiind, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată, urmând să o respingă în consecință. … 47.În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestor dispoziții, constatând constituționalitatea acestora, de exemplu, prin Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, Decizia nr. 670 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 17 aprilie 2018, și Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016.  … 48.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ruxandra Popescu în Dosarul nr. 379/42/2016 al Curții de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 7 februarie 2018.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Marițiu

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește