DECIZIA nr. 501 din 13 iulie 2021

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 10.779/296/2017 al Curții de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.058D/2018. … 2.La apelul nominal se ia act de decesul părții Gheorghe Oros. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât se invocă un impediment procedural referitor la o normă de drept substanțial, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, deoarece toate problemele de drept substanțial au în comun faptul că trebuie puse în discuție anterior pronunțării instanței de judecată în cauza penală, inclusiv ultimul cuvânt al inculpatului, astfel că și manifestarea acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității urmează același regim. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4.Prin Încheierea din 28 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 10.779/296/2017, Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării apelului formulat într-o cauză penală în care inculpatul a fost condamnat, în primă instanță, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în apel a solicitat amânarea aplicării pedepsei și și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, precizând, totodată, că nu este apt de muncă, din cauza vârstei înaintate și a stării de sănătate. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată, autoare a acesteia, susține, în esență, că dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. În acest sens, arată că, printre condițiile prevăzute de dispozițiile art. 83 și 91 din Codul penal pentru ca instanța să poată dispune amânarea aplicării pedepsei și, respectiv, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se numără și acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Întrucât manifestarea acestui acord intervine într-un moment în care procesul nu este finalizat și nu este stabilită vinovăția inculpatului, consideră că este încălcată prezumția de nevinovăție, care „presupune ca orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni să fie considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre judecătorească, urmând ca probele să fie administrate loial și legal în vederea stabilirii adevărului în cauză“. Având în vedere că inculpatul beneficiază de dreptul la tăcere, în sensul că are dreptul de a face sau nu declarații în cauză după cum consideră de cuviință, tot așa acesta „nu poate fi obligat să își exprime acordul pentru ceva care se va putea realiza în viitor, după definitivarea cauzei, cum ar fi prestarea unei munci care presupune temporar acceptarea sau însușirea propriei vinovății“. În caz contrar, se încalcă prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, ca urmare a faptului că inculpatul este forțat să își asume vinovăția în cauză, respectiv condamnarea penală, ipostază în care își exprimă acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, „acord care în niciun caz nu poate fi considerat că ar fi fost exprimat liber și neviciat“. Apreciază că, pentru respectarea principiilor constituționale a căror încălcare a fost invocată, „manifestarea acordului ar trebui să aibă loc doar după finalizarea procesului penal“, întrucât numai atunci se știe cu certitudine dacă mai este necesar un astfel de acord, și anume în cazul în care s-a pronunțat condamnarea inculpatului, sau nu mai este necesar – în cazul în care instanța a pronunțat achitarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei. În acest sens, instanța invocă și dispozițiile art. 93 alin. (3) din Codul penal, în care legiuitorul nu se referă la inculpat, ci la condamnat, stabilind că, pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Susține că inconsecvența legiuitorului intervine cu privire la momentul în care poate fi constatată imposibilitatea obiectivă, din motive medicale, a infractorului de a presta o muncă, întrucât în cazul amânării aplicării pedepsei o atare constatare trebuie făcută în cursul soluționării procesului penal, în timp ce în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere constatarea respectivă poate avea loc numai în cursul executării pedepsei. … 6.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 7.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:8.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 9.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: […] c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; […]“. … 10.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța de judecată, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție și ale art. 24 privind dreptul la apărare, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. … 11.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că nu poate reține critica formulată de instanța de judecată, autoare a excepției, critică potrivit căreia manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității ar presupune forțarea acestuia, în calitate de inculpat, să își asume vinovăția în cauză, astfel că exprimarea unui astfel de acord la un moment anterior soluționării cauzei penale ar încălca prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, ca elemente esențiale ale dreptului la un proces echitabil. … 12.În susținerea criticii, instanța de judecată, autoare a excepției, face o comparație între reglementarea a două instituții juridice, și anume amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90 din Codul penal) și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98 din Codul penal). Invocă, în acest sens, o așa-zisă inconsecvență a legiuitorului cu privire la reglementarea momentului procesual în care poate fi constatată imposibilitatea obiectivă, din motive de sănătate, în care se află infractorul cu privire la prestarea unei munci, susținând că în cazul amânării aplicării pedepsei o atare constatare trebuie făcută anterior soluționării procesului penal, pe când în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere constatarea respectivă poate avea loc numai în cursul executării pedepsei. … 13.Curtea observă că, așa cum a statuat în jurisprudența sa, amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de individualizare a pedepsei, ce poate fi pusă în practică de instanța de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins și fără aplicarea imediată a unei pedepse, dar este necesară supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă determinată. Amânarea aplicării pedepsei se deosebește de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, aceasta din urmă constituind un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanță prin hotărârea de condamnare. Aplicarea instituțiilor de drept penal menționate este facultativă, fiind la latitudinea instanței să le dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege, ce privesc, în esență, gravitatea infracțiunii săvârșite, cuantumul pedepsei stabilite de instanță, conduita anterioară a infractorului, precum și acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, acord manifestat de infractor potrivit dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. c), respectiv ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal (Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 11 decembrie 2019, paragraful 11). … 14.Așadar, această instituție juridică nou-introdusă în legislația penală din România – sub denumirea de „amânarea aplicării pedepsei“ – constă în prerogativa instanței de judecată ca, în anumite condiții, atunci când apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, să stabilească pedeapsa, dar să dispună amânarea aplicării ei, fixând un termen de supraveghere de 2 ani. Chiar dacă toate condițiile cerute de lege sunt îndeplinite, utilizarea acestei instituții nu este obligatorie, ci facultativă, instanța de judecată fiind cea care apreciază dacă este sau nu oportună. Amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o modalitate de individualizare a executării pedepsei, așa cum este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru că în cazul amânării aplicării pedepsei nu există o pedeapsă aplicată. … 15.Atât instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cât și cea a amânării aplicării pedepsei au o aplicabilitate subsecventă momentului stabilirii unei pedepse, diferența esențială dintre cele două instituții juridice fiind dată de aplicarea sau nu a respectivei pedepse. Astfel, dacă în situația amânării aplicării pedepsei, instanța de judecată stabilește răspunderea penală și, respectiv, o pedeapsă proporțională, fără însă a o aplica, prevăzând un termen de supraveghere a conduitei persoanei față de care s-a dispus soluția analizată, în cazul suspendării sub supraveghere instanța stabilește și aplică pedeapsa, după care suspendă executarea acesteia pe o durată prevăzută de lege, la sfârșitul căreia pedeapsa se consideră executată dacă persoana condamnată nu a săvârșit o nouă infracțiune, iar suspendarea nu a fost revocată sau anulată. În schimb, amânarea aplicării pedepsei are ca efect, dacă persoana față de care s-a dispus îndeplinește cerințele prevăzute de lege, neaplicarea pedepsei, iar nu considerarea acesteia ca executată. Amânarea aplicării pedepsei nu trebuie confundată nici cu amânarea executării pedepsei, care este o instituție de drept procesual penal în baza căreia, pentru motivele prevăzute de lege, instanța poate amâna pentru intervale scurte de timp executarea pedepsei. Având în vedere că, în cazul amânării aplicării pedepsei, aceasta este numai stabilită, nu și aplicată, există o incompatibilitate juridică între soluția de condamnare și cea de amânare a aplicării pedepsei, așa cum rezultă și din prevederile art. 396 din Codul de procedură penală, unde sunt reglementate ca soluții procesuale distincte. … 16.Cu privire la condițiile în care instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, reglementate de prevederile art. 83 din Codul penal, Curtea observă că acestea sunt de două feluri, pozitive și negative, vizând persoana infractorului și activitatea infracțională trecută, precum și infracțiunea săvârșită. Condițiile pozitive sunt prevăzute de dispozițiile art. 83 alin. (1) din Codul penal astfel: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; d) în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Condițiile negative sunt reglementate în cuprinsul art. 83 alin. (2) din Codul penal, potrivit căruia nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare ori dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților. … 17.Instituirea, prin dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, de către legiuitor – în vederea aplicării instituției amânării aplicării pedepsei – a condiției manifestării acordului infractorului în fața instanței de judecată cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității este determinată de reglementarea, prin prevederile art. 85 alin. (2) lit. b) din cod, a posibilității ca instanța să impună persoanei cu privire la care dispune amânarea aplicării pedepsei obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță – în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă -, numărul zilnic de ore fiind stabilit prin legea de executare a pedepselor. … 18.Manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității constituie o condiție esențială pentru executarea obligației reglementate prin dispozițiile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora munca forțată este interzisă. Dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție stabilesc că nu constituie muncă forțată munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată, acestea fiind singurele excepții cu relevanță în domeniul penal admise de legiuitorul constituant, dar care nu sunt incidente în situația amânării aplicării pedepsei. În acest sens, sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 318-321, Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, paragrafele 20-27, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, citată anterior, paragrafele 14-16 și 18, și Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, paragrafele 17-23. Prin jurisprudența mai sus menționată, Curtea a reținut că, similar normelor constituționale citate anterior, prevederile art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilesc că: „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, în timp ce dispozițiile paragrafului 3 lit. a) al articolului menționat statuează că: „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenție sau pe durata libertății condiționate;“. De asemenea, dispozițiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevăd că: „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, prevederile art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că: „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii;“. De asemenea, „munca forțată sau obligatorie“, potrivit dispozițiilor art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, înseamnă „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“. Totodată, în temeiul prevederilor art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, „termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private;“. … 19.În aceste condiții, prin jurisprudența mai sus citată, Curtea Constituțională a constatat că obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară prevederilor art. 42 alin. (1) din Constituție, ale art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată (în situația analizată a suspendării executării pedepsei sub supraveghere) nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres prin dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție, ale art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din pact și ale art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție sau de liberare condiționată. … 20.De altfel, realizând un studiu de drept comparat, Curtea Constituțională a constatat că în numeroase state europene efectuarea de către infractor a unei munci neremunerate în folosul comunității, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ – în situația suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probațiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară – poate fi dispusă de către instanță numai cu consimțământul acestuia (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, precitată, paragrafele 28-30, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, precitată, paragraful 19, și Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, precitată, paragraful 24). … 21.Revenind asupra comparației făcute de către instanța de judecată, autoare a excepției, între cele două instituții juridice arătate mai sus, Curtea observă că, în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, legiuitorul a prevăzut, prin dispozițiile art. 93 alin. (3) din Codul penal – pentru toate cazurile în care instanța de judecată aplică prin hotărârea de condamnare acest mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei – obligativitatea prestării de către condamnat a unei munci neremunerate în folosul comunității, pe parcursul termenului de supraveghere, pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. În schimb, în cazul amânării aplicării pedepsei, prevederile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal lasă la latitudinea instanței de judecată să impună persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. … 22.Totodată, Curtea observă că legiuitorul folosește în mod corect termenul „condamnat“ atunci când reglementează măsurile de supraveghere și obligațiile care trebuie respectate pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere și, respectiv, sintagmele „persoană față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“ și „persoană supravegheată“ în ceea ce privește măsurile de supraveghere și obligațiile aferente termenului de supraveghere în materia amânării aplicării pedepsei, întrucât, în cazul în care aplică această din urmă instituție, instanța de judecată nu pronunță o hotărâre de condamnare. … 23.În ceea ce privește acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că acest acord reflectă voința inculpatului de a se reintegra în comunitate, în mijlocul și în folosul căreia va presta o muncă neremunerată, ceea ce constituie, în același timp, și scopul pedepsei (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, paragraful 317, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, precitată, paragraful 13). Curtea observă că legiuitorul condiționează atât pronunțarea soluției amânării aplicării pedepsei, cât și dispunerea executării pedepsei sub supraveghere (în cazul unei soluții de condamnare la pedeapsa închisorii) de manifestarea – în fața instanței de judecată, înainte de închiderea dezbaterilor – a acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, astfel că între cele două instituții juridice comparate de autoarea excepției nu există nicio diferență cu privire la momentul procesual până la care se cere a fi exprimat acordul infractorului, în ambele cazuri acest moment fiind reprezentat de închiderea dezbaterilor. … 24.De asemenea, Curtea observă că munca în folosul comunității nu este o sancțiune, ci o activitate liber consimțită, menită să strângă relațiile pe care persoana le are cu comunitatea, să faciliteze resocializarea și reinserția în grupul social din care provine. În același timp, desfășurarea unei activități utile din punct de vedere social, chiar dacă nu este remunerată, asigură persoanei încrederea în forțele proprii și grăbește evoluția pozitivă a personalității acesteia. Curtea reține că solicitarea instanței de judecată adresată inculpatului cu privire la manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității se face în condiții de eventualitate raportat la situația pronunțării unei soluții de amânare a aplicării pedepsei, dispozițiile de lege criticate nefiind de natură a încălca prezumția de nevinovăție. Având în vedere că inculpatul este, prin definiție, partea care suportă presiunea procesului penal sub forma amenințării unei posibile soluții de condamnare, condiționarea dispunerii soluției amânării aplicării pedepsei de manifestarea – în cursul judecății – a acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității nu aduce atingere principiului fundamental al prezumției de nevinovăție, consacrat de prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție. Mult mai important este faptul că, în măsura în care inculpatul nu își manifestă acordul de a presta o muncă în folosul comunității, instanța de judecată se află în imposibilitatea de a aplica instituția analizată. … 25.Prin urmare, Curtea constată că nu pot fi reținute susținerile instanței de judecată, autoare a excepției, cu privire la încălcarea, prin dispozițiile de lege criticate, a prezumției de nevinovăție, atât timp cât, astfel cum s-a arătat, dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, ale art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, iar obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității prin hotărârea de amânare a aplicării pedepsei și obținerea ulterioară a acordului acestuia ar constitui o „muncă forțată sau obligatorie“, în dezacord cu normele constituționale și convenționale menționate. … 26.Curtea amintește că reglementarea condițiilor amânării aplicării pedepsei intră în atribuțiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Ca atare, prin reglementarea condițiilor în care instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, inclusiv condiția manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută de dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, Parlamentul sa plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiționarea, prin norma penală criticată, a dispunerii de către instanță a amânării aplicării pedepsei reprezintă o opțiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată neconstituțională, mai mult, norma criticată fiind în acord cu dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, precitată, paragraful 36, și Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, precitată, paragraful 25). … 27.În concluzie, legiuitorul a conceput această nouă instituție juridică a amânării aplicării pedepsei, ce răspunde principiului proporționalității și al justei individualizări a consecințelor stabilirii răspunderii penale, fără ca dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal să aducă vreo atingere prezumției de nevinovăție și dreptului la apărare, ca elemente esențiale ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea consacrate de prevederile art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 24 din Constituție și de dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. … 28.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 10.779/296/2017 al Curții de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 13 iulie 2021.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Oana-Cristina Puică––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește