DECIZIA nr. 49 din 29 septembrie 1993

Notă …
*) Rămasă definitivă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 15 din 8 martie 1994. Victor Dan Zlatescu – preşedinteMiklos Fazakas – judecătorIon Filipescu – judecătorAlexandru Grigorie – procurorConstantin Burada – magistrat-asistent.Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi ale art. 234 din Codul penal, invocată de Axente Vasile şi Popov Chirila în dosarul nr. 3736/1991 al Judecătoriei Tulcea.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 30 iunie 1993, în lipsa reclamanţilor Axente Vasile şi Popov Chirila şi a părţii civile Societatea Comercială "Piscicolă" – S.A. Sulina, care, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat, concluziile procurorului fiind consemnate pe larg în încheierea din aceeaşi dată, pronunţarea amânându-se la 14 iulie 1993 şi apoi la 29 septembrie 1993.Procurorul a susţinut, în esenta, ca soluţionarea excepţiei nu este de competenţa Curţii Constituţionale întrucît, pe de o parte, potrivit art. 150 şi art. 151 din Constituţie, Consiliul Legislativ este singurul în măsura sa examineze conformitatea legislaţiei anterioare cu noua Constituţie şi să facă Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare, iar, pe de altă parte, fiind vorba de o problemă de interpretare a legii, competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti.Pe fond, a apreciat ca excepţia nu este intemeiata întrucît reglementarea prin art. 135 din Constituţie a doua tipuri fundamentale de proprietate – publică şi privată – nu exclude proprietatea de grup, recunoscută şi prevăzută expres în art. 145 din Codul penal, astfel ca sustragerile sub orice formă din regiile autonome, societăţile comerciale cu capital integral sau parţial de stat, instituţii, cooperatie, precum şi din oricare organizaţie care desfăşoară o activitate utila din punct de vedere social, urmează să fie sancţionate, în continuare, potrivit titlului IV din Codul penal. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin rechizitoriul nr. 583/P/1992 al Procuraturii locale Tulcea au fost trimişi în judecata Axente Vasile pentru săvârşirea infracţiunii de furt în paguba avutului obştesc – art. 224 din Codul penal – şi Popov Chirila pentru comiterea infracţiunii de tainuire în paguba avutului obştesc – art. 234 din Codul penal.În faţa Judecătoriei Tulcea, la termenul de 8 ianuarie 1993, apărătorii inculpaţilor au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi ale art. 234 din Codul penal, susţinând că nu mai exista temei legal pentru a se sanctiona diferenţiat sustragerile în raport cu tipul de proprietate şi a se asimila societăţile comerciale cu capital de stat cu avutul obştesc, notiune cuprinsă în cap. IV din Codul penal, data fiind prevederea constituţională potrivit căreia proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular [art. 41 alin. (2)].Judecătoria Tulcea, prin Încheierea din 8 ianuarie 1993, a sesizat Curtea Constituţională exprimindu-şi opinia în sensul că excepţia este intemeiata. În susţinerea opiniei se retine ca dispoziţiile art. 224 şi ale art. 234 din Codul penal au devenit desuete, ele contravenind prevederilor Constituţiei care consacra doua forme de proprietate – publică şi privată – , notiuni juridice ce diferă în conţinutul lor de proprietatea personală şi avutul obştesc prevăzute de Codul penal. Avutul obştesc nu mai exista din punct de vedere juridic şi nu poate fi substituit prin noţiunea de proprietate publică, mai ales ca o parte din ceea ce era inclus în avutul obştesc trece în sectorul privat care, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, este ocrotit în mod egal de lege, indiferent de titular.În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate au fost solicitate, potrivit legii, punctele de vedere ale Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului.Guvernul, în punctul sau de vedere cu privire la neconstituţionalitatea art. 224 şi a art. 234 din Codul penal, susţine ca excepţia invocată "nu este intemeiata din cel puţin două motive: unul de principiu şi altul de fond", argumentând, în esenta, următoarele: cu privire la motivul de principiu – excepţia trebuie examinata cu precădere din punct de vedere procedural, pentru a vedea dacă aceasta este o problemă de ordin constituţional sau o chestiune de interpretare juridică. Despre neconstituţionalitatea dispoziţiilor care incrimineaza şi sancţionează infracţiunile contra avutului obştesc se poate discuta numai dacă acestea au fost elaborate după adoptarea Constituţiei sau dacă raporturile juridice s-au născut după această dată în temeiul unor reglementări legale anterioare, în vigoare. În sprijinul acestei opinii sunt invocate prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 150 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 23-26 din Legea nr. 47/1992.Referitor la motivul de fond, apreciază ca excepţia este neîntemeiată deoarece, deşi Constituţia recunoaşte cele doua forme fundamentale de proprietate – privată şi publică – , nu exclude ca anumite categorii juridice, cum este cea de avut obştesc sa ramina operationale, în măsura în care nu s-au conturat încă suficient granitele dintre cele doua forme de proprietate. Interesul obştesc, în sens de interes general, este implicat nu numai în conceptul de proprietate publică, ci şi în cazul proprietăţii unor persoane juridice, constituită cu bunurile statului sau ale unui colectiv de persoane, cum este cazul cooperativelor de consum şi credit (art. 1 din Decretul-lege nr. 67/1990) sau al cooperativelor meşteşugăreşti, inclusiv de invalizi (art. 2 din Decretul-lege nr. 66/1990). Prin aceasta, nu afirma însă ca în cazul cooperativelor este vorba de o proprietate cooperatista în sensul vechi, ci ea poate fi considerată chiar de tip privat. Într-un anumit sens se poate vorbi de o detaşare a conceptului de avut obştesc faţă de tipul de proprietate.În concluzie, socoteşte ca "atât noţiunea de avut obştesc folosită de art. 145 din Codul penal, cît şi categoria juridică de avut obştesc nu sunt contrare Constituţiei, aceasta din urma categorie având o sfera mai larga decît conceptul de avut public în care se identifica doar bunurile proprietate publică".Senatul şi Camera Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere.Curtea constata ca este competenţa să soluţioneze excepţia chiar dacă este vorba de o lege adoptată anterior Constituţiei, întrucît sunt în discuţie raporturi juridice de drept substanţial stabilite după intrarea în vigoare a acesteia. De menţionat ca în aceasta situaţie trebuie făcut în prealabil un examen al conformitatii legii atacate cu prevederile Constituţiei, pentru ca numai astfel se poate stabili dacă legea a fost sau nu abrogată implicit.De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este singura în drept sa hotărască, desigur în condiţiile legii, asupra competentei sale conform art. 144 din Constituţie iar, potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nici o autoritate.Cu privire la problema de fond, şi anume dacă prevederile art. 224 şi ale art. 234 din Codul penal au fost sau nu implicit abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, se reţin următoarele:Conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea exista ori nu concordanta şi deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală sau parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.În sensul art. 145 din Codul penal care se referă la "organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii", termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica judiciară anterioară extensiv, incluzind proprietatea de stat, cooperatista şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparatie cu proprietatea care constituie avutul personal.Art. 135 alin. (1) din Constituţie prevede că statul ocroteşte proprietatea, iar prin art. 41 alin. (1) se garantează dreptul de proprietate privată.Proprietatea este publică sau privată, prevede art. 135 alin. (2) din Constituţie, iar potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.Pe cale de consecinţa, dat fiind că nu se defineste proprietatea privată, rezultă ca proprietatea care nu este publică este privată.Este de reţinut, de asemenea, ca bunurile care sunt proprietate publică nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevăr, unele bunuri sunt enumerate expres de art. 135 alin. (4) din Constituţie, iar altele sunt "stabilite de lege", ca, de exemplu, Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.Aceste "alte legi" folosesc doua metode de a determina bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice:Unele enumera bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art. 4 lit. a) alin. (2) din Legea nr. 56/1992 care se referă la fâşia de protecţie a frontierei de stat şi art. 74 privind imobilele în care funcţionează punctele pentru trecerea frontierei rutiere, iar altele precizează criteriul cu ajutorul căruia se poate determina dacă bunul este obiect exclusiv al proprietăţii publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referă la terenurile „care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”, iar art. 4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referă la terenurile „afectate unei utilităţi publice”.Prin urmare, natura bunurilor ori afectarea lor unei utilităţi publice constituie criterii pentru determinarea bunurilor obiect exclusiv al proprie- tatii publice.În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori de a restringe sfera bunurilor care sunt obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor "unei utilităţi publice".De asemenea, organul de stat competent sa stabilească destinaţia concretă a unor bunuri, deci un alt organ decît cel legislativ, are posibilitatea sa determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Bunurile care sunt obiectul exclusiv al proprietăţii publice fac parte din "domeniul public" după cum prevede, de exemplu, art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 ori art. 4 lit. a) şi art. 74 din Legea nr. 56/1992.Dat fiind ca unele bunuri sunt obiectul exclusiv al proprietăţii publice, rezultă ca ele sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cît şi achizitiv, potrivit art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituţie dispune ca bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi ca ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevăzute de art. 135 alin. (4), pot fi obiect al proprietăţii publice sau al proprietăţii private.Bunurile care nu sunt obiectul exclusiv al proprietăţii publice sunt alienabile şi prescriptibile şi, în consecinţa, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăţilor comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus, fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietăţii private.De altfel, potrivit art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor care fac parte din patrimoniul lor, afară dacă – după cum s-a arătat – au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.În cazul societăţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau părţile sociale, dar bunurile acestor societăţi constituie proprietatea lor după cum prevede Legea nr. 15/1990.În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Tot astfel, bunurile ce aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor "organizaţii obşteşti" sunt proprietate privată.Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.Rezultă ca statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cît priveşte bunurile ce nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, de o apărare juridică diferita de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.Ca atare, termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decît bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pe cale de consecinţa, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, raminind a fi aplicate numai bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezultă din art. 150 alin. (1).În raport cu cele arătate, revine instanţelor de drept comun să facă o corecta aplicare a legii, încadrând faptele fie potrivit textelor care se referă la infracţiunile contra bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fie potrivit celor care se referă la bunurile care fac obiectul proprietăţii private.Ca urmare, excepţia ridicată de Axente Vasile şi Popov Chirila va fi admisă, constatindu-se ca art. 224 şi art. 234 din Codul penal au fost abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, ele urmînd a fi aplicate numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Adoptarea acestei soluţii se impune având în vedere şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993 prin care s-a statuat ca, faţă de prevederile art. 41 şi art. 135 din Constituţie, termenul de avut obştesc se referă şi se aplică numai bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, interpretare care, potrivit art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, este obligatorie pentru toate completele de judecată.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 13 alin. (1) lit. c) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia ridicată de Axente Vasile şi Popov Chirila cu care Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 8 ianuarie 1993 a Judecătoriei Tulcea.Constata ca dispoziţiile art. 224 şi ale art. 234 din Codul penal au fost abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acestea urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 29 septembrie 1993. PREŞEDINTE,Victor Dan ZlatescuMagistrat-asistent,Constantin Burada––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește