DECIZIA nr. 449 din 28 iunie 2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 299 alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Andrei Bogdan Bunea în Dosarul nr. 5.841/4/2016 al Curții de Apel București – Secția I penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.931 D/2017. … 2.La apelul nominal răspunde autorul excepției de neconstituționalitate, prin doamna avocat Mădălina Enache din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.  … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantei autorului excepției de neconstituționalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se arată, pe de o parte, că excepția de neconstituționalitate invocată este admisibilă, iar, pe de altă parte, că aceasta se impune a fi admisă pentru considerentele prezentate, întrucât prevederile art. 299 alin. (2) din Codul penal sunt contrare art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din Codul penal. Este prezentată situația de fapt din dosarul în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate și se arată că legiuitorul nu a oferit o definiție legală noțiunii de „favoruri de natură sexuală“ și, de asemenea, că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin deciziile pronunțate cu prilejul soluționării unor recursuri în interesul legii, respectiv Decizia nr. III din 23 mai 2005 și Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, nu a clarificat înțelesul acestei noțiuni. Se susține că, pentru acest motiv, conținutul constitutiv al infracțiunii reglementate la art. 299 alin. (2) din Codul penal nu poate fi determinat în mod clar, precis și previzibil, aspect ce contravine principiului legalității incriminării. Se susține că, pentru aceste motive, în prezenta cauză s-a apelat la interpretarea legii penale prin analogie, aspect de altfel recunoscut de către instanța de fond prin hotărârile pronunțate. Se arată însă că normele penale sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse sau restrânse prin acest procedeu juridic. Se susține că din cele anterior menționate decurge și regula juridică potrivit căreia doar normele penale mai favorabile pot fi interpretate extensiv. Se conchide că nu rezultă din legislația penală în vigoare care este limita dintre sfera noțiunilor de „acte de natură sexuală“, „perversiuni de natură sexuală“ și „favoruri de natură sexuală“. … 4.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual are un subiect activ calificat, care are calitatea de funcționar public, aspect ce delimitează această infracțiune de cele invocate de autorul excepției. Se susține, de asemenea, că în cazul infracțiunii reglementate prin art. 299 alin. (2) din Codul penal legiuitorul a limitat favorul obținut la foloase de natură sexuală. Cu privire la sintagma criticată, se arată că legiuitorului nu îi revine obligația de a defini, în Partea generală a Codului penal, toate expresiile pe care le folosește în cuprinsul Părții speciale a aceluiași cod, întrucât multe dintre acestea au sensul comun, folosit în limbajul obișnuit. Se susține că prin noțiunea de „favoruri“ se înțelege „orice foloase“, iar prin expresia „de natură sexuală“ este avut în vedere orice act sau raport de natură sexuală, sens care poate fi dedus atât din cuprinsul capitolului VIII al Părții speciale a Codului penal, cât și din deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate în prezenta cauză, care își găsesc aplicabilitatea câtă vreme legiuitorul nu a dispus în sens contrar. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:5.Prin Decizia penală nr. 644/A din 3 mai 2017 pronunțată în Dosarul nr. 5.841/4/2016, Curtea de Apel București – Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 299 alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Andrei Bogdan Bunea într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului declarat de autorul excepției împotriva unei sentințe penale prin care acesta a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual, reglementată prin textul criticat. … 6.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că sintagma „favoruri de natură sexuală“ din cuprinsul dispozițiilor art. 299 alin. (2) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, motiv pentru care aceasta contravine prevederilor constituționale și convenționale invocate. Se susține că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul legislației penale o definiție a noțiunii de „favor sexual“ și că sensul acestei sintagme nu poate fi dedus nici din interpretarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. III din 23 mai 2005, prin care au fost definite sintagmele „act sexual de orice natură“ și „perversiune sexuală“. Se arată că din interpretarea deciziei anterior menționate nu se poate deduce care este limita dintre actele de perversiune sexuală sau actele sexuale de orice natură și favorurile de natură sexuală, aspect care face imposibilă determinarea conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute la art. 299 alin. (2) din Codul penal. Se susține că, de altfel, soluția și considerentele Deciziei nr. III din 23 mai 2005 nu ar putea fi aplicate prin analogie în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, întrucât, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 12 martie 2012, aplicarea legii penale prin analogie aduce atingere securității juridice a cetățeanului și deschide calea spre o aplicare arbitrară a normelor dreptului penal. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015, paragraful 16, și nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31, prin care a fost subliniată necesitatea definirii termenilor și a noțiunilor care pot avea mai multe înțelesuri în cuprinsul actelor normative din care fac parte și, respectiv, faptul că o noțiune folosită într-un act normativ poate avea conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția definirii lui în cuprinsul legii în al cărei cuprins este utilizată. Se conchide că, în lipsa unei definiții legale a sintagmei „favoruri de natură sexuală“, nu se poate determina cu exactitate în ce constă latura activă a infracțiunii reglementate la art. 299 alin. (2) din Codul penal, cu consecința neconstituționalității textului criticat. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la standardele de calitate a legii și la principiul legalității incriminării, respectiv la deciziile Curții Constituționale nr. 363 din 7 mai 2015, nr. 553 din 16 iulie 2015 și nr. 51 din 16 februarie 2016. … 7.Curtea de Apel București – Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, apreciind că, pe de o parte, nu există o obligație a legiuitorului de a oferi definiții pentru orice termen sau sintagmă utilizate în cuprinsul normelor de incriminare, atâta vreme cât înțelesul acestora poate fi stabilit de orice persoană cu o pregătire medie printr-o simplă lectură a Dicționarului explicativ al limbii române, iar, pe de altă parte, că interpretarea legii este o atribuție a instanțelor judecătorești și o preocupare a doctrinei. Se apreciază însă că, în prezenta cauză, nici nu se impune o astfel de interpretare, întrucât sintagma „favoruri de natură sexuală“ este clară pentru toți destinatarii normei juridice criticate, sensul noțiunii de „favor“ și al celei de „natură sexuală“ fiind cel uzual. Referitor la invocarea de către autorul excepției a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. III din 23 mai 2005, se susține că nu se pune problema unei analogii, ci a unei identități de interpretare a sintagmei „natură sexuală“, întrucât aceasta nu poate avea înțelesuri diferite atunci când este folosită în reglementarea unor infracțiuni diferite. … 8.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că textul criticat este formulat cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele cauzelor lor, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat, la nevoie apelând la consultanță juridică în acest scop. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 și nr. 16 din 15 ianuarie 2015, precum și la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996 și 4 mai 2000, pronunțate în cauzele Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Wingrove împotriva Franței, paragraful 40, și Rotaru împotriva României, paragraful 55, referitoare la principiul legalității și la calitatea legii. De asemenea, se arată că sintagma criticată se regăsește și în cuprinsul normei juridice prin care este reglementată infracțiunea de hărțuire sexuală, sensul dat acesteia de legiuitor fiind cel din dreptul comun, acesta fiind sensul care oferă substanță sintagmei pretins neconstituționale. Se susține totodată că doctrina a definit termenii „a pretinde favoruri de natură sexuală“ și „a obține favoruri de natură sexuală“, apreciind că prin aceștia se înțelege acțiunea de a cere insistent unei persoane avantaje de natură sexuală și, respectiv, a ajunge să aibă favoruri de natură sexuală. … 9.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Se susține că prevederile art. 299 alin. (2) din Codul penal sunt de o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela, dacă apreciază că este nevoie, la sfatul unui specialist, să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. În plus, se susține că sintagma „favoruri de natură sexuală“, în lipsa unei definiții din partea legiuitorului și chiar dacă are o semnificație mai amplă, poate fi dedusă pe calea interpretării, sensul acesteia fiind determinat prin raportare la înțelesul comun al cuvintelor care o compun.  … 10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 299 alin. (2) din Codul penal, cu denumirea marginală Folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, care au următorul conținut: „Pretinderea sau obținerea de favoruri de natură sexuală de către un funcționar public care se prevalează sau profită de o situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcția deținută, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.“ … 13.Se susține că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii și ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității incriminării și a pedepsei, precum și prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei.  … 14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, analizând sistematic dispozițiile legale criticate, în ansamblul Părții speciale a Codului penal, se constată că în cuprinsul acesteia sunt incriminate trei forme distincte de hărțuire: hărțuirea, reglementată la art. 208 din Codul penal, din cuprinsul cap. VI – „Infracțiuni contra libertății persoanei“ al titlului I – „Infracțiuni contra persoanei“ al Părții speciale a Codului penal; hărțuirea sexuală, prevăzută la art. 223 din Codul penal, din cuprinsul cap. VIII – „Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale“ al aceluiași titlu; folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, reglementată la art. 299 din Codul penal, în cap. II – „Infracțiuni de serviciu“ al titlului V – „Infracțiuni de corupție și de serviciu“ al Părții speciale a Codului penal. Dintre acestea, infracțiunea de hărțuire are un caracter general, putând fi săvârșită, în varianta sa normativă de bază, potrivit art. 208 alin. (1) din Codul penal, prin fapte repetate de urmărire, fără drept sau fără un interes legitim, a unei persoane, sau de supraveghere a locuinței, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de către aceasta, fapte care îi cauzează acesteia o stare de temere, iar, în varianta sa atenuată, conform art. 208 alin. (2) din Codul penal, prin realizarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, cauzează o temere persoanei în cauză. Infracțiunea de hărțuire sexuală are o singură variantă normativă, ce constă, potrivit art. 223 din Codul penal, în pretinderea, în mod repetat, de favoruri de natură sexuală, în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima este intimidată sau pusă într-o situație umilitoare. În fine, infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual poate fi comisă, conform art. 299 din Codul penal, de către un funcționar public care – în varianta normativă reglementată la alin. (1) al art. 299 din Codul penal, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri – pretinde ori obține favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu, iar, în varianta atenuată, reglementată la art. 299 alin. (2) din Codul penal, pretinde sau obține favoruri de natură sexuală, prevalându-se sau profitând de o situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcția deținută. … 15.Astfel, dacă infracțiunea de hărțuire nu presupune săvârșirea unor fapte cu conotație sexuală, infracțiunile de hărțuire sexuală și de folosire abuzivă a funcției în scop sexual pot fi comise doar prin astfel de fapte. Pentru acest motiv, legiuitorul a folosit, atât în cuprinsul reglementării de la art. 223 din Codul penal, cât și în cuprinsul art. 299 din Codul penal, sintagma „favoruri de natură sexuală“. O infracțiune similară a fost reglementată la art. 203^1 din Codul penal din 1969, având denumirea marginală „Hărțuirea sexuală“, aceasta constând în fapte de amenințare sau de constrângere, săvârșite de o persoană care abuzează de autoritatea sau de influența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală. Cu toate că era plasată în cadrul cap. III – „Infracțiuni privitoare la viața sexuală“ din titlul II – „Infracțiuni contra persoanei“ al Părții speciale a Codului penal din 1969, infracțiunea de hărțuire sexuală, astfel reglementată, a reprezentat infracțiunea corespunzătoare celei de folosire abuzivă a funcției în scop sexual, prevăzută la art. 299 din Codul penal, ambele infracțiuni având ca subiect activ o persoană ce exercită o funcție publică, funcție de care abuzează pentru a obține satisfacții, respectiv favoruri de natură sexuală.  … 16.În acest context, autorul excepției de neconstituționalitate critică lipsa unei definiții legale a sintagmei „favoruri de natură sexuală“, care, în opinia acestuia, face imposibilă determinarea conținutului constitutiv al infracțiunii reglementate la art. 299 din Codul penal.  … 17.Curtea reține că, într-adevăr, legislația penală în vigoare nu prevede o definiție legală a sintagmei criticate, la fel cum, în mod similar, nici Codul penal din 1969 nu definea expresia „satisfacții de natură sexuală“. De asemenea, sub imperiul Codului penal din 1969, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. III din 23 mai 2005, prin care au fost definite sintagmele „act sexual de orice natură“ și „perversiune sexuală“, prin raportare la conținutul constitutiv al infracțiunilor de viol, de act sexual cu un minor și de perversiune sexuală, prevăzute la art. 197, art. 198 și, respectiv, art. 201 din Codul penal din 1969, decizie care nu poate fi aplicată, prin analogie, în prezenta cauză, dar nici nu vizează sfera noțiunii de „favoruri de natură sexuală“. … 18.Lipsa unei definiri legale a sintagmei criticate denotă însă tocmai intenția legiuitorului de a conferi acestei sintagme înțelesul ce rezultă din sensul comun, uzual al termenilor care o compun. Aceasta este și opinia unanimă a doctrinei, care atribuie expresiei analizate un sens foarte larg, asociind-o cu orice faptă specifică unui comportament cu conotații sexuale a subiectului activ și, de asemenea, cu orice modalitate aptă de a produce o satisfacție sexuală.  … 19.Curtea reține că acesta din urmă este sensul corect al sintagmei „favoruri de natură sexuală“ din cuprinsul art. 299 alin. (2) din Codul penal, prin aceasta înțelegându-se orice avantaje cu conținut sexual acordate subiectului activ al infracțiunii, în condițiile prevăzute în ipoteza normei de incriminare. De altfel, conform Dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul „favor“ sau „favoare“ semnifică un „avantaj acordat cuiva, cu preferință față de alții“. … 20.Această atribuire a înțelesului uzual al termenilor sensului sintagmei „favoruri de natură sexuală“ din cuprinsul normei juridice penale criticate nu este însă de natură a lipsi dispozițiile art. 299 alin. (2) din Codul penal de claritate, precizie și previzibilitate, exigențe impuse de standardul calității legii, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție, ce rezultă din principiul statului de drept. Prin urmare, conținutul concret al acestei sintagme urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii, acest aspect necontravenind însă principiului legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție. … 21.De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), se impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracțiunilor și pedepselor aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde, într-o mare măsură, de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93). … 22.Toate aspectele anterior menționate au fost reținute și în jurisprudența Curții Constituționale, prin raportare la exigențele art. 23 alin. (12) din Constituție, constatându-se că acestea nu impun legiuitorului obligația definirii tuturor termenilor folosiți în cuprinsul normelor de drept penal substanțial și că lipsa unor asemenea definiții nu echivalează, de plano, cu încălcarea principiului constituțional al legalității incriminării și a pedepsei (a se vedea Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30-31). … 23.Nu în ultimul rând, Curtea reține că prevederile art. 299 alin. (2) din Codul penal constituie rezultatul unei anumite dinamici a nevoilor de protecție a relațiilor sociale prin intermediul normelor de drept penal, dar și că acestea reprezintă opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, și au fost reglementate cu respectarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de norma constituțională anterior referită (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 13 mai 2016, paragraful 16). … 24.Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) și art. 23 alin. (12) din Constituție și ale art. 7 din Convenție. … 25.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Andrei Bogdan Bunea în Dosarul nr. 5.841/4/2016 al Curții de Apel București – Secția I penală și constată că dispozițiile art. 299 alin. (2) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel București – Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 28 iunie 2018.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește