DECIZIA nr. 336 din 22 mai 2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, excepție ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.319/328/2015 al Judecătoriei Turda și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.090D/2016. … 2.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de menținere a jurisprudenței Curții Constituționale în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal, întrucât argumentele sunt identice cu cele examinate în Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, o astfel de excepție. Privitor la dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, potrivit celor arătate în notele scrise transmise la dosar. Astfel, apreciază că posibilitatea conferită inculpaților care săvârșesc infracțiunea de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional de a se împăca cu victimele încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora „România este stat de drept“, prevederi care impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen (Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34). Rezultă că dreptul legiuitorului de a reglementa infracțiunile la care este posibilă împăcarea nu este nelimitat, ci trebuie să țină seama de importanța valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate. Legiuitorul trebuie să asigure un echilibru între interesul public și interesul personal al inculpatului și, prin urmare, poate reglementa instituția împăcării doar în cazul infracțiunilor de o gravitate redusă. Nu ar putea fi susținut, spre exemplu, că este posibilă reglementarea împăcării în cazul tentativei de omor sau al traficului de minori. Consideră, astfel, că trebuie examinat dacă legiuitorul – prin prevederea posibilității împăcării în cazul furtului săvârșit prin violare de domiciliu sau de sediu profesional – a menținut un just echilibru între interesul public și cel privat. Apreciază că, având în vedere gravitatea deosebită a infracțiunii de furt calificat săvârșit prin violare de domiciliu sau de sediu profesional, acest echilibru nu a fost menținut. În cazul săvârșirii unei astfel de infracțiuni, implicarea persoanei vătămate în decizia de sancționare a autorului acesteia nu face decât să alimenteze un climat de nesiguranță în cadrul colectivității, care nu se mai simte protejată în ceea ce privește domiciliile și sediile profesionale. Altfel spus, prin decizia persoanei vătămate, întreaga colectivitate din care aceasta face parte este expusă temerii că nu mai poate trăi în siguranță în propriul domiciliu sau nu își mai poate desfășura în siguranță activitatea în sediul profesional. Totodată, norma nu își găsește justificarea nici în posibilitatea existenței unor raporturi personale între autorul infracțiunii și victimă, întrucât o asemenea ipoteză este reglementată de prevederile art. 231 alin. (1) din Codul penal. În concluzie, natura infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, impactul pe care aceasta îl are asupra colectivității și gravitatea ei impun excluderea posibilității împăcării, întrucât, numai prin asigurarea deplinei oficialități a procesului penal, sunt asigurate instrumentele legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4.Prin Încheierea din 1 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.319/328/2015, Judecătoria Turda a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal. Excepția a fost ridicată de procuror cu ocazia soluționării unei cauze având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, infracțiune prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal. Procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice – prin reținerea și a dispozițiilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal -, în sensul că fapta s-a săvârșit și prin violarea sediului profesional al persoanei vătămate. În cauză, unul dintre inculpați s-a împăcat cu persoana vătămată. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, procurorul, în calitate de autor al excepției, susține, în esență, că dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care instituie posibilitatea ca împăcarea, cauză ce înlătură răspunderea penală, să intervină și în cazul infracțiunilor de furt calificat prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal – infracțiuni grave și cu impact foarte ridicat în societate -, încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în care drepturile și libertățile cetățenilor și dreptatea reprezintă valori supreme și sunt garantate, ale art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, ale art. 27 alin. (1) privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 131 alin. (1), potrivit căruia, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor“. În acest sens arată că reglementarea posibilității împăcării – instituție de esența infracțiunilor cu un grad scăzut de pericol social și în care primează interesele victimelor – este, în cazul infracțiunii de furt calificat, contrară prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept și social. Astfel, ca și sistem al unui stat social, dreptul penal trebuie să se legitimeze prin protecția efectivă asigurată cetățenilor, ceea ce îi conferă atât o funcție de prevenție, cât și o funcție represivă, în măsura necesară realizării acestui scop. Statul are obligația de a lua toate măsurile necesare și adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate și de a sancționa comportamentele care aduc atingere ordinii publice. Doar în acest mod poate fi realizată prevenția penală, generală și specială, prin impulsionarea indivizilor să se abțină de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale. Instituția împăcării – incidentă în cazul infracțiunilor de furt calificat – apare în arhitectura noului Cod penal ca ineficientă în ceea ce privește asigurarea funcției preventive, educative și represive a dreptului penal, fiind, practic, negată una din sarcinile fundamentale ale statului, și anume aceea de a proteja valorile sociale fundamentale împotriva atingerilor grave, protecție care trebuie să se realizeze prin mijloace penale corespunzătoare. Așadar, prin reglementarea instituției împăcării în materia furtului calificat, este încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieții în societate, cum ar fi patrimoniul persoanelor, viața privată și inviolabilitatea domiciliului. În ceea ce privește condițiile în care se poate dispune măsura restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți consideră că prevederile art. 53 din Constituție nu instituie doar obligația negativă a statului de a se abține de la adoptarea unor legi care să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale prin încălcarea exigențelor constituționale, ci și obligația pozitivă a statului de a asigura măsuri de protecție efectivă a acestor drepturi, măsuri care trebuie să fie adecvate și suficiente. În acest sens invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat obligația pozitivă a statelor de a garanta de o manieră efectivă drepturile și libertățile fundamentale ocrotite de Convenție. Astfel, Curtea de la Strasbourg a apreciat – într-o cauză în care o faptă, ce aducea atingere dreptului la viață privată, nu putea fi urmărită penal din cauza neîndeplinirii unor condiții de procedibilitate – că, fiind vorba de un drept fundamental, protecția oferită de dreptul civil nu era suficientă, fiind necesară apărarea dreptului respectiv prin mijloace penale eficiente (Hotărârea din 26 martie 1985, pronunțată în Cauza X și Y împotriva Olandei). Referitor la protecția dreptului de proprietate privată, Curtea de la Strasbourg a statuat, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, atunci când există o ingerință a unui terț în exercitarea dreptului de proprietate al unei persoane, se naște o obligație pozitivă a statului de a asigura o protecție adecvată a acestui drept prin legea internă, ceea ce presupune existența unor remedii adecvate prin care victima își poate proteja dreptul (Hotărârea din 14 octombrie 2008, pronunțată în Cauza Blumberga împotriva Letoniei). Ca atare, protecția drepturilor fundamentale trebuie să fie efectivă și nu se realizează prin simpla recurgere la mijloace penale în cazul atingerilor grave aduse acestor drepturi, fiind necesar ca respectivele mijloace să fie adecvate și suficiente și să poată asigura echilibrul între protecția oferită valorilor sociale vizate și situația care o determină. Referitor la suficiența și adecvarea mijloacelor de protecție a drepturilor fundamentale prin raportare la situațiile care determină încălcări ale acestor drepturi, procurorul, autor al excepției, arată că furtul calificat și, în mod special, cel săvârșit prin violarea domiciliului sau a sediului profesional prezintă o periculozitate foarte ridicată, cu un impact deosebit în societate. Astfel, practica penală a dezvăluit o periculozitate foarte ridicată a infractorilor care acționează în materia furturilor calificate și, cu precădere, în cele din locuințe și sedii profesionale, care, de cele mai multe ori, sunt specializați în acest gen de infracțiuni, folosesc manopere extrem de elaborate și sunt greu de identificat, pentru mulți dintre aceștia furturile reprezentând un mod de viață. De asemenea, practica recentă a evidențiat faptul că împăcarea se poate produce și în urma unor presiuni săvârșite asupra victimelor, având în vedere că infractorii nu sunt subiecți activi ai unor infracțiuni minore, ci ai unor infracțiuni grave, infractori care nu se sfiesc să recurgă și la metode de intimidare, care sunt extrem de greu de dovedit. Totodată, referitor la împăcarea intervenită în materia furtului calificat, practica a relevat și faptul că prejudiciul pe care îl acoperă infractorul, acesta îl realizează tot în mod ilicit, de multe ori prin atingeri la fel de grave aduse patrimoniului persoanelor. Consideră că instituția împăcării aplicată în materia furtului calificat nu face altceva decât să încurajeze infractorii să persevereze în săvârșirea de infracțiuni contra patrimoniului, întrucât nu mai au niciun motiv să se îndepărteze de acest stil de viață, nici cei cu un istoric infracțional consistent, nici cei aflați la început de carieră, în condițiile în care nu mai există nici măcar temerea că vor suferi sancțiuni penale. Mai mult, parcurgerea fazelor procesului penal – în care au dreptul de a consulta dosarul, luând cunoștință de probele administrate și, cel mai important, de modul în care au fost identificați – nu mai poate avea, în niciun caz, un rol educativ, ci reprezintă, mai degrabă, un veritabil manual de perfecționare în materia comiterii de infracțiuni de furt calificat. Astfel, infractorii știu ce au de evitat pentru a nu mai fi prinși data următoare când vor comite fapte de acest gen, nemaiexistând teama de a fi sancționați, deoarece se vor împăca cu victimele. … 6.Ca atare, procurorul, în calitate de autor al excepției, susține că împăcarea – cauză de înlăturare a răspunderii penale, care își găsește fundamentul în interesul particular al persoanei vătămate de a-și vedea reparat cât mai repede prejudiciul suferit, precum și în interesul de a nu fi aduse în fața justiției penale fapte care prezintă un grad redus de pericol social – nu este compatibilă cu infracțiunile cu un grad mare de pericol social, ce au un impact deosebit în societate, așa cum sunt infracțiunile de furt calificat – în mod special, cele prin violarea domiciliului sau a sediului profesional. Faptul că autorii acestui gen de infracțiuni atentează în cel mai grav mod posibil cu privire la dreptul de proprietate, viața privată și inviolabilitatea domiciliului înseamnă că statul nu asigură mijlocele suficiente și adecvate pentru a asigura protecția acestor drepturi fundamentale, fiind, astfel, încălcat principiul proporționalității. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 53 raportat la cele ale art. 26, art. 27 alin. (1) și ale art. 44 alin. (1). De altfel, soluția legislativă criticată nu se regăsește în codurile penale din Franța, Spania, Italia, Ungaria, Grecia, Portugalia și Rusia, care nu cunosc o instituție similară împăcării aplicabilă în materia furtului calificat. De asemenea arată că dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal instituie posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare în cazul unor infracțiuni grave, ce nu afectează doar drepturile subiective ale victimelor, ci și colectivitatea, societatea în ansamblul său. Potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept. Consideră că aceste dispoziții constituționale își găsesc expresia în obligația procurorului de a pune în mișcare acțiunea penală atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și de a o exercita până când aceasta își atinge scopul, și anume angajarea răspunderii penale a infractorilor. Astfel, procurorii apar în cadrul procesului penal ca reprezentanți ai societății și ca titulari ai funcției de apărare socială. Or, această funcție este negată de dispozițiile de lege criticate, care permit, cu privire la anumite modalități de săvârșire a infracțiunii de furt calificat, negocierea acțiunii publice între infractor și victimă, golind de conținut atribuțiile procurorului de a reprezenta societatea în cadrul procesului penal și de a apăra ordinea de drept. Dreptul penal a cunoscut, atât sub imperiul vechiului Cod penal, cât și sub actualul Cod penal, posibilitatea conferită victimei infracțiunii de a se împăca cu infractorul în cazul unor infracțiuni de o gravitate redusă, cu privire la care primează interesele particulare ale victimelor, aspect de natură a întări interesele generale ale societății, în același sens fiind și reglementarea instituției plângerii prealabile. Instituirea însă a unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, bazată pe negocierea dintre infractor și victimă, în cazul unor infracțiuni grave, cu impact în societate, așa cum este cazul furtului calificat, este de natură a afecta interesele generale ale societății, prin imposibilitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate, care permit împăcarea în cazul infracțiunii de furt calificat, neagă două funcții esențiale ale Ministerului Public consacrate de Constituție, și anume reprezentarea intereselor generale ale societății și apărarea ordinii de drept. … 7.Judecătoria Turda opinează în sensul caracterului întemeiat al excepției doar în parte. Astfel, arată că, în anumite situații, noțiunile de „domiciliu“ și „sediu profesional“ se suprapun, așa cum a reținut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. În prezenta cauză, prevederile art. 27 alin. (1) din Constituție nu prezintă însă nicio relevanță, fapta nefiind săvârșită prin violare de domiciliu, ci prin pătrunderea fără drept într-un sediu profesional. De asemenea, dispozițiile de lege criticate nu restrâng dreptul de proprietate privată, care este consacrat de prevederile art. 44 din Legea fundamentală. Protecția acestui drept este garantată de legiuitor prin incriminarea infracțiunii, remediul în cazul încălcării dreptului fiind reprezentat de posibilitatea tragerii la răspundere penală a vinovatului. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispozițiile de lege ce fac obiectul excepției, a prevederilor art. 53 din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, textul constituțional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu poate fi constatată în cauză. În ceea ce privește însă dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, acestea încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora dreptatea reprezintă o valoare supremă a statului român și este garantată. Statul are obligația de a lua toate măsurile necesare și adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate și de a sancționa comportamentele periculoase pentru ordinea publică și pentru viața în societate. Doar în acest mod poate fi realizată prevenția penală, atât cea generală, cât și cea specială, prin impulsionarea indivizilor de a se abține de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale. Împăcarea – care atrage înlăturarea răspunderii penale pentru anumite infracțiuni – reprezintă o opțiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, însă aceasta din urmă trebuie exercitată cu respectarea normelor și a principiilor consacrate prin Constituție pentru a păstra un echilibru echitabil și rezonabil între valorile private și interesul public, altfel valorile constituționale putând fi puse în pericol grav. Așadar, este necesară tragerea la răspundere penală a celor vinovați, fără posibilitatea ca anumite elemente care nu au legătură cu făptuitorii să ducă la încetarea procesului penal prin împăcare. Aceasta înseamnă că instituția împăcării este aplicabilă numai infracțiunilor de o gravitate mai redusă, care implică un pericol social mai mic pentru ordinea publică. Or, în cazul infracțiunilor de furt calificat – cum sunt furturile comise în timpul nopții ori prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase sau prin violare de domiciliu sau sediu profesional – interesul privat coincide cu interesul general, astfel că acesta din urmă este periclitat în mod real și nu poate fi restabilit decât prin tragerea la răspundere penală a infractorilor, fără posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare. Instanța reține că, de regulă, în cazul infracțiunilor mai sus amintite, în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, se emit mandate de arestare preventivă, ca urmare a stării de pericol pentru ordinea publică, fiind îndeplinită, totodată, și condiția privind limitele de pedeapsă. Având în vedere că s-a stabilit că inculpatul arestat preventiv prezintă pericol pentru ordinea publică, este evident că o astfel de stare de pericol nu încetează prin împăcarea care ar putea interveni imediat după arestare, ci va persista un pericol real pentru colectivitate. De altfel, chiar pe rolul acestei instanțe au existat situații în care unii inculpați trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat s-au împăcat cu persoanele vătămate, iar ulterior au fost arestați pentru perseverența infracțională în același gen de fapte. Acest aspect relevă faptul că instituția împăcării nu trebuie să fie aplicabilă în cazul infracțiunilor de o mai mare gravitate, așa cum sunt cele mai sus menționate, prin care se aduce atingere unor drepturi fundamentale, care necesită mijloace suficiente și adecvate de protecție. Instanța apreciază că dispozițiile de lege criticate contravin și prevederilor art. 26 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri“. Așadar, dreptul de dispoziție al persoanei fizice cu privire la viața sa privată cunoaște și excepții, printre care se numără și situațiile în care este încălcată ordinea publică. Or, infracțiunile de furt calificat reprezintă fapte cu un grad ridicat de pericol pentru ordinea publică, în privința cărora nu ar trebui să se recunoască posibilitatea persoanei vătămate de a se împăca cu autorul faptei. De asemenea, dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal încalcă și prevederile art. 131 alin. (1) din Constituție, care atribuie procurorului un rol esențial în activitatea judiciară, și anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor. Formele concrete prin care procurorul își îndeplinește rolul de reprezentant al interesului general constau în exercitarea următoarelor atribuții: efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege; conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală; sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată; exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege; apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii; acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu; verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă etc. Intervenirea împăcării în cazul infracțiunilor de furt calificat, fapte de o gravitate considerabilă, împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acesteia, deși interesul public o cere, fiind blocată, astfel, exercitarea celor două funcții esențiale ale Ministerului Public consacrate de Constituție, respectiv reprezentarea intereselor generale ale societății și apărarea ordinii de drept. … 8.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 9.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal este neîntemeiată. În acest sens arată că legiuitorul – în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege – a renunțat pentru anumite infracțiuni, riguros selecționate, la principiul oficialității procesului penal și a lăsat la alegerea părților/subiecților procesuali principali necesitatea intervenirii organelor judiciare pentru soluționarea conflictului de drept penal sau pentru continuarea exercitării acțiunii penale. Consideră că prevederea posibilității împăcării – cu consecința stingerii acțiunii penale, care constituie o excepție de la regula generală a oficialității procesului penal – nu este contrară drepturilor și intereselor părților/subiecților procesuali principali și nu contravine principiului garantării dreptului de proprietate privată, fiind, din contră, o expresie a dreptului oricărei persoane de a dispune de proprietatea sa. Constituția garantează proprietatea privată, aceasta fiind ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular, atât prin mijloace de drept civil, cât și, în ultimă instanță, prin mijloace de drept penal, printre care se numără și incriminarea faptei de furt. Posibilitatea împăcării în cazul comiterii infracțiunii de furt nu elimină protecția proprietății private, garantată prin Constituție. Împăcarea oferă părților/subiecților procesuali principali posibilitatea de a dispune de acțiunea penală în cazurile în care legiuitorul a apreciat că, având în vedere gradul redus de gravitate a faptei și condițiile săvârșirii ei, scopul de reeducare urmărit prin norma penală poate fi atins și fără pronunțarea unei pedepse în cauză. Consideră că dispozițiile privind împăcarea exprimă principii de politică penală democratice și umaniste în legătură cu soluționarea conflictelor de drept penal, având în vedere că lăsarea la alegerea părților/subiecților procesuali principali a posibilității înlăturării răspunderii penale prin împăcare constituie calea cea mai sigură și temeinică de aplanare a conflictului de drept penal, fapt confirmat de practică. De altfel, potrivit Legii fundamentale, legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului penal, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, precum și reguli speciale de procedură și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, aspect care nu este de natură a limita rolul constituțional al Ministerului Public, acela de apăra interesele generale ale societății și ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. … 10.Avocatul Poporului precizează că își menține punctul de vedere reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 109 din 10 martie 2015, în sensul constituționalității dispozițiilor de lege criticate. … 11.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:12.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 13.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal. Prevederile art. 231 alin. (2) din Codul penal au fost introduse prin art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „În cazul faptelor prevăzute la […] art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) […] împăcarea înlătură răspunderea penală“. … 14.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, procurorul, în calitate de autor al excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în care drepturile și libertățile cetățenilor și dreptatea reprezintă valori supreme și sunt garantate, ale art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, ale art. 27 alin. (1) privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public. … 15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal – potrivit căreia, în cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală – are caracter de noutate. … 16.Astfel, Curtea a reținut în jurisprudența sa, că, potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În temeiul dispozițiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, în cazul infracțiunilor de furt – art. 228 din Codul penal, furt calificat – în variantele prevăzute la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal, respectiv furt în scop de folosință – art. 230 din Codul penal. Acest aspect a constituit un element de noutate în raport cu dispozițiile Codului penal din 1969, care prevedea, la art. 132 alin. 1 și 3, împăcarea părților ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale doar pentru infracțiunile în privința cărora acțiunea penală era pusă în mișcare la plângerea penală a persoanei vătămate. Conform acestor din urmă dispoziții legale, coroborate cu cele ale art. 208-210 din Codul penal din 1969, singurele infracțiuni de furt pentru care putea interveni împăcarea părților erau cele prevăzute la art. 210 din același cod, respectiv furtul săvârșit între soți ori între rude apropiate sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta. Prin urmare, în actuala reglementare, în cazul tuturor infracțiunilor de furt, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, cu excepția celor prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Codul penal, respectiv: furtul săvârșit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural [art. 229 alin. (2) lit. a)] și furtul privind următoarele categorii de bunuri: țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; componente ale sistemelor de irigații; componente ale rețelelor electrice; dispozitive ori sisteme de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; mijloace de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații [art. 229 alin. (3)] – (Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragrafele 17 și 18, și Decizia nr. 59 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 8 mai 2017, paragraful 15). … 17.Așadar, pentru infracțiunile de furt prevăzute de art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și art. 230 din Codul penal – infracțiuni urmărite din oficiu, legiuitorul acordă posibilitatea părților și subiecților procesuali principali să dispună asupra procesului penal prin împăcarea lor. Este permisă împăcarea, având drept consecință stingerea procesului penal, în cazul comiterii: infracțiunii de furt în formă simplă (art. 228); a furtului calificat săvârșit într-un mijloc de transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a)], în timpul nopții [art. 229 alin. (1) lit. b)], de o persoană mascată, deghizată sau travestită [art. 229 alin. (1) lit. c)], prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d)], prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [art. 229 alin. (1) lit. e)], prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b)], de o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin. (2) lit. c)]; a furtului săvârșit în scop de folosință (art. 230) – (Decizia nr. 776 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 26 aprilie 2017, paragraful 15). … 18.Dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) și ale art. 131 alin. (1) din Constituție – invocate și în prezenta cauză – și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal. … 19.Prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, menționată anterior, paragraful 24, Curtea a reținut că nu este fondată critica formulată de instanța de judecată, autoare a excepției, cu privire la dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal, în sensul că aceste dispoziții de lege ar încălca prevederile constituționale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, rolul Ministerului Public și statutul procurorilor. Legiuitorul poate decide – în limita atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală și potrivit politicii penale a statului, având în vedere importanța valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate și raporturile sociale ce se nasc în urma respectivelor incriminări -, care sunt infracțiunile pentru care este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituționale consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1),art. 131 alin. (1) și ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală. … 20.Distinct de cele statuate prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, mai sus menționată, Curtea nu poate reține nici criticile autorului excepției raportate la prevederile art. 26, art. 27 alin. (1) și ale art. 44 alin. (1) din Constituție, în sensul că, prin reglementarea instituției împăcării în materia furtului calificat, ar fi încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieții în societate, cum sunt viața privată, inviolabilitatea domiciliului și patrimoniul persoanelor. … 21.Constituția nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor fundamentale ale societății, măsurile necesare în acest scop fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative și priorități în diferite perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmărește protecția diferitelor categorii de relații sociale, ceea ce înseamnă că, în funcție de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate și combătute prin aplicarea de sancțiuni de drept penal, iar altele nu, respectiv că pentru anumite infracțiuni – din cele pentru care acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu – este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, iar pentru alte infracțiuni – din aceeași categorie – nu, fără a se aduce vreo atingere principiilor fundamentale consacrate de prevederile art. 26, art. 27 alin. (1) și ale art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală. … 22.Curtea constată că aceasta constituie, de fapt, o problemă de oportunitate și de justificare practică, iar dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal reprezintă opțiunea legiuitorului, fiind adoptate de Parlament potrivit politicii sale penale, în considerarea rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiile constituționale invocate de autorul excepției (Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 16 și 17, Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, Decizia nr. 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13, Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, citată anterior, paragraful 20, Decizia nr. 776 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 26 aprilie 2017, paragraful 16, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017, paragraful 19, Decizia nr. 59 din 2 februarie 2017, citată anterior, paragraful 16, și Decizia nr. 555 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 22 februarie 2018, paragraful 21). … 23.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal, pronunțată de Curte prin Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, citată anterior, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în cauza de față. … 24.În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reținută, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în prezenta cauză. … 25.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 3.319/328/2015 al Judecătoriei Turda și constată că dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Turda și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 22 mai 2018.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. Valer Dorneanu
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește