DECIZIA nr. 32 din 26 mai 1993

Miklos Fazakas – preşedinteVictor Dan Zlatescu – judecătorIon Filipescu – judecătorPetru Duda – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistent.Pe rol soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 223 din Codul penal, invocată de inculpatul Lungu Gheorghe în dosarul nr. 6731/1992 al Judecătoriei Tulcea.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 19 mai 1993. Concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, pronunţarea fiind amînată pentru astăzi, 26 mai 1993. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin rechizitoriul Procuraturii Judeţului Tulcea, Lungu Gheorghe a fost trimis în judecata pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, fapta încadrată în dispoziţiile art. 223 alin. 3 din Codul penal.S-a reţinut ca inculpatul, deţinând funcţia de conducător auto la Secţia de drumuri naţionale Tulcea, şi-a insusit mai multe cantităţi de nisip în scopul valorificării lor.Judecătoria Tulcea, prin Încheierea din 11 ianuarie 1993, a sesizat Curtea Constituţională, exprimindu-şi opinia în sensul că întreg titlul referitor la infracţiuni contra avutului obştesc, prin tratamentul penal diferenţiat faţă de celelalte infracţiuni incriminate în Codul penal, este în contradictie cu legea fundamentală în care nu se mai reglementează o diferentiere faţă de avutul privat, prin care, dimpotriva, proprietatea privată este garantată şi apărată la fel ca şi avutul public.În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, au fost solicitate, potrivit legii, puncte de vedere Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului.În punctul de vedere primit de la Guvern, se susţine ca, atât noţiunea de obştesc folosită în art. 145 din Codul penal, cît şi categoria juridică de avut obştesc nu sunt contrare Constituţiei, aceasta din urma categorie având o sfera mai larga decît conceptul de avut public în care se identifica doar bunurile proprietăţii publice.Senatul şi Camera Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere.În legătură cu competenţa Curţii de a soluţiona o excepţie de neconstituţionalitate privind o lege care a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, se retine, pe de o parte, ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale conform art. 144 din Constituţie, iar pe de altă parte ca, potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate.Desigur, această competenţă poate aparea numai atunci când, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, raporturile juridice fie de drept substanţial, fie de drept procesual au fost stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei, astfel cum este cazul în speta.Potrivit principiului neretroactivitatii legii, Constituţia dispune numai pentru viitor. În temeiul acestui principiu, prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, conform cărora Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie înţelese în sensul că se referă numai la actele normative de acest fel, adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei.Astfel, s-ar putea considera că nu poate fi sesizată Curtea cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi cuprinse în acte normative adoptate anterior, astfel cum este şi Codul penal.Nu mai puţin însă, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituţiei. Dacă ele sunt contrare acesteia, concluzia logica este ca ele au fost abrogate implicit, fapt intarit de altfel şi de principiul ca legea posterioară abroga pe cea care i-a precedat, dacă este contrară.Prin urmare, abrogarea dispoziţiei legale anterioare Constituţiei, potrivit art. 150 alin. (1) al acesteia, presupune neconformitatea sa cu Constituţia, adică este rezultatul neconstitutionalitatii ei.Desigur, instanţa de drept comun are nu numai dreptul, dar şi obligaţia sa stabilească dacă textul de lege, a cărui aplicare urmează să se facă, mai este sau nu în vigoare. Aceasta implica faptul ca ea trebuie să se pronunţe asupra împrejurării dacă textul în cauza a fost sau nu abrogat, explicit sau implicit.Dacă însă, ca în speta, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată şi instanţa de drept comun nu a statuat în acest sens, ea se desesizeaza sub acest aspect, excepţia urmînd, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, să fie trimisa spre soluţionare Curţii Constituţionale, instanţa urmînd să-şi exprime, în încheierea pe care o pronunţa în acest scop, doar o simpla opinie care nu se reflecta în cadrul interlocutoriu al acestei încheieri.Rezultă asadar ca în situaţia în care, deşi nu a suspendat judecarea cauzei, dar a sesizat prin încheiere Curtea Constituţională, instanţa de drept comun nu ar putea sa judece în continuare, sub acest aspect, statuând ca legea a fost sau nu abrogată implicit.Sesizată cu o astfel de excepţie, Curtea Constituţională nu poate refuza sa o soluţioneze, deşi nu este vorba despre o lege adoptată după intrarea în vigoare a Constituţiei, ci despre una care a fost abrogată implicit prin aceasta, întrucît sunt în discuţie raporturi juridice de drept substanţial sau procesual stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei. Este de reţinut ca, în aceasta din urma ipoteza, va trebui făcut în prealabil un examen al conformitatii legii atacate cu prevederile Constituţiei, pentru ca numai astfel se poate stabili dacă legea a fost sau nu abrogată implicit.Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text citat mai sus, Curtea Constituţională este singura în drept sa stabilească, desigur în condiţiile legii, asupra competentei sale. Ea se considera competenţa să soluţioneze problema privitoare la abrogarea implicita prin Constituţie a unei legi anterioare, în situaţia în care a fost sesizată în mod legal asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, în condiţiile precizate.A proceda altfel ar insemna, pe de o parte, o prelungire inutila a procesului, iar pe de altă parte, a se deroga de la o soluţie care semnifica o aplicare corecta a Constituţiei.Cu privire la problema de fond, şi anume dacă prevederile art. 223 din Codul penal au fost sau nu implicit abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, se reţin următoarele:Conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea exista ori nu concordanta şi, deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală sau parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.În lumina art. 145 din Codul penal care se referă la "organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii", termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica juridică anterioară extensiv, incluzind proprietatea de stat, cooperatista şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparatie cu proprietatea care constituia avutul personal.Art. 135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art. 41 alin. (1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate privată.Proprietatea este publică sau privată, prevede art. 135 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă ca altfel de forme de proprietate, care să nu se încadreze într-una dintre acestea, nu pot exista.Potrivit art. 135 alin (3) din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.Pe cale de consecinţa, dat fiind că nu se defineste proprietatea privată, rezultă ca proprietatea care nu este publică este privată.Este de reţinut, de asemenea, ca bunurile care sunt proprietate publică nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevăr, unele bunuri sunt exclusiv obiect al proprietăţii publice, după cum prevede art. 135 alin. (4) din Constituţie. Acest text determina bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice după doua procedee, şi anume: enumera asemenea bunuri sau prevede că alte bunuri, obiect exclusiv al proprietăţii publice, sunt "stabilite de lege".Din prima categorie fac parte următoarele bunuri: bogăţiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental.Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decît Constituţia.Asemenea legi au apărut atât înainte de Constituţie, cît şi după aceasta, cum sunt Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.Este însă de observat ca aceste alte legi folosesc şi ele doua metode de a determina bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice.În primul rind, aceste alte legi enumera bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art. 4 lit. a) alin. (2) din Legea nr. 56/1992, care se referă la fâşia de protecţie a frontierei de stat, şi art. 74 privind imobilele în care funcţionează punctele pentru trecerea frontierei rutiere.În al doilea rind, aceste alte legi precizează criteriul cu ajutorul căruia se poate determina dacă bunul este obiect exclusiv al proprietăţii publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referă la terenurile "care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public", iar art. 4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referă la terenurile "afectate unei utilităţi publice".Prin urmare, natura bunurilor ori destinarea lor unei utilităţi publice constituie criterii pentru determinarea bunurilor obiect exclusiv al proprietăţii publice.În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori de a restringe sfera bunurilor care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor "unei utilităţi publice".De asemenea, organul de stat competent sa stabilească destinaţia corecta a unor bunuri, deci un alt organ decît cel legislativ, are posibilitatea, în acest fel, sa determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice fac parte din domeniul public, după cum prevede, de exemplu, art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 ori art. 4 lit. a) alin. (2) şi art. 74 din Legea nr. 56/1992.Dat fiind ca unele bunuri sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, rezultă ca ele sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cît şi achizitiv, după cum prevede, de altfel, şi art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituţie dispune ca bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi ca ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevăzute de art. 135 alin. (4), pot fi sau obiect al proprietăţii publice, sau al proprietăţii private.Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice sunt alienabile şi prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăţilor comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietăţii private.De altfel, potrivit art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul lor, afară dacă – după cum s-a arătat – au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.În cadrul societăţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau părţile sociale, dar bunurile acestor societăţi constituie proprietatea lor, după cum prevede Legea nr. 15/1990.În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice.Tot astfel, bunurile ce aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sunt proprietate privată.Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.Acest text trebuie interpretat în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor ce formează obiectul proprietăţii private a statului.Rezultă ca statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cît priveşte bunurile ce nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, de o apărare juridică diferita de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.Faţa de cele ce preced, se constată că termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decît bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pe cale de consecinţa, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, raminind a fi aplicate numai bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezultă din art. 150 alin. (1).În speta, cele arătate trebuie aplicate şi în cazul art. 223 din Codul penal.Revine astfel instanţelor ordinare să facă o corecta aplicare a legii, încadrând faptele fie potrivit textelor care se referă la infracţiunile contra bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fie potrivit celor care se referă la bunurile ce fac obiectul proprietăţii private.Ca urmare, excepţia ridicată de Lungu Gheorghe va fi admisă, constatindu-se ca art. 223 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, el urmînd a fi aplicat numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 13 lit. A.c.) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia ridicată de inculpatul Lungu Gheorghe, cu care Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 11 ianuarie 1993 a Judecătoriei Tulcea.Constata ca art. 223 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acesta urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 26 mai 1993. PREŞEDINTE,Miklos FazakasMagistrat-asistent,Florentina Geangu––––––––Notă …
*) Rămasă definitivă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 14 din 8 martie 1994.–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește