DECIZIA nr. 265 din 17 mai 2022

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, Maria Eleonora Centea.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ioan Morar în Dosarul nr. 1.725/242/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.641D/2018. … 2.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă. În acest sens arată că autorul excepției, prin ridicarea acesteia, a încercat, în realitate, repunerea în termenul de recurs în casație cu privire la hotărârea definitivă de condamnare pusă în executare, astfel că decizia Curții, indiferent de soluție, nu poate avea niciun efect asupra cauzei în care a fost invocată excepția. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4.Prin Încheierea nr. 293/RC din 25 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.725/242/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ioan Morar într-o cauză având ca obiect verificarea admisibilității în principiu a unei cereri de recurs în casație formulate împotriva unei hotărâri pronunțate în materia executării pedepselor. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind egalitatea în fața legii și dreptul la un proces echitabil, întrucât exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a hotărârilor pronunțate în materia executării pedepselor. Astfel, arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o diferență de tratament să fie permisă într-o societate democratică, aceasta trebuie, în primul rând, să vizeze un scop legitim și, de asemenea, să fie proporțională cu scopul vizat. Dacă diferența de tratament este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă, ea va constitui discriminare și va genera încălcarea dreptului fundamental la egalitate în fața legii. Cu privire la textul de lege criticat, arată că nu există niciun scop legitim care să fundamenteze o atare diferență de tratament în condițiile în care hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor sunt la fel de importante ca hotărârile penale „ordinare“ prin care se stabilește vinovăția/nevinovăția inculpaților. Executarea pedepselor penale constituie punctul central al oricărui sistem de drept penal și nu există nicio rațiune pentru care această categorie de hotărâri să fie exclusă de la controlul de legalitate realizat prin intermediul recursului în casație. Dreptul la un proces echitabil conține o serie de garanții, pe care legiuitorul, în configurarea procedurii de judecată, nu le poate îndepărta. Consideră că, în cadrul procedurii de executare, condamnatul se confruntă cu o acuzație în materie penală ce are consecințe directe asupra libertății sale. Având în vedere, pe de o parte, că erorile de drept au efecte iremediabile asupra condamnatului, iar, pe de altă parte, că procedura de judecată se evaluează în ansamblu, apreciază că dreptul la un proces echitabil impune posibilitatea acordată condamnatului de a formula o cerere prin care să se corecteze aceste erori. Practic, o astfel de cerere reprezintă una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil, întrucât posibilitatea comiterii unei erori de drept, chiar în ipoteza dublului grad de jurisdicție, subzistă. De aceea, reglementarea unui mecanism apt să corecteze astfel de erori nu este o posibilitate acordată legiuitorului, ci o obligație a acestuia pentru a da substanță dreptului la un proces echitabil. Arată că un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994). Totodată, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 și Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015). Or, din perspectiva interesului de a cere și a obține îndreptarea erorilor de drept comise în faza executării pedepselor este evident că legiuitorul nu poate să îngrădească acest drept. Susține că a face o diferențiere între faza de judecată propriu-zisă și faza de executare a hotărârilor – stabilind drepturi și obligații diferite pentru participanții la procesul penal, în ciuda faptului că importanța celor două faze este la fel de mare din perspectiva consecințelor juridice – lipsește, în mod nejustificat, persoana condamnată de un drept care până în acel moment a fost respectat, și anume dreptul de a promova un recurs în casație. … 6.Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală reprezintă opțiunea legiuitorului, fiind în acord cu politica penală a statului, și nu contravin prevederilor din Legea fundamentală și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate de autorul excepției. Mai mult, reglementarea constituie o concretizare a dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, dar și a prevederilor art. 129 din Legea fundamentală, care fac referire la exercitarea căilor de atac „în condițiile legii“. Așa fiind, apreciază că nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac nu afectează egalitatea cetățenilor în fața legii, având în vedere că acest principiu fundamental nu presupune posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătorești și dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze. De asemenea, arată că, pentru motive similare, textul de lege criticat nu contravine nici normelor din Convenție invocate de autorul excepției. … 7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie – potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, care conține o evidentă eroare materială – dispozițiile art. 434 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepției, depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta vizează prevederile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, modificate prin dispozițiile art. II pct. 112 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins: „(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casație: […] c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor;“. … 11.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. … 12.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, așa cum a reținut în jurisprudența sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16-20, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragrafele 22-24, și Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragrafele 15-17), în reglementarea anterioară, începând de la Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, iar nu extraordinară, având ca scop verificarea legalității și a temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea pronunțată corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă, așadar, un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având și un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenței. Întrucât recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriuzis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestația în anulare – care vizează îndreptarea erorilor de procedură – și de revizuire – cale de atac ce urmărește eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casație are ca obiect verificarea conformității hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept. … 13.Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, Curtea a constatat, în jurisprudența citată mai sus, că pot fi atacate cu recurs în casație numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzelor. Potrivit soluțiilor de la judecata recursului în casație prevăzute de dispozițiile art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în casație, casează hotărârea atacată și, după caz, în funcție de motivul invocat, desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că și în această din urmă situație sentința dată cu încălcarea normelor privind competența după materie sau după calitatea persoanei este desființată în recurs. Așadar, pe calea recursului în casație se asigură verificarea legalității unor hotărâri penale definitive – prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege -, ca garanție a efectivității principiului legalității procesului penal. … 14.Așa cum a reținut Curtea prin deciziile anterior menționate, motivele de recurs în casație se limitează la cele reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, și anume: nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greșit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului și aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepția primului caz de casare – necompetența instanței -, care se referă la nerespectarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale. În temeiul prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoanele care pot formula cerere de recurs în casație sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate declara recurs în casație atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casație atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casație, prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. În fine, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casație referitor la latura civilă, iar în ceea ce privește latura penală, numai în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. … 15.În ceea ce privește obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea observă că hotărârile exceptate de dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală de la controlul de legalitate realizat pe calea recursului în casație sunt cele pronunțate în materia executării pedepselor. Această categorie de hotărâri judecătorești se circumscrie ultimei faze a procesului penal, și anume fazei de executare a hotărârii penale definitive, astfel încât cadrul general de reglementare vizează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală. În considerarea acestei diferențe, procedura cu privire la executarea pedepselor nu mai implică garanțiile specifice fazei de judecată. … 16.În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia asupra admisibilității din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, prin care a statuat că, în măsura în care cererile reclamantului se referă la executarea pedepselor, prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt inaplicabile, având în vedere că o procedură care privește executarea pedepsei nu pune în discuție o acuzație în materie penală. … 17.Așa fiind, Curtea Constituțională apreciază că nu poate fi reținută critica autorului excepției de neconstituționalitate, în sensul că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a hotărârilor pronunțate în materia executării pedepselor, încalcă principiul egalității în fața legii prin raportare la dreptul la un proces echitabil, pe motiv că hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor sunt la fel de importante ca hotărârile penale prin care se stabilește existența vinovăției/nevinovăției inculpatului, astfel că diferența de tratament instituită nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, generând discriminare. … 18.Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că, în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 21, precitată, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, citată anterior, paragraful 28). … 19.Curtea observă că hotărârile definitive pronunțate în materia executării pedepselor nu dezleagă fondul cauzei penale, având în vedere că nu statuează asupra existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului. Întrucât nu soluționează o acțiune penală ce are ca obiect o acuzație în materie penală, această categorie de hotărâri definitive nu poate să atragă incidența niciunuia dintre cazurile de recurs în casație reglementate de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, calea extraordinară de atac analizată are ca obiect verificarea conformității cu regulile de drept aplicabile hotărârilor penale definitive care soluționează fondul cauzelor, în scopul respectării legilor și al uniformizării jurisprudenței, iar instanța de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea recursului în casație acordându-se prioritate principiului legalității în raport cu principiul autorității de lucru judecat. În acest context, Curtea apreciază că nu se poate susține că părțile din procedurile care privesc executarea pedepselor se află în situații similare cu subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune în procesul penal, ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere principiului egalității în fața legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție. În același sens, Curtea mai observă că, dintre categoriile de hotărâri menționate de dispozițiile art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală, numai cele prevăzute la lit. a), b) și e)-g) sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. … 20.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Morar în Dosarul nr. 1.725/242/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și constată că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 17 mai 2022.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU,în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Oana-Cristina Puică–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește