DECIZIA nr. 263 din 17 mai 2022

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) și b) și ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua și pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ioan Adrian Ciureanu în Dosarul nr. 1.132/45/2011**/a3 al Curții de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.375D/2018. … 2.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită. … 3.Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 1.394D/2018, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ouahmane Khalid în Dosarul nr. 1.994/116/2015* al Curții de Apel București – Secția a II-a penală. … 4.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită. … 5.Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 1.375D/2018 și nr. 1.394D/2018, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor. … 6.Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sunt întrunite condițiile pentru conexarea dosarelor. … 7.Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.394D/2018 la Dosarul nr. 1.375D/2018, care a fost primul înregistrat. … 8.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca devenită inadmisibilă, referitor la dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că, prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ sunt neconstituționale. În ceea ce privește dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) și b) din Codul de procedură penală, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021.  … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:9.Prin Încheierea din 18 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.132/45/2011**/a3, Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) și b) și ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua și pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ioan Adrian Ciureanu într-o cauză având ca obiect soluționarea apelurilor formulate împotriva unei sentințe penale prin care s-a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului – invocată din oficiu – din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 [pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție] raportat la prevederile art. 248 și ale art. 248^1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea prevederilor art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la prevederile art. 248 și ale art. 248^1 din Codul penal din 1969. … 10.Prin Încheierea din 12 iulie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.994/116/2015*, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ouahmane Khalid într-o cauză având ca obiect soluționarea apelurilor formulate împotriva unei sentințe penale. … 11.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul excepției Ioan Adrian Ciureanu susține, în esență, că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, întrucât părțile nu pot să invoce în orice stare a procesului nulitatea absolută a unui act în baza unei decizii a Curții Constituționale. Astfel, arată că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 – prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională – nu este aplicabilă în speță, chiar dacă s-a constatat că probele din dosar au fost administrate de un organ necompetent, pe motiv că nulitatea trebuie invocată în faza de cameră preliminară. Referitor la dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală, același autor susține că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât obligă instanța de apel să readministreze declarațiile pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția numai în situația în care prima instanță a dispus achitarea inculpatului, fără a exista aceeași obligație și în cazul în care hotărârea este de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a executării pedepsei. Consideră că textul de lege criticat ar putea fi constituțional doar dacă se instituie în sarcina instanței de apel obligația de a readministra probatoriul testimonial pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția de condamnare, în aceleași condiții în care a fost instituită obligația actuală. Practic, atunci când instanța de apel este învestită cu o sentință de achitare, trebuie să aplice inculpatului un alt tratament decât cel pe care l-ar putea aplica în cazul unei sentințe de condamnare în primă instanță. Astfel, soluția legislativă criticată urmărește verificarea cu o atenție mult sporită a probatoriului care a stat la baza unei soluții de achitare în primă instanță spre deosebire de administrarea probatoriului în cazul unei prime soluții de condamnare. Or, atât inculpatul achitat în primă instanță, cât și cel condamnat ar trebui să beneficieze de un tratament egal din partea instanțelor de judecată. Dacă instanța de apel nu are posibilitatea să analizeze oportunitatea readministrării declarațiilor pe care s-a întemeiat soluția de achitare, atunci nu ar trebui să i se ofere această opțiune procesuală nici cu privire la readministrarea probei testimoniale în cazul unei prime soluții de condamnare. Potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanța de apel poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, ceea ce oferă instanței posibilitatea de a stabili oportunitatea și utilitatea readministrării probatoriului testimonial. În acest mod, legiuitorul creează o diferență nejustificată de tratament între inculpații achitați în primă instanță și cei cu privire la care instanța a stabilit că sunt vinovați de comiterea unei infracțiuni. Efectul devolutiv al apelului este asigurat numai în cazul unei prime soluții de achitare, iar nu și în cazul unei prime soluții de condamnare, deși această diferență de tratament procesual între inculpați nu are o justificare obiectivă și rezonabilă și un scop legitim. Tratamentul discriminatoriu prin care inculpatul achitat în primă instanță beneficiază de garanții procesuale sporite/suplimentare față de inculpatul condamnat în primă instanță aduce atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului această situație generată de posibilitatea instanței de judecată de a aprecia cu privire la readministrarea probatoriului testimonial a dat naștere unor decizii de admitere a plângerilor pe considerentul că judecătorul care se pronunță asupra unei cauze trebuie să fi perceput în mod direct întregul probatoriu, mai ales cel testimonial. Dincolo de toate aspectele menționate, acest tratament discriminatoriu conduce la o concluzie total nefirească, în sensul că intensitatea cu care se încearcă aflarea adevărului în procesul penal, în faza apelului, diferă în funcție de tipul de soluție pronunțată de prima instanță, respectiv achitarea sau condamnarea inculpatului. Pentru un inculpat achitat în primul grad de jurisdicție este obligatorie reaudierea martorilor în faza de apel, în timp ce pentru un inculpat condamnat reaudierea lor este lăsată de către legiuitor la aprecierea instanței. Prin această modalitate de a oferi inculpaților posibilități diferite de apărare, este pusă sub semnul întrebării și prezumția de nevinovăție a inculpatului pentru care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, raportat la garanția oferită inculpatului achitat de prima instanță, întrucât pentru acesta din urmă există garanția procesuală că readministrarea declarațiilor se va realiza în mod obligatoriu. … 12.În ceea ce privește dispozițiile art. 421pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, autorii excepției consideră că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție și prin alte legi, ale art. 21 alin. (2) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum și ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament și ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenție și ale art. 2 privind dublul grad de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la aceeași Convenție, întrucât instanța de apel nu poate să dispună casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către prima instanță pentru alte motive decât cele prevăzute în mod expres, și anume în cazul schimbării încadrării juridice a faptelor de către instanța de fond și, respectiv, al nemotivării hotărârii. În acest sens, autorul excepției Ioan Adrian Ciureanu arată că, în speță, pentru a pronunța o soluție de condamnare pentru infracțiunea de abuz în serviciu, instanța a inventat fapte aflate în sfera penalului, fapte care nu au mai fost însă expuse anterior. Consideră că, în cauză, nu era posibilă schimbarea încadrării juridice, întrucât instanța a adus în discuție fapte absolut noi, iar nu o infracțiune nouă. Practic, pentru că nu mai existau faptele care realizau latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu, instanța a argumentat condamnarea prin încălcarea unei prevederi legale nou-invocate. Susține că instanța de judecată a folosit textul de lege criticat pentru a anula efectele dezincriminării produse de Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016. Așadar, întrucât nu exista o acuzație expresă în rechizitoriu, instanța a completat practic învinuirea. Consideră că textul de lege criticat ar putea fi constituțional numai în situația în care rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se poate dispune și atunci când aceasta s-a pronunțat asupra unei fapte nereținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului. Actuala reglementare permite rejudecarea de către instanța de fond doar dacă instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute prin rechizitoriu. Or, pentru un tratament egal în fața legii, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, dar mai ales a principiului dublului grad de jurisdicție, instanța de apel ar trebui să fie obligată să dispună rejudecarea de către instanța inferioară în condițiile în care în soluția contestată sunt analizate situații juridice noi, cu care nu a fost învestită instanța prin rechizitoriu. De asemenea, autorul excepției Ouahmane Khalid susține că este neconstituțională soluția legislativă care exclude posibilitatea casării cu trimitere spre rejudecare la instanța a cărei hotărâre a fost desființată în cazul nemotivării hotărârii. Arată că instanța de apel poate dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată numai în ipotezele limitativ enumerate de textul de lege criticat, nu și în ipoteza nemotivării hotărârilor judecătorești. Din coroborarea dispozițiilor art. 370 alin. (1), ale art. 403 alin. (1) lit. c) și d) și ale art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că hotărârea judecătorească este una care statuează asupra acuzației în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, și trebuie să cuprindă anumite elemente prestabilite. Caracterul imperativ al motivării rezultă nu doar din normele procesual penale, ci și dintr-o serie de principii și instituții de drept procesual, precum: posibilitatea de conformare a destinatarilor motivării, participanții procesuali sau opinia publică; trasarea limitelor de accedere la o jurisdicție superioară, drept ce nu poate exista fără o motivare din partea primei instanțe; protecția împotriva arbitrarului și subiectivismului organului emitent, prin conferirea ulterioară a posibilității de verificare a legalității procedurii; determinarea incidenței unor instituții complementare (spre exemplu, de natură administrativă, disciplinară, nemotivarea totală a hotărârii constituind abatere judiciară). Intervenția legislativă realizată prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a corectat parțial insuficiența de reglementare a standardului național de protecție, în sensul că a creat posibilitatea desființării hotărârii cu trimitere spre rejudecare și în ipoteza în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile. Cu toate acestea, corecția reglementării anterioare este una parțială, întrucât omite soluția desființării cu trimitere spre rejudecare în ipoteza în care hotărârea primei instanțe este nemotivată. Arată că de-a lungul timpului s-a statuat că, dată fiind importanța sa majoră, nesocotirea obligației de motivare a hotărârii judecătorești trebuie să fie sancționată distinct, prin intermediul instrumentului trimiterii cauzei la rejudecare. În acest sens statuau inițial dispozițiile art. 379 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza finală din Codul de procedură penală din 1968, nemotivarea hotărârii fiind echivalată cu nerezolvarea fondului cauzei. La această soluție s-a renunțat însă prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi. În aceste condiții, jurisprudența s-a adaptat, folosind în sprijinul aceleiași soluții diverse raționamente juridice. Astfel, nemotivarea hotărârii era echivalată unei nelegale sesizări a instanței de apel, situație ce atrăgea nulitatea absolută a acesteia, conform prevederilor art. 197 alin. 2 din precedenta reglementare procesual penală. Mai mult, exista și un remediu efectiv, și anume un motiv de recurs – care era o cale de atac ordinară – grefat exact pe această ipoteză, corelat cu soluția cuprinsă în dispozițiile art. 385^15 pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, ce prevedea casarea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare. Rațiunile de natură pur administrativă au primat însă, astfel că s-a renunțat la această garanție, soluție ce a fost preluată ulterior și în noua reglementare procesual penală. Ca atare, în acest moment, lipsa parțială sau chiar totală a motivării hotărârii judecătorești, în aparență, ar trebui complinită de către instanța de control jurisdicțional, fără a exista un instrument procedural care să permită trimiterea spre rejudecare exclusiv pe acest considerent. Autorul excepției consideră că posibilitatea de a complini nemotivarea hotărârii primei instanțe direct în calea de atac a apelului, singura cale de atac ordinară, generală și de reformare în procesul penal, este insuficientă în condițiile în care jurisdicția superioară are, în principal, rolul de verificare a corectitudinii argumentelor instanței inferioare, analiză ce nu poate fi realizată în mod efectiv în lipsa raționamentelor care au stat la baza soluției dispuse în cauză. Ca atare, chiar dacă ar fi realizabilă, complinirea nemotivării direct de către instanța superioară ar echivala cu o judecată într-un singur grad de jurisdicție, cel ultim. Din aceleași considerente, apelul inculpatului nu poate constitui un recurs/remediu efectiv, în condițiile în care acesta nu cunoaște motivele pentru care apărările/solicitările sale nu au fost primite de către prima jurisdicție. Pentru aceste motive, atât doctrina, cât și jurisprudența au fost refractare la a îmbrățișa soluția legislativă actuală, aceea de complinire a nemotivării direct în calea de atac a apelului. Astfel, în lipsa unei norme exprese, pentru a accede la o soluție echitabilă, instanțele naționale au folosit mecanismul aplicării directe a standardului convențional mai favorabil, trimiterea spre rejudecare fiind întemeiată direct pe prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție și ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la aceasta. Totuși, neexistând o normă internă expresă, se poate interpreta în continuare că lipsa motivării hotărârii primei instanțe poate și trebuie să fie complinită exclusiv în calea de atac a apelului. Mai subliniază că motivarea hotărârilor este o garanție generală implicită, componentă a dreptului la un proces echitabil, izvorât din cuprinsul art. 6 paragraful 1 din Convenție. Mai mult decât atât, prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție reprezintă un corolar al acestor deziderate, întrucât instituie obligativitatea existenței unui dublu grad de jurisdicție în materie penală, respectiv examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară, aspect ce este imposibil de realizat în lipsa unei motivări. Aceasta permite, de fapt, asigurarea dreptului la apărare și aprecierea gradului de proporționalitate între sacrificiul impus drepturilor cetățenilor și imperativele de ordine publică. Întrucât Convenția nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective, dreptul la apărare nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, prevederile art. 6 din Convenție implică obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților. Dacă motivarea prin încorporarea motivelor primilor judecători este posibilă, mai este necesar ca punctele importante să fi fost examinate cu adevărat, iar concluziile acestor primi judecători să nu fi fost doar confirmate de către instanța superioară. Întrucât normele juridice de rang convențional au caracter supralegal, aplicabilitatea lor fiind garantată de dispozițiile art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituție, neconformitatea cu principiile stabilite de aceste norme atrage neconstituționalitatea dispoziției legale interne. De asemenea, arată că textul de lege criticat este incompatibil și cu prevederile art. 21 alin. (2) și (3) din Constituție, a căror respectare este garantată de dispozițiile art. 1 alin. (5) și ale art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală. Având în vedere că de motivarea hotărârii judecătorești depinde inclusiv exercitarea dreptului la apărare, drept ce beneficiază de asemenea de protecție constituțională, neprevederea unui remediu expres și efectiv pentru ipoteza analizată apare ca fiind incompatibilă și cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție. Arată că în același sens a statuat Curtea Constituțională și asupra lipsei sau a insuficienței altor garanții procesuale ale dreptului la un proces echitabil, de exemplu: în privința informării despre acuzația penală – prin Decizia nr. 90 din 28 februarie 2017; în privința participării la proces – prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014; în privința exercitării căilor de atac – prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015; în privința asigurării facilităților necesare exercitării dreptului la apărare – prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017; în privința celerității procedurii – prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016. Concluzionează că garanția motivării hotărârii judecătorești nu se diferențiază prin nimic de celelalte garanții procesuale aferente dreptului la un proces echitabil învederate mai sus, drept care considerentele deciziilor Curții Constituționale anterior citate sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. … 13.Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că legiuitorul nu a reglementat în dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua din Codul de procedură penală obligativitatea readministrării declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de condamnare, soluția legislativă criticată nefiind însă de natură a prejudicia interesele părții interesate, întrucât aceasta poate să solicite, pe calea apelului, readministrarea respectivelor declarații. Referitor la prevederile art. 421pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, consideră că, întrucât calea de atac a apelului este devolutivă, inculpatul își poate face apărări în acest cadru procesual, neputându-se pune semn de egalitate între cazul nepronunțării primei instanțe cu privire la o faptă pentru care a fost trimis în judecată și cel al pronunțării asupra unei fapte pentru care nu a fost trimis în judecată, în condițiile în care există norme procesual penale care permit aceasta [art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Cu privire la dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, arată că impunerea, prin lege, a unor exigențe – cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale – pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă acestea constituie condiționări ale accesului liber la justiție, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. … 14.Curtea de Apel București – Secția a II-a penală apreciază că nemotivarea hotărârii judecătorești penale poate constitui motiv de desființare și trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în măsura în care motivarea lipsește cu totul sau este realizată într-o manieră care face imposibil controlul judiciar de către instanța superioară. Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional. Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a rațiunii ce determină pe magistrat să adopte soluția dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți și, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaște oportunitatea promovării căilor de atac. Motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul. Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Motivarea unei hotărâri constituie una dintre componentele dreptului la un proces echitabil consacrat de prevederile art. 6 din Convenție, care atribuie „instanței“ obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și a probelor părților (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României). Tot astfel, potrivit dispozițiilor art. 31 din Avizul nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătorești, pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justițiabil și de societate, în general, drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile și al unei aprecieri convingătoare a faptelor și ca fiind executabilă. Justițiabilul va avea astfel convingerea că a fost examinată cauza sa, că a fost soluționată corect, iar societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială. Din perspectivă istorică, se remarcă faptul că, în reglementarea anterioară, dispozițiile art. 379 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza finală din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare era posibilă și atunci când instanța nu a rezolvat fondul cauzei. Practica judiciară dezvoltată sub imperiul vechiului Cod de procedură penală a asimilat nemotivarea hotărârii judecătorești cu nesoluționarea fondului cauzei, astfel încât a existat un remediu al acestei deficiențe. În prezent, practica judiciară, suficient de consistentă, a admis faptul că nemotivarea hotărârii judecătorești trebuie sancționată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, într-o speță, Curtea de Apel Craiova (Decizia penală nr. 1.249 din 2 octombrie 2015), dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, a reținut că, deși actualul Cod de procedură nu prevede nemotivarea hotărârii ca pe unul dintre cazurile în care se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, față de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenție, judecata trebuie să fie efectivă și trebuie să se asigure dublul grad de jurisdicție în materie penală. Hotărârea judecătorească nu este un act discreționar, ci rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor din cauză, în scopul aflării adevărului. Totodată, s-a reținut că, în lipsa motivării, instanța de control judiciar nu poate analiza criticile formulate de apelant și, implicit, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate. Într-o altă speță, Curtea de Apel Oradea (Decizia penală nr. 1/A din 6 ianuarie 2016), care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, a reținut că judecătorul fondului nu a expus un raționament propriu, argumentele care impun soluția pentru care a optat, acestea fiind elemente de natură a indica lipsa unei judecăți efective a cauzei, lipsă ce nu poate fi suplinită de instanța de apel, întrucât ar conduce la lipsirea inculpaților de un dublu grad de jurisdicție. Instanța de control judiciar a apreciat că această situație este de natură a crea o restrângere disproporționată a dreptului la un proces echitabil prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenție, dar și a dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, consacrat de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. De asemenea, Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 1.592/A din 21 decembrie 2016) a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, între alte motive și pentru lipsa motivării hotărârii, reținând că echitabilitatea procedurii include egalitatea armelor, principiul contradictorialității și motivarea hotărârilor judecătorești. A reținut că motivarea hotărârii reprezintă un corectiv al principiului liberei aprecieri a probelor, având în vedere că judecătorul are libertatea de apreciere a probatoriului, însă aceasta nu trebuie să se bazeze pe considerente pur subiective, ci trebuie să fie întemeiată pe elemente obiective ce rezultă din probele administrate în cauză. Deși obligativitatea motivării hotărârii nu rezultă din textul Convenției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului justifică această necesitate prin dreptul părților de a le fi examinate efectiv argumentele și mijloacele de probă administrate, enunțarea aspectelor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat trebuind să permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui apel. Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunțată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, și Hotărârea din 1 iunie 2010, pronunțată în Cauza Dumitru împotriva României, Curtea de la Strasbourg a statuat că lipsa motivării hotărârii privează justițiabilul de echitate, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție. În concluzie, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală apreciază că desființarea cu trimitere spre rejudecare s-ar impune atunci când motivarea lipsește în întregime sau este realizată într-o manieră care nu permite efectuarea controlului de către instanța superioară. Argumentele sunt, în esență, legate de asigurarea dreptului la un proces echitabil – analiza argumentelor, apărărilor și susținerilor părților dând consistență echitabilității procedurii -, de asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală, precum și a unui control judiciar eficient, real, efectuat de instanța superioară. … 15.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 16.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:17.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 18.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit Încheierii din 18 septembrie 2018, dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) și b) și ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua și pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepției, Ioan Adrian Ciureanu, depusă în motivarea criticii, reiese însă că aceasta vizează numai prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) și ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi și pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Totodată, se observă că dispozitivul Încheierii din 12 iulie 2018 conține o evidentă eroare materială, Curtea fiind sesizată cu dispozițiile art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, în condițiile în care, din considerentele încheierii de sesizare și din notele scrise ale autorului excepției, Ouahmane Khalid, depusă în motivarea criticii, rezultă că aceasta vizează, în realitate, prevederile art. 421pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) și ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi și pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ sunt neconstituționale. În ceea ce privește dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) și b) din Codul de procedură penală, acestea au fost modificate prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Ulterior, prin dispozițiile art. I pct. 10 din Legea nr. 130/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 12 mai 2021, a fost introdus alin. (2) al art. 421 din Codul de procedură penală, ceea ce implică renumerotarea fostului alineat unic al acestui text de lege ca fiind alin. (1) al aceluiași art. 421. Curtea se va pronunța însă asupra textelor de lege criticate având în vedere forma în care acestea au produs efecte în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins:– Art. 281 alin. (4) lit. a): (4)Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocată:a)până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; …  … – Art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi și pct. 2 lit. b):Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: […]2.admite apelul și:a)desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre, […]. Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, […]; … b)desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă. …  …  …  … 19.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție și prin alte legi, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (2) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum și ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament și ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 privind dublul grad de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție. … 20.Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea stabilesc momentul încheierii procedurii în camera preliminară ca limită temporală până la care poate fi invocată încălcarea dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. e) și f) din același act normativ – privind prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii [lit. e)], și, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie [lit. f)] – în situația în care încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare. … 21.Curtea observă că autorul excepției critică însă un alt aspect, și anume acela că părțile nu pot să invoce în orice stare a procesului nulitatea absolută a actelor de urmărire penală – efectuate cu încălcarea competenței organelor de urmărire penală – în baza deciziilor Curții Constituționale, în speță, a Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016. În acest sens susține că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 – prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională – nu este aplicabilă în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, chiar dacă probele din dosarul de urmărire penală au fost administrate de un organ necompetent, pe motiv că nulitatea trebuie invocată în faza de cameră preliminară, fază încheiată însă anterior publicării respectivei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I. … 22.Așa fiind, dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală nu au incidență în speța în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, întrucât inculpatul invocă încălcarea competenței organelor de urmărire penală, iar nu a dispozițiilor privind prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, sau asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, atunci când asistența este obligatorie. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești […] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei […]“. Curtea apreciază că, indiferent de soluția pronunțată în prezenta cauză – sub aspectul criticilor formulate cu privire la termenul-limită până la care inculpatul poate să conteste o probă administrată în cursul urmăririi penale în absența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, sau fără asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, atunci când asistența este obligatorie -, decizia Curții nu ar produce niciun efect cu privire la soluționarea procesului penal în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Prin urmare, dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluționarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în acest sens în jurisprudența sa, de exemplu, prin Decizia nr. 652 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 26 ianuarie 2017, paragrafele 20 și 21, Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 24 aprilie 2019, paragrafele 39 și 40, Decizia nr. 196 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 31 iulie 2020, paragraful 20, și Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.197 din 17 decembrie 2021, paragraful 14. … 23.Ținând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. … 24.În ceea ce privește dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi și pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. … 25.Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor frazei a doua din cuprinsul art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. În acest sens, prin decizia menționată, paragrafele 17-19, Curtea a reținut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Așadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, toate sentințele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecății în primă instanță sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătorești penale prin care instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condițiile art. 396 din Codul de procedură penală. Curtea a reținut că instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit prevederilor art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluție de respingere a apelului și de menținere a hotărârii atacate [art. 421 pct. 1], fie o soluție de admitere a apelului și de desființare a sentinței primei instanțe [art. 421 pct. 2]. Pronunțând soluția de admitere a apelului și de desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [art. 421 pct. 2 lit. b)]. Curtea a observat că dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Soluția legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative. … 26.Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, mai sus citată, paragrafele 20-24, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit celor statuate cu valoare de principiu de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a analizat respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, atunci când o instanță de control judiciar este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunțată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 și 40). În continuare, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, instanța de apel nu ar putea pronunța o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea inculpatului. Curtea Constituțională a observat că dispoziția criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală, instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 100 din același act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) din același cod, în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor. … 27.Tot prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, mai sus menționată, paragrafele 25-28, Curtea a constatat că dispozițiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală – la care fac trimitere dispozițiile art. 420 alin. (5) din același cod -, cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către instanță, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, instanța de control judiciar, motivat, poate da o nouă apreciere probelor, iar, conform prevederilor art. 103 alin. (1) din același cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Prin urmare, Curtea a reținut că instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare. În acord cu dispozițiile art. 374 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești [art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală], iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună din oficiu și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și al unei juste soluționări a cauzei [art. 374 alin. (8) și (10) din Codul de procedură penală]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din același cod, în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală]. … 28.Curtea a concluzionat, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, precitată, paragraful 30, că instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (a se vedea Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018). … 29.În același sens sunt și Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 11 octombrie 2019, Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019, și Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 19 aprilie 2021. … 30.De asemenea, referitor la dispozițiile art. 421pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 aprilie 2022, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a textului de lege criticat. În acest sens, prin decizia menționată, paragrafele 12-14, Curtea a reținut că potrivit prevederilor art. 35-40 din Codul de procedură penală, judecarea în primă instanță a infracțiunilor se realizează de către judecătorie, tribunal, tribunal militar, curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, în funcție de competența legală. În temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Soluționând cauza, prima instanță de judecată pronunță, potrivit prevederilor art. 370 alin. (1) din Codul de procedură penală, o sentință. Conform dispozițiilor art. 401 din același act normativ, hotărârea prin care instanța penală soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul, Codul de procedură penală reglementând in extenso conținutul părții introductive – art. 402, conținutul expunerii – art. 403 și conținutul dispozitivului – art. 404. În continuare, Curtea a reținut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerității procesului penal, legiuitorul a sporit garanțiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale și a judecății în primă instanță și a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul, reglementată de prevederile art. 408-425 din Codul de procedură penală. În acest fel, noul Cod de procedură penală a redus durata soluționării cauzelor penale, dând totodată eficiență principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut de dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Așadar, hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță, cu excepția celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului, care poate fi invocată pentru orice motive de fapt și de drept (Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020, paragraful 18). Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform prevederilor art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură exigența dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzută de dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, paragraful 13). Sub acest aspect, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, statele contractante beneficiază, în principiu, de o marjă largă de apreciere pentru a stabili modul în care trebuie exercitat dreptul garantat de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Astfel, reexaminarea de către o instanță superioară a unei condamnări sau a unei sentințe poate privi atât chestiuni de fapt, cât și chestiuni de drept sau poate fi limitată numai la chestiuni de drept. Totodată, orice restricție prevăzută de legislația internă cu privire la dreptul la reexaminare consacrat de norma menționată trebuie – prin analogie cu dreptul de acces la o instanță, prevăzut de art. 6 paragraful 1din Convenție – să urmărească un obiectiv legitim și să nu aducă atingere înseși substanței dreptului respectiv (Hotărârea din 20 iulie 2021, pronunțată în Cauza Y.B. împotriva Rusiei, paragraful 40). În acest context, Curtea Constituțională a observat că, potrivit Codului de procedură penală, apelul poate fi introdus, printre alții, de către inculpat, atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă a procesului, iar exercitarea acestei căi de atac nu este supusă niciunei formalități care să presupună solicitarea permisiunii de a face acest lucru, fiind necesară și suficientă simpla manifestare de voință a inculpatului sau a celorlalte persoane prevăzute de lege. … 31.În ceea ce privește instanța competentă să judece calea ordinară a apelului, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, mai sus citată, paragrafele 17-19, Curtea Constituțională a reținut că aceasta poate fi curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, în funcție de competența legală. Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare, judecătorii. Curtea Constituțională a statuat că instanța judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio și imperium, respectiv de puterea de a „spune“ dreptul și de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunțate, în materie penală, precum și executarea forțată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33). Totodată, potrivit prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituție, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, acest principiu reprezentând garanția constituțională a „nesupunerii“ judecătorului față de o altă putere sau alte persoane ori interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a „supunerii“ sale numai legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de „lege“ este folosită în sensul său larg, care include Constituția, ca Lege fundamentală, și toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Așa fiind, Curtea Constituțională a constatat că organul care soluționează calea de atac a apelului este o instanță judecătorească, ce se bucură de independență și întrunește exigențele asigurării „dreptului de apel“ (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Saquetti Iglesias împotriva Spaniei). Totodată, Curtea Constituțională a observat că, în temeiul dispozițiilor art. 416 din Codul de procedură penală, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile din 30 octombrie 2014 și 8 octombrie 2019, pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Shvydka împotriva Ucrainei și Martynyuk împotriva Rusiei). … 32.Referitor la efectul devolutiv al apelului, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 20 și 21, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 417 din Codul de procedură penală, instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, iar în cadrul acestor limite, instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Așa fiind, efectul devolutiv al apelului constă în trecerea sau transmiterea cauzei de la instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu apel la instanța competentă să soluționeze apelul, neputându-se transmite de la instanța de prim grad la instanța de apel ceea ce nu a fost supus judecății celei dintâi. Aceasta înseamnă, în primul rând, că, în ceea ce privește faptele, instanța de apel nu poate fi sesizată decât cu cele care au făcut obiectul judecății în prima instanță, pentru că altfel inculpatul ar fi lipsit de un grad de jurisdicție. Instanța de apel poate însă: să schimbe încadrarea juridică a faptei, întrucât obiectul sesizării îl constituie fapta însăși, iar nu caracterizarea sa juridică; să adauge la această faptă circumstanțe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au făcut obiectul unui examen din partea primei instanțe; să țină seama de consecințele pe care fapta le-a produs ulterior pronunțării hotărârii atacate; să ia în considerare excepții noi, care nu au fost ridicate cu ocazia primei judecăți. În ceea ce privește persoanele, instanța de apel nu poate nici să dispună cu privire la persoane care nu au figurat în cauză la prima instanță și nici să modifice calitatea pe care instanța de prim grad a atribuit-o unor participanți la proces, în sensul inculpării lor. Declarația de apel a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv integral, atât in rem, cât și in personam, instanța astfel sesizată având obligația să examineze întreaga cauză, indiferent dacă în urma acestui examen situația părților se va înrăutăți (reformatio in peius) sau se va ușura (reformatio in melius). În cazul declarației de apel fără rezerve a celorlalți titulari ai căii de atac, efectul devolutiv al apelului este limitat de interesele legitime ale apelantului, pe de o parte, și de calitatea pe care acesta o are în proces, pe de altă parte. În cadrul limitelor menționate, instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept (substanțial sau procesual). Prin urmare, efectul devolutiv al apelului nu este mărginit, în niciun fel, prin motivele invocate de apelant. În ceea ce privește aspectele de fapt, acestea se stabilesc cu ajutorul probelor, iar instanța de apel trebuie să verifice dacă în cauză s-au administrat toate probele necesare, iar în caz contrar să le completeze sau să le readministreze, precum și dacă probele administrate au fost corect interpretate, putând să le dea o nouă apreciere, față de prevederile art. 420 alin. (5) și (9) din Codul de procedură penală. … 33.Cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragraful 22, Curtea a constatat că aceasta justifică echitatea procesului penal prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de acesta. De asemenea, Curtea a observat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o motivare și o analiză clare sunt cerințe fundamentale ale hotărârilor judecătorești și aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Prevederile art. 6 din Convenție reglementează, printre altele, obligația statelor de a institui instanțe independente și imparțiale și de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestei obligații capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod corect actul de justiție, scopul motivării hotărârii judecătorești fiind acela de a demonstra părților că au fost ascultate, ceea ce contribuie la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. Totodată, judecătorul este obligat să își întemeieze motivarea pe argumente obiective și să prezerve drepturile apărării, întinderea obligației de motivare putând să varieze însă în funcție de natura hotărârii, aspect ce trebuie analizat în lumina circumstanțelor speței (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29). Altfel spus, dispozițiile art. 6 din Convenție implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunțată în Cauza Perez împotriva Franței, paragraful 80, și Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunțată în Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, paragraful 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor procedurale pe care o parte le poate utiliza în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29, și Hotărârea din 19 decembrie 1997, pronunțată în Cauza Helle împotriva Finlandei, paragraful 60). Potrivit jurisprudenței constante a instanței de la Strasbourg, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunțată în Cauza Papon împotriva Franței). Dreptul la o decizie motivată își are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenție, care protejează individul împotriva arbitrarului, în sensul că decizia instanței trebuie să conțină motive suficiente pentru a face față aspectelor esențiale de fapt și de drept invocate de părțile litigante – argumente de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragrafele 29 și 30). … 34.În continuare, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 23 și 24, Curtea Constituțională a amintit jurisprudența sa, potrivit căreia obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenție (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 173). Astfel, Curtea a reținut că motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei și constituie expresia independenței sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, ci și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile/apărările părților (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, precitată, paragraful 171). În aceste condiții, Curtea a constatat că, potrivit propriei jurisprudențe și celei a instanței europene de contencios al drepturilor omului, nu numai că motivarea permite o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii judecătorești de către justițiabil, ci constituie, mai ales, o garanție împotriva arbitrarului. Pe de o parte, motivarea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conformă legii, iar, pe de altă parte, permite o înțelegere a funcționării justiției de către societate (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021, paragrafele 36 și 38-41). Plecând de la aceste premise, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfășurate împotriva unui inculpat se realizează prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei, astfel că trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii desfășurate în ordinea juridică internă și de rolul instanțelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, pronunțată în Cauza Monnell și Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carență constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiția ca instanța de control judiciar să aibă competența necesară ștergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunțată în Cauza H. împotriva Belgiei). Așa fiind, Curtea de la Strasbourg a apreciat că atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual și/sau juridic în hotărârea instanței de fond, este important ca instanța superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunțată în Cauza Tatishvili împotriva Rusiei). … 35.În acest context, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 25 și 26, Curtea Constituțională a subliniat cele anterior menționate referitoare la efectul devolutiv al căii de atac a apelului. Așa fiind, curțile de apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instanțe de apel, învestite cu judecarea laturii penale și civile a cauzei, au competența legală, conform prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, de a șterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanța care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din cod. Curtea a apreciat că această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătorești, ci constituie însăși expresia principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, reglementat de dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, legislația procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Pentru argumentele anterior prezentate, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 421pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală nu încalcă nici principiul legalității. … 36.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi și pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. … 37.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:1.Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ioan Adrian Ciureanu în Dosarul nr. 1.132/45/2011**/a3 al Curții de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori. … 2.Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Adrian Ciureanu în Dosarul nr. 1.132/45/2011**/a3 al Curții de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori și de Ouahmane Khalid în Dosarul nr. 1.994/116/2015* al Curții de Apel București – Secția a II-a penală și constată că dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi și pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. … Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori și Curții de Apel București – Secția a II-a penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 17 mai 2022.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Oana-Cristina Puică–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește