DECIZIA nr. 232 din 27 aprilie 2023

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Ioan-Daniel Băcăuanu în Dosarul nr. 16.085/180/2017 al Judecătoriei Bacău – Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 134D/2020. … 2.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.  … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând în acest sens Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020.  … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4.Prin Încheierea din 20 ianuarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 16.085/180/2017, Judecătoria Bacău – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Ioan-Daniel Băcăuanu într-o cauză în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din Codul penal. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că norma penală criticată este discriminatorie, sub aspectul regimului sancționator, întrucât infracțiunea de amenințare are două forme de săvârșire, respectiv amenințarea unei persoane cu săvârșirea unei infracțiuni și amenințarea unei persoane cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, și, deși ambele forme reprezintă varianta-tip a infracțiunii, niciuna dintre formele alternative nefiind calificată sau agravată/atenuată în raport cu cealaltă, sub regim sancționator, inculpatul care săvârșește infracțiunea de amenințare în forma amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni ajunge uneori, prin raportare la conținutul normei penale, să fie sancționat mai blând spre deosebire de inculpatul care săvârșește infracțiunea de amenințare în forma amenințării cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, întrucât legiuitorul prevede în mod expres că se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, „fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării“. Totodată, susține că, prin conținutul normei de incriminare a infracțiunii de amenințare se încalcă principiul ultima ratio aplicabil legilor pendinte, întrucât nu există criterii clare de delimitare între infracțiunea de amenințare și contravenția de amenințare, prevăzută de art. 2 din Legea nr. 61/1991. Susține că nu se poate admite ca săvârșirea în public de amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică, faptă mai gravă din punctul de vedere al pericolului social, să fie contravenție, iar amenințarea cu un singur act de violență, împotriva unei singure persoane, într-un spațiu privat, să reprezinte infracțiune. De asemenea, susține că sintagma „faptă păgubitoare“ din elementul material al laturii obiective a infracțiunii de amenințare este imprevizibilă, întrucât nu este definită de niciun act normativ din dreptul pozitiv, inculpatul considerând că imprevizibilitatea acestei sintagme, din perspectiva subiectului de drept căruia i se adresează, rezultă inclusiv din faptul că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei păgubitoare, astfel încât orice faptă, de orice fel de gravitate, chiar și cea mai neînsemnată se încadrează în elementul constitutiv al acestei infracțiuni. În fine, susține că sintagma, comună ambelor forme de săvârșire a infracțiunii de amenințare, „dacă este de natură să îi producă o stare de temere“, este imprevizibilă, întrucât nu stabilește, în mod concret, pe de o parte, dacă starea de temere trebuie să fie produsă persoanei vătămate sau fapta să aibă capacitatea abstractă de a crea o stare de temere, iar, pe de altă parte, dacă se apreciază doar capacitatea abstractă a faptei penale de a produce o stare de temere sau se apreciază în raport cu persoana vătămată ori în raport cu orice persoană. … 6.Judecătoria Bacău – Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, cât privește prima critică de neconstituționalitate, reține că niciuna dintre cele două forme ale acțiunii de amenințare, respectiv cea de amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni sau cea de amenințare cu o faptă păgubitoare, nu este prevăzută de legiuitor ca fiind mai gravă decât cealaltă, prin urmare nu se poate concluziona că o formă mai gravă de săvârșire ar putea fi sancționată, în anumite situații, mai blând decât o formă mai puțin gravă de săvârșire, fiind atribuția instanței de a individualiza, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, cuantumul pedepsei aplicate. Cu privire la cel de-al doilea motiv de neconstituționalitate invocat de autor, constată că legiuitorul a stabilit o delimitare foarte clară între contravenție și infracțiune, prin urmarea imediată diferită a faptei ce constituie contravenție – aceea de a tulbura ordinea și liniștea publică sau de a provoca indignarea cetățenilor ori de a leza demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice, față de urmarea imediată a faptei ce constituie infracțiune – aceea de a produce persoanei amenințate o stare de temere, respectiv o încălcare a libertății morale a persoanei vătămate. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv invocat de autor, acela al imprevizibilității elementului material al laturii obiective a infracțiunii de amenințare, prin aceea că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei ce poate constitui obiectul infracțiunii de amenințare, apreciază că acesta este strâns legat de cel deal patrulea motiv invocat, referitor la imprevizibilitatea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“, astfel că instanța le-a analizat împreună. Astfel, observă că nivelul de gravitate al faptei de amenințare, pentru ca aceasta să fie infracțiune, este reglementat de legiuitor tocmai prin sintagma invocată de inculpat, care este cât se poate de clară și previzibilă, tocmai prin formularea „de natură să îi producă“, care exprimă fără echivoc intenția legiuitorului de a stabili că efectul de producere a unei stări de temere trebuie să vizeze în mod direct și concret persoana vătămată asupra căreia s-a exercitat acțiunea agresorului și nu să fie, în mod general și abstract, de natură să creeze o stare de temere. Practica instanțelor și doctrina au statuat în sensul că și o amenințare cu o faptă pe care agresorul nu ar putea să o comită poate constitui infracțiune dacă, în raport cu gradul de instruire, cu vârsta, experiența și priceperea victimei, aceasta a putut să creadă că este realizabil răul cu care a fost amenințată. Reține că legiuitorul nu poate să stabilească criterii extrem de rigide, care să asigure o previzibilitate absolută privind nivelul de gravitate pe care trebuie să îl aibă o anumită faptă de amenințare pentru a fi considerată infracțiune, în acest context intervenind rolul judecătorului care, în procesul de analizare a circumstanțelor concrete ale cauzei, va stabili dacă fapta de amenințare a atins acel nivel de gravitate care să fie de natură să îi producă victimei starea de temere. … 7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 206 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(1) Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.“ … 11.În susținerea neconstituționalității normei penale criticate, autorul excepției invocă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.  … 12.Examinând excepția de neconstituționalitate – cât privește lipsa de claritate a sintagmelor „fapte păgubitoare […] dacă este de natură să îi producă o stare de temere“, invocată de autor din perspectiva faptului că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei păgubitoare, respectiv că nu se stabilește în mod concret dacă starea de temere trebuie să fie produsă persoanei vătămate sau fapta să aibă capacitatea abstractă de a crea o stare de temere -, Curtea reține considerentele Deciziei nr. 36 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 26 mai 2020, paragraful 24. Astfel, cu privire la faptul că legea nu prevede criterii pentru cuantificarea stării de temere a victimei, Curtea a constatat că acțiunea de amenințare, potrivit textului de lege, trebuie să aibă aptitudinea producerii unei stări de temere. Pentru a analiza îndeplinirea acestei cerințe esențiale a infracțiunii, parte a laturii obiective, Curtea a reținut că trebuie avute în vedere, în mod evident, anumite criterii subiective în sine raportat la persoana victimei, și anume calitatea sa, starea sa psihică sau gradul de instruire, experiență și pricepere al acesteia. Prin urmare, toate aceste condiții sunt unele subiective care trebuie evaluate și analizate in concreto, raportat la circumstanțele cauzei. Nu se poate reproșa legiuitorului faptul că textul de lege nu reglementează în mod expres și exhaustiv astfel de criterii pentru determinarea stării de temere, întrucât prin însăși folosirea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“ din cuprinsul art. 206 alin. (1) din Codul penal se poate înțelege că acțiunea de amenințare trebuie să aibă aptitudinea de a provoca un sentiment de frică în privința subiectului pasiv al infracțiunii, iar criteriile rezultă în mod logic din textul normativ. Mai mult, Curtea a reținut că enumerarea exhaustivă a criteriilor relevate ar imprima normei juridice penale o rigiditate excesivă, fără însă ca precizia absolută să poată fi atinsă, ceea ce înseamnă că o generalitate a sa în privința analizată nu este contrară per se principiului legalității incriminării, elementul de interpretare judiciară fiind necesar și inevitabil. În completarea celor reținute de Curte, în decizia precitată, aceasta observă că, din formularea normei penale criticate – prin folosirea pronumelui „îi“ – rezultă că susceptibilitatea producerii unei stări de temere trebuie raportată la persoana amenințată, iar nu la orice altă persoană, iar aceasta se analizează de către instanța de judecată, în mod concret, în funcție de modalitatea și împrejurările de săvârșire a faptei. În concluzie, Curtea reține că norma penală criticată, sub aspectul analizat, este clară, precisă și previzibilă, îndeplinind cerințele de calitate a legii care decurg din art. 1 alin. (5) din Constituție. … 13.Cât privește critica potrivit căreia dispozițiile art. 206 alin. (1) din Codul penal sunt discriminatorii sub aspectul regimului sancționator, în raport cu cele două forme de săvârșire a infracțiunii, Curtea observă că norma penală criticată nu stabilește de plano că fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei fapte păgubitoare este mai gravă decât amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni ori viceversa. Dimpotrivă, astfel cum este formulat, textul stabilește același regim sancționator pentru ambele forme alternative ale infracțiunii, fiind atributul instanței să aprecieze în mod concret, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, cuantumul pedepsei aplicate. În aceste condiții, Curtea constată că norma penală criticată nu este de natură să încalce principiul egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituție, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situația reglementării unor soluții juridice diferite pentru persoane aflate în situații similare, aspect ce nu poate fi reținut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). … 14.În ceea ce privește critica potrivit căreia norma penală este contrară principiului ultima ratio, întrucât nu există criterii clare de delimitare între infracțiunea de amenințare și contravenția de amenințare, Curtea reține că, prin incriminarea faptei de amenințare, legiuitorul a prevăzut un criteriu clar de delimitare între infracțiunea de amenințare și contravenția prevăzută de art. 2 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014, în ceea ce privește urmarea imediată, întrucât în situația contravenției, amenințarea cu acte de violență împotriva persoanelor trebuie să fie de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora, în schimb, în cazul infracțiunii de amenințare, aceasta trebuie să fie de natură să producă o stare de temere persoanei amenințate. Referitor la comparația cu reglementarea contravențională, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 17, că Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice folosește o terminologie specifică – în sensul că anumite fapte constituie contravenție «dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni» -, aspect care determină ceea ce doctrina denumește calificare alternativă, practica judiciară fiind cea care stabilește dacă fapta săvârșită constituie infracțiune sau contravenție. … 15.Totodată, Curtea reține că art. 21 alin. (3) din Constituție nu are legătură cu textul criticat, întrucât sfera de cuprindere a dreptului la un proces echitabil nu vizează normele de incriminare/de drept substanțial, ci normele procesuale (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 și 20). Or, în cauză, se contestă o normă cu caracter substanțial, astfel că nu se poate reține incidența acestui text de referință. De asemenea, Curtea nu poate reține nici pretinsa încălcare prin norma penală criticată a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, întrucât prevederile constituționale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de față. … 16.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan-Daniel Băcăuanu în Dosarul nr. 16.085/180/2017 al Judecătoriei Bacău – Secția penală și constată că dispozițiile art. 206 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Bacău – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 27 aprilie 2023.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește