DECIZIA nr. 17 din 31 martie 2022

Dosar nr. 88/1/2022

Pe rol se află soluționarea sesizării formulate de Tribunalul Mureș – Secția penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, prin care se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.Conform dispozițiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare, la ședința de judecată a participat domnul Costin Cristian Pușcă, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ioana Bogdan din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Georgina Bodoroncea.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 88/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. De asemenea, a menționat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Constanța, Craiova, Cluj, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Suceava și Timișoara și unele instanțe arondate acestora, precum și Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara și Facultatea de Drept din cadrul Universității București.În continuare s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepții de formulat, a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 88/1/2022.Reprezentantul Ministerului Public a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile privind admisibilitatea sesizării formulate, atât cele de ordin formal, instanța supremă fiind sesizată de un complet al Tribunalului Mureș care este învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanță, asupra problemei de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat printr-un recurs în interesul legii sau o hotărâre prealabilă și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat pe rolul acesteia, cât și condițiile de fond, întrucât suntem în prezența unei probleme de drept, iar modul de soluționare a contestației depinde de interpretarea normei cu privire la care se solicită dezlegarea.Sub acest din urmă aspect s-a susținut că din examinarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale rezultă că, printre cererile pe care le enumeră textul legal, respectiv cele de soluționare a propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a altor cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție, nu se regăsesc cererile de liberare condiționată din executarea pedepsei, pronunțate în cauze în care urmărirea penală a fost efectuată de procurorii anticorupție.În acest context, în lipsa unei referiri exprese la cererile de liberare condiționată, s-a arătat că există riscul generării unor opinii divergente cu privire la atribuirea înțelesului exact al normei, ceea ce de fapt s-a și întâmplat, așa cum rezultă din jurisprudența atașată la dosarul cauzei, precum și din punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate și, nu în ultimul rând, de facultățile de drept, motiv pentru care problema de drept în discuție se impune a fi dezlegată pe fondul ei.Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public.Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, președintele formațiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare.
ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I.Titularul și obiectul sesizării:Tribunalul Mureș – Secția penală, prin Încheierea de ședință din data de 6 ianuarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 10.972/320/2021, care are ca obiect contestația declarată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Târgu Mureș împotriva Sentinței penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș, a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni? … II.Expunerea succintă a cauzeiPrin Rechizitoriul nr. 475/P/2014 din 2 iulie 2015, Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a infracțiunilor conexe de corupție a dispus trimiterea în judecată a inculpatului Ș.G., alături de alte persoane, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, în forma participației penale a instigării, întrucât acesta, în cursul lunii septembrie 2013, l-a determinat pe inculpatul H.V. să își exercite influența și autoritatea deținute asupra inculpatei G.L. în scopul de a obține, prin forțarea dispozițiilor și regulamentelor interne ale C.N.A., revenirea asupra Deciziei din data de 17 septembrie 2013 de retragere a licenței postului GIGA Tv, controlat de Ș.G.Dosarul de urmărire penală s-a format la data de 30 aprilie 2014, ca urmare a sesizării din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, de art. 291 și 292 din Codul penal.Prin Sentința penală nr. 1.959 din 24 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 25.140/3/2015*, Tribunalul București – Secția I penală a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului Ș.G. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, în forma participației penale a instigării, și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969, pe o perioadă de 2 ani.S-a constatat că această faptă este concurentă cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin: Sentința penală nr. 258 din 24 martie 2016 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 168 din 3 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Sentința penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel București; Sentința penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău, tratamentele sancționatoare aplicate prin aceste hotărâri fiind contopite prin Sentința penală nr. 1.080 din 13 septembrie 2018 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin neapelare, într-o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 9 luni, care a fost descontopită în pedepsele componente, cu consecința repunerii lor în individualitate:– 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din Codul penal din 1969, aplicată prin Sentința penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel București; … – 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din Codul penal din 1969, aplicată prin Sentința penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel București; … – 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, aplicată prin Sentința penală nr. 258 din 24 martie 2016 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 168 din 3 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; … – 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, aplicată prin Sentința penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău; … – 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, aplicată prin Sentința penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău; … – 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, aplicată prin Sentința penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău; … – 3 luni închisoare spor. … În baza art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, a contopit aceste 6 pedepse cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, la care a adăugat sporul de 3 luni închisoare, în final inculpatul având de executat 3 ani și 9 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a), b) și c) din Codul penal din 1969.Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alții, Direcția Națională Anticorupție și inculpatul Ș.G., Curtea de Apel București – Secția I penală dispunând, prin Decizia penală nr. 943/A din 14 septembrie 2021, ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de parchet, desființarea, în parte, a hotărârii atacate și, rejudecând, a majorat cuantumul pedepsei rezultante aplicate inculpatului Ș.G. de la 3 ani și 9 luni închisoare la 4 ani și 6 luni închisoare.Prin Sentința penală nr. 1.135 din 29 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 10.972/320/2021, Judecătoria Târgu Mureș a admis cererea de liberare condiționată a persoanei condamnate Ș.G. din executarea pedepsei rezultante de 4 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1.959 din 24 decembrie 2019 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 943/A din 14 septembrie 2021 a Curții de Apel București – Secția I penală, și a dispus liberarea condiționată a acesteia de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, atrăgându-i, totodată, atenția asupra dispozițiilor art. 61 din Codul penal din 1969.În esență, s-a reținut că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 60 alin. 2 din Codul penal din 1969, referitoare la executarea unei fracții obligatorii de 1/3 din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare (1.642 de zile), în condițiile în care a câștigat în baza muncii prestate 18 zile și a executat efectiv 728 de zile, deci, în total, 792 de zile, iar în perioada detenției a participat la activitățile organizate în penitenciar, progresând la nivel comportamental și având o atitudine psihocomportamentală pozitivă, nu i s-a aplicat nicio sancțiune, fiind disciplinat și recompensat de 4 ori.La data de 3 noiembrie 2021, persoana condamnată Ș.G. a fost pusă în libertate, ca urmare a expirării termenului de contestație, în condițiile în care împotriva sentinței de liberare condiționată nu a fost exercitată nicio cale de atac de intimat și Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, unitate de parchet căreia îi fusese comunicată hotărârea.Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Târgu Mureș, la data de 15 noiembrie 2021, a formulat contestație împotriva Sentinței penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș, prin care a solicitat admiterea căii de atac exercitate și desființarea hotărârii contestate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, conform art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală.În motivarea contestației, Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Târgu Mureș a arătat că la judecarea cererii de liberare condiționată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, deși, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, infracțiune care este de competența procurorilor anticorupție și în prezent, conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 27 iunie 2019. La termenul din 6 decembrie 2021, intimatul persoană condamnată, prin apărător ales, a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. … III.Opinia instanței care a dispus sesizarea și punctele de vedere ale procurorului și inculpatului1.Cu privire Ia admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și JustițieTribunalul Mureș – Secția penală a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât: completul este învestit cu soluționarea Dosarului nr. 10.972/320/2021, în ultimă instanță (adică contestație, singura cale de atac ordinară reglementată de legiuitor); soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile, în condițiile în care motivul care a generat exercitarea căii de atac de către Direcția Națională Anticorupție vizează lipsa procurorului anticorupție la judecarea cererii de liberare condiționată formulate de persoana condamnată Ș.G., Ministerul Public fiind reprezentat de un procuror din cadrul unei unități de parchet nespecializate; și, nu în ultimul rând, instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă asupra chestiunii de drept, nici printr-un recurs în interesul legii, iar aceasta nu face în prezent obiectul unui asemenea recurs.De asemenea, atât reprezentantul Ministerului Public, cât și persoana condamnată, prin avocat ales, au opinat că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. … 2.Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizăriiPornind de la dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, Tribunalul Mureș a reținut, fără a antama fondul contestației cu care a fost învestit, că se impune, în situația în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, precum și pentru cauzele care au rămas în competența acestei structuri de parchet, ca procurorii anticorupție să participe la soluționarea cererilor accesorii fondului și a procedurilor incidente la executare, având în vedere că textul legal se referă la „oricăror alte cereri“, și, ca atare, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, cu atât mai mult cu cât, când legiuitorul a dorit ca procurorii din cadrul unei structuri specializate să nu participe la judecarea unui anumit tip de cauze, a reglementat expres acest fapt, relevante fiind dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 120/2018, care stabilesc ca atribuție a respectivei unități de parchet „participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei, în cauzele pentru care procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au sesizat instanțele de judecată ori au exercitat căile de atac ori în alte situații în care participarea procurorului este obligatorie în raport cu infracțiunile date de prezenta ordonanță de urgență în competența direcției“ .Reprezentantul Ministerului Public a arătat, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale reprezintă o normă specială care derogă de la norma generală prevăzută de art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, normă care stabilește că în cursul judecății participă procurori de la parchetul de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei, și, drept consecință, la soluționarea oricărei cereri corelate sau atașate unui dosar înregistrat la Direcția Națională Anticorupție sau în care această unitate a emis rechizitoriu, indiferent cum este calificată (propunere, contestație, plângere etc.), trebuie să fie prezent un procuror anticorupție, singura restrângere impusă de textul a cărui interpretare se cere este aceea prevăzută de alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, la care face, de altfel, trimitere și alin. (3) din același articol.Apărătorul ales al intimatului persoană condamnată a susținut, în esență, că în cuprinsul noțiunii „oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție“, reglementată de dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, nu intră și soluționarea unei cereri de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracțiune ce este de competența Direcției Naționale Anticorupție, întrucât din expunerea de motive a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție rezultă că legiuitorul a înțeles să atribuie doar unele activități procurorilor anticorupție, adică urmărire penală și participarea la judecată în cauze ce au ca obiect anumite fapte de corupție, nu să le acorde și alte competențe, care nu au nicio legătură cu specializarea lor în domeniul cercetării și judecării acestor infracțiuni.Un alt argument prezentat de apărare în susținerea acestei opinii este că, în materia infracțiunilor de corupție, legiuitorul a reglementat în art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție constituirea de completuri specializate doar pentru judecata în primă instanță a faptelor incriminate de legea specială, dispoziții care au făcut obiectul controlului de constituționalitate (Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019), ocazie cu care s-a constatat că sunt conforme cu Legea fundamentală, întrucât la judecarea căii de atac nu este necesară specializarea unor asemenea completuri, având în vedere că instanța de control judiciar se limitează la a evalua caracterul legal și temeinic al hotărârii instanței de fond, făcându-se, astfel, distincție clară între situațiile în care datorită naturii infracțiunii se impune specializarea judecătorului, motiv pentru care nu ar exista nicio justificare ca la judecarea unei cereri de liberare condiționată să participe un procuror anticorupție.De asemenea, invocând și dispozițiile art. 587 din Codul de procedură penală, care stabilesc competența materială a judecătoriei pentru judecarea în primă instanță a cererilor de liberare condiționată, indiferent de calitatea persoanei condamnate și fapta comisă, fără să fie necesară specializarea completului învestit cu asemenea cauze, întrucât în acest stadiu procesual se ține seama de conduita avută în timpul detenției, participarea la activități, regimul de executare, îndeplinirea obligațiilor civile, fiind deci lipsită de relevanță natura infracțiunii care a atras condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, s-a concluzionat că, în raport cu toate aceste elemente, rezultă că la judecarea unei solicitări întemeiate pe dispozițiile art. 99 și următoarele din Codul penal Ministerul Public trebuie reprezentat de un procuror din cadrul unui parchet nespecializat, în acest sens urmând a fi interpretate dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. …  … IV.Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondateÎn urma consultării instanțelor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a evidențiat opinia majoritară potrivit căreia la soluționarea cererilor/propunerilor de liberare condiționată din executarea unor pedepse aplicate în cauze în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție, potrivit legii vechi, ori în situația cauzelor care au rămas în competența sa, în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, participă procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.În argumentare s-a arătat, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale nu limitează participarea procurorilor anticorupție în cauzele care au ca obiect cereri accesorii fondului (spre exemplu, cereri de recuzare, declarații de abținere, cereri de îndreptare a erorii materiale etc.), motiv pentru care, în raport cu principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție reprezintă Ministerul Public și la soluționarea procedurilor incidente la executare, respectiv liberarea condiționată, contestația la executare, aplicarea legii penale mai favorabile etc.Ca atare, s-a precizat că interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale este în sensul că procurorii de la nivelul structurii specializate de parchet participă la ședințele de judecată pe al căror rol sunt înregistrate orice tip de cereri care vizează fie un dosar în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, fie o cauză care a rămas în competența acestei unități de parchet, în condițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, indiferent de stadiul procesual/faza procesului penal în care se află, inclusiv în cea de executare care include și soluționarea cererilor de liberare condiționată.S-a mai arătat că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca participarea la ședințele de judecată a procurorilor din structurile specializate să fie condiționată de stadiul procesual în care se află dosarul instrumentat de unitatea de parchet la care funcționează aceștia, ar fi reglementat în mod expres acest aspect, fiind enunțate cu titlu de exemplu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care prevăd printre atribuțiile acestei structuri specializate, la lit. d), participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei.Acest punct de vedere a fost exprimat de următoarele curți de apel și instanțe arondate: Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Videle și Judecătoria Zimnicea; Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinți și Judecătoria Târgu Jiu; Curtea de Apel Iași, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Iași, Judecătoria Huși și Judecătoria Vaslui; Curtea de Apel Oradea; Curtea de Apel Pitești; Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Timiș, Judecătoria Caransebeș, Judecătoria Făget, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Reșița.De asemenea, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța și Curtea de Apel Suceava s-au limitat la a transmite opiniile exprimate în același sens de următoarele instanțe aflate în raza lor de competență teritorială: Tribunalul Alba, Tribunalul Hunedoara și Judecătoria Aiud; Judecătoria Onești; Tribunalul Brașov și Judecătoria Brașov; Tribunalul Bistrița-Năsăud și Judecătoria Bistrița; Tribunalul Constanța, Tribunalul Tulcea și Judecătoria Tulcea; Judecătoria Fălticeni; același punct de vedere fiind înaintat și de Tribunalul Brăila și Tribunalul Vrancea, instanțe arondate Curții de Apel Galați, curte care însă îmbrățișează orientarea minoritară.În sens contrar, într-o opinie minoritară, Curtea de Apel Galați, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Deva, Judecătoria Moldova Nouă și Judecătoria Turnu Măgurele au apreciat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în noțiunea „cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție“ nu sunt incluse și cererile de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracțiune instrumentată de Direcția Națională Anticorupție, având în vedere că legiuitorul a dat în competența judecătoriei, ca instanță de prim grad de jurisdicție, soluționarea tuturor cererilor de liberare condiționată, indiferent de natura infracțiunii care a atras condamnarea în regim de detenție, întrucât în această procedură se examinează aspecte ce țin de conduita condamnatului din timpul detenției, participarea la activități, regimul de executare, îndeplinirea obligațiilor civile și, ca atare, nu este necesară specializarea judecătorului și procurorului care compun completul, respectiv, participă la judecarea cauzei.Curtea de Apel Târgu Mureș și Curtea de Apel Ploiești nu au comunicat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită prin prezenta sesizare.Au fost identificate și transmise hotărâri judecătorești relevante sub aspectul problemei de drept sesizate de către următoarele instanțe: Curtea de Apel Alba Iulia (1 decizie penală – Tribunalul Alba); Curtea de Apel Bacău (1 decizie penală – Tribunalul Bacău); Curtea de Apel București (2 decizii penale – Tribunalul București, 1 decizie penală – Tribunalul Ialomița); Curtea de Apel Cluj (1 decizie penală – Tribunalul Bistrița-Năsăud, 1 decizie penală – Tribunalul Cluj, 3 decizii penale – Tribunalul Maramureș, 23 de sentințe penale – Judecătoria Bistrița, 3 sentințe penale – Judecătoria Baia Mare); Curtea de Apel Constanța (5 decizii penale – Tribunalul Constanța); Curtea de Apel Craiova (4 decizii penale – Tribunalul Gorj, 15 decizii penale – Tribunalul Dolj, 5 decizii – Tribunalul Mehedinți, 2 sentințe penale – Judecătoria Târgu Jiu); Curtea de Apel Iași (3 decizii penale – Tribunalul Vaslui; 2 sentințe penale – Judecătoria Vaslui, 1 sentință penală – Judecătoria Iași); Curtea de Apel Oradea (1 sentință penală – Tribunalul Bihor; 1 sentință penală – Tribunalul Satu Mare, 1 sentință penală – Judecătoria Oradea, 4 sentințe penale – Judecătoria Satu Mare); Curtea de Apel Pitești (1 decizie penală -Tribunalul Argeș); Curtea de Apel Timișoara (2 decizii penale – Tribunalul Arad, 2 decizii penale – Tribunalul Timiș); Curtea de Apel Suceava (2 decizii penale – Tribunalul Botoșani) și Curtea de Apel Galați (3 decizii penale – Tribunalul Brăila, 1 decizie penală – Tribunalul Vrancea, 3 sentințe penale – Judecătoria Focșani). Toate hotărârile transmise susțin opinia majoritară. … V.Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizăriiPrin Adresa nr. 174/C/122/III-5/2022 din data de 21 februarie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după ce, în prealabil, a arătat că sesizarea instanței supreme îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât solicitarea formulată de un tribunal învestit printr-o contestație cu soluționarea definitivă a cauzei pune în discuție o problemă de drept asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face, în prezent, obiectul unui asemenea recurs, iar modul de soluționare a căii ordinare de atac depinde de interpretarea normei cu privire la care se solicită dezlegarea, a apreciat că se impune, cu prioritate, a se stabili caracterul dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în condițiile în care textul de lege este plasat în capitolul privind dispozițiile tranzitorii ale actului normativ, iar primele două alineate au natura unor asemenea prevederi, întrucât se referă expres la cauzele „aflate în cursul urmăririi penale“ și stabilesc regulile de urmat în ipoteza în care legea nouă aduce modificări în materia competenței.Pornind de la conținutul art. 26 și al art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, parchetul reține că situațiile tranzitorii sunt „raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări“, acestea fiind reprezentate, în materie procedurală, de cauzele aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii noi, situații a căror reglementare expresă se impune cu precădere atunci când normele procesuale ale legii noi diferă de cele ale legii vechi.În aceste condiții, s-a conchis că primele două alineate ale art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale au în mod indubitabil natura unor norme tranzitorii, la fel ca prevederile art. 6-18 din același act normativ, care tratează diferite ipoteze privind cauze aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii, iar în legătură cu fiecare dintre acestea se utilizează expresia corespunzătoare „aflate în curs de judecată“, respectiv „aflate în curs de soluționare“ sau, după caz, „aflate pe rol“, în timp ce alin. (3) al art. 5 din legea anterior menționată are în vedere și alte situații. Textul se referă în mod evident și la cauze ce urmează a fi înregistrate la instanțe, respectiv sesizări, propuneri, cereri formulate după intrarea în vigoare a noii legislații, și, ca atare, nu constituie situații tranzitorii, motiv pentru care norma care le reglementează este una de aplicare generală, neavând natura unei dispoziții tranzitorii, caracter care rezultă și din teza finală a alineatului, ce vizează acele situații juridice rămase neschimbate din punctul de vedere al competenței și care nu reclamă vreo prevedere cu caracter tranzitoriu.În ceea ce privește domeniul de aplicare a normei, s-a menționat că prin „cercetare penală“ legiuitorul înțelege, în mod evident, „urmărire penală“ aflată în curs de derulare sau finalizată de Direcția Națională Anticorupție, nefiind incidente dispozițiile legale în dosarele în care structura a efectuat o parte din urmărirea penală, iar trimiterea în judecată s-a dispus de către altă structură sau unitate de parchet, criteriul instituit de legiuitor vizând întreg parcursul procesual al unei cauze la baza căreia stă o urmărire penală terminată de procurorii anticorupție.S-a apreciat că o interpretare logică și teleologică a normei conduce la această concluzie, o interpretare contrară adăugând textului o condiție pe care nu o prevede, cu consecința restrângerii nepermise a sferei sale de aplicare, ba mai mult nu ar permite o delimitare clară între cauzele în care ar trebui să participe procurorul din cadrul direcției și cele în care participarea ar reveni procurorului de la parchetul de pe lângă instanța competentă, de vreme ce sunt diferite proceduri despre care nu se poate afirma că se referă nemijlocit la dosarul de urmărire penală și în care participarea magistratului specializat nu a fost pusă la îndoială (căi extraordinare de atac, contestații la executare).În final, s-a concluzionat că criteriul „în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție“ din art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale desemnează orice procedură, cuprinzând întreg parcursul procesual al unei cauze la baza căreia stă o urmărire penală finalizată de structura specializată, întrucât, prin inserarea acestei norme care nu este una tranzitorie într-un articol ce conține în rest dispoziții tranzitorii, legiuitorul nu a avut altă rațiune decât aceea de a institui neechivoc competența procurorului anticorupție de a participa la soluționarea în fond, în căile de atac, în cererile incidentale și în faza de executare a hotărârilor pronunțate în cauze în care a finalizat urmărirea penală; în interpretarea contrară, norma nu ar fi fost necesară. … VI.Opinia specialiștilor consultațiÎn condițiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării.Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, deși a arătat că noțiunea de „cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție“ include și cererile/propunerile de liberare condiționată, a concluzionat că sesizarea Tribunalului Mureș îndeplinește doar o parte din condițiile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv existența unui litigiu în ultimă instanță, asupra chestiunii de drept nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, însă aceasta nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt clare și lipsite de echivoc și nu ridică dificultăți reale de interpretare care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor, invocându-se sub acest aspect jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanței supreme (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, și Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017).S-a reținut, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ale art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, că la soluționarea cererilor privind liberarea condiționată trebuie să participe un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, întrucât norma legală care face obiectul sesizării nu distinge nici după tipul sau natura cererilor, nici după cum cererile au fost formulate în cursul judecății sau în cazul fazei de executare și, ca atare, nici interpretul nu trebuie să facă o astfel de distincție, iar acolo unde legiuitorul a dorit, a limitat în mod expres competența procurorilor specializați de a participa la cererile din faza de executare a pedepselor [art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism: „Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are ca următoarele atribuții: (…) participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei (….)“].Facultatea de Drept din cadrul Universității din București a arătat că problema care poate genera un potențial conflict în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunțate în cauze de corupție privește modul de stabilire a procurorului care participă la soluționarea acestor dosare, adică prin raportare la norma generală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căreia Ministerul Public este reprezentat de procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța la care se desfășoară procedura, sau la norma specială prevăzută de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ce cuprinde dispoziții procesual penale care consacră exclusivitatea procurorilor anticorupție.Pornind de la faptul că raportul dintre cele două norme nu este unul de tipul lex generalia versus lex specialia, întrucât domeniile lor de aplicare nu se suprapun, se constată că, pentru participarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție la ședințele de judecată, dispozițiile cu valoare de lex specialia sunt cele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. c^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată), motiv pentru care nu se află în conflict cu norma generală, întrucât doar transpun la nivel particular principiul general pe care aceasta din urmă îl proclamă.În aceste condiții, dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în pofida reglementării deficitare, atât din perspectiva conținutului, cât și a contextului normativ în care sunt înglobate, nu au natura unor norme speciale în raport cu regula referitoare la participarea procurorilor la ședințele de judecată (indiferent de procedura jurisdicțională în care se manifestă), ci în raport cu regula referitoare la aplicarea în timp a normelor procesual penale.Se reține că aceste prevederi, ca de altfel toate dispozițiile capitolului II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, respectiv art. 3-24, au natura unor dispoziții tranzitorii al căror unic scop funcțional este să legifereze situația excepțională creată prin incidența, în existența succesivă a unor cauze penale, a două legi fundamentale de procedură – vechiul și noul Cod de procedură penală, iar sfera lor este stabilită, în mod lipsit de echivoc, în preambulul actului normativ în care sunt înglobate, care fixează în art. 1, într-un mod imperativ, obiectul său de reglementare, adică „prezenta lege are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare“.Ca atare, a considera că art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupție de a participa în toate cauzele și procedurile jurisdicționale corelative infracțiunilor de corupție, independent de situația tranzitorie premisă avută în vedere de actul normativ care o prevede, echivalează cu o extindere artificială a reglementării dincolo de finalitatea funcțională care îi justifică existența; cu atât mai mult o astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, sub imperiul actualei codificări, aplicarea în timp a legii de procedură stă sub spectrul unui principiu legal [al actualității – art. 13 alin. (1) din Codul de procedură penală] și, pe de altă parte, regula ar urma să se aplice oricăror ipoteze, nu doar celor specifice situațiilor tranzitorii.De asemenea, s-a mai menționat că este important de evidențiat faptul că prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ca de altfel toate normele care prescriu reguli referitoare la participarea procurorului la ședințele de judecată, fac parte din subdiviziunea normelor de drept formal (procesual) de organizare, și nu de competență, întrucât competența funcțională a procurorului derivă, în mod exclusiv, din funcția sa judiciară consacrată la nivel general prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Codul de procedură penală, singurele sale atribuții judiciare fiind cele prevăzute de art. 63 lit. a) și b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată – efectuarea sau supravegherea urmăririi penale. În schimb, celelalte atribuții judiciare sau extrajudiciare ale Ministerului Public nu derivă din competența sa funcțională (limitată la funcția de urmărire penală), ci sunt manifestările unei împuterniciri sau abilitări ex lege ce îi oferă posibilitatea de a se manifesta și în cadrul unor faze și proceduri care excedează limitelor naturale ale funcției de urmărire.Astfel, împrejurarea că atribuția judiciară de participare la ședințele de judecată se determină, în ceea ce privește calitatea procurorului care o realizează în concret, prin corespondență cu competența generală (stabilită pentru parchetul de pe lângă instanța competentă să judece cauza sau să realizeze procedura jurisdicțională) sau cu cea specială (stabilită pentru parchetul care a efectuat urmărirea penală) a procurorului care realizează atribuția de urmărire penală nu este de natură să transforme norma însăși care o prescrie dintr-o normă de organizare într-o normă de competență.Prin urmare, dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, fiind norme tranzitorii de organizare, nu sunt aplicabile nici din perspectivă temporală, nici ca obiect de reglementare, la nivel general, în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunțate în cauze referitoare la infracțiuni de corupție.În această situație s-a apreciat că identificarea prevederilor aplicabile trebuie să aibă ca punct de plecare, în absența unei dispoziții speciale, faptul că „participarea procurorului este obligatorie“ la soluționarea propunerii/cererii de liberare condiționată, conform art. 597 alin. (3) din Codul de procedură penală, și, ca atare, stabilirea procurorului care asigură reprezentarea Ministerului Public se determină potrivit regulilor generale. Acestea sunt cele care realizează corespondența dintre instanța competentă să soluționeze incidentul procesual și parchetul din care face parte procurorul chemat să participe la soluționarea acestuia și derivă din principiul stabilit, la nivel general, prin dispozițiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și cele ale art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, care consacră raportul de corespondență dintre cele două autorități judiciare.Așadar, caracterul autonom al soluționării propunerii/cererii de liberare condiționată se manifestă nu doar pe plan substanțial, în sensul că, fiind plasată post judicium, obiectul său nu va mai putea interfera cu obiectul cauzei penale definitiv rezolvate în legătură cu care se manifestă, ci și pe plan procesual, în sensul că este guvernată procedural nu doar prin norme comune specifice unei faze procesuale cu reguli proprii – obligativitatea, executabilitatea, jurisdicționalitatea și continuitatea -, ci și prin norme speciale, cum sunt cele referitoare la competență. Or, potrivit art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, competența pentru soluționarea cererii sau propunerii de liberare condiționată aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere.În mod deliberat legiuitorul a renunțat la competența obișnuită din materia incidentelor contencioase din cursul executării, adică la instanța de executare sau la o instanță corespunzătoare în grad acesteia, optând pentru instituirea unei competențe speciale în favoarea unei instanțe care, teoretic, poate să nu aibă nicio legătură cu instanțele implicate în rezolvarea cauzei principale. Mai mult, competența judecătoriei în materia liberării condiționate nu este o formă de competență materială, ci una de competență funcțională exclusivă, care specializează competența obișnuită și o transferă unei singure categorii de instanțe judecătorești.Ca urmare, s-a concluzionat că nu mai există nicio rațiune ca procurorii anticorupție să reprezinte Ministerul Public în cauzele ce au ca obiect cereri/propuneri de liberare condiționată, în condițiile în care legiuitorul a abandonat competența materială a tribunalului ca instanță comună pentru judecarea dosarelor în care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția Națională Anticorupție, având, totodată, în vedere și domeniul limitat de aplicare a dispozițiilor tranzitorii din art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, atât din perspectivă temporală, cât și din cea a obiectului de reglementare. … VII.Jurisprudența relevantă în materie1.Jurisprudența Completului pentru soluționarea recursului în interesul legiiDecizia nr. 4 din 20 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 23 decembrie 2010 privind competența procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție sau Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism de a efectua actele de cercetare și de a înainta materialul împreună cu concluziile sale în cazul anumitor cereri de revizuire, prin care s-a stabilit că „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 399 din Codul de procedură penală (n.n. din 1969), procurorul din cadrul structurii specializate, Direcția Națională Anticorupție, respectiv Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este competent în condițiile art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală (n.n. din 1969) să efectueze actele de cercetare și să înainteze materialul împreună cu concluziile referitoare la cererile de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracțiuni a căror urmărire penală este de competența exclusivă a uneia sau alteia din cele două structuri“, care pentru identitate de rațiuni își păstrează și în prezent valabilitatea. … 2.Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penalăSentința penală nr. 634 din 7 decembrie 2021, definitivă prin necontestare la data de 21 decembrie 2021, prin care s-a dispus reabilitarea petentului A.N. cu privire la pedepsele de 2 ani închisoare și de 4 ani închisoare aplicate de instanța supremă prin Sentința penală nr. 176 din 30 ianuarie 2012 a Secției penale, definitivă prin Decizia penală nr. 160 din 20 iunie 2012, pronunțată de Completul de 5 judecători, și Sentința penală nr. 474 din 30 martie 2012 a Secției penale, definitivă prin Decizia penală nr. 1 din 6 ianuarie 2014, pronunțată de Completul de 5 judecători, pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, respectiv art. 194 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în ambele cauze urmărirea penală fiind efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, iar judecarea cererii de reabilitare fiind făcută cu participarea procurorului anticorupție. Sentința penală nr. 49 din 8 februarie 2021, definitivă prin necontestare la data de 28 februarie 2021, prin care s-a dispus reabilitarea petentului G.D. cu privire la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Sentința penală nr. 336 din 2 martie 2012 a Secției penale, definitivă prin Decizia penală nr. 29 din 10 martie 2014, pronunțată de Completul de 5 judecători, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 coroborat cu art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cauză în care urmărirea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție anterior intrării în vigoare a noii legi, Ministerul Public fiind reprezentat, la soluționarea cererii de reabilitare, de un procuror din cadrul acestei direcții. … 3.Jurisprudența naționalăÎn materialele transmise de curțile de apel au fost identificate doar hotărâri judecătorești care susțin orientarea majoritară conform căreia cererile/propunerile de liberare condiționată din executarea unor pedepse aplicate în cauze în care urmărirea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție, potrivit legii vechi, ori în situația cauzelor care au rămas în competența acesteia se soluționează cu participarea procurorilor anticorupție.Încheierea de sesizare cuprinde trimiteri atât la hotărâri care vin în sprijinul opiniei minoritare, respectiv reprezentarea Ministerului Public de procurori din cadrul parchetelor de pe lângă instanțele competente să judece cererile/propunerile de liberare condiționată, dar care însă au fost identificate doar la nivelul Tribunalului Mureș și Judecătoriei Târgu Mureș (deciziile penale nr. 120/CT din 6 iulie 2018, nr. 191/CT din 17 octombrie 2018 și nr. 40/CT din 12 februarie 2019 și Sentința penală nr. 29 din 13 ianuarie 2017), cât și la cele care confirmă punctul de vedere majoritar privind participarea procurorilor Direcției Naționale Anticorupție în cauzele ce au ca obiect incidente la executare, hotărâri pronunțate de diferite instanțe naționale.Cu privire la acest din urmă aspect se impune a fi menționate soluțiile de trimitere spre rejudecare dispuse de instanțele de control judiciar pentru neparticiparea procurorilor anticorupție în cauzele privind incidente la executarea unor pedepse aplicate pentru infracțiuni de corupție ce fuseseră cercetate de structura specializată în condițiile reglementate de art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (Decizia penală nr. 351/CT din 30 august 2017 a Tribunalului Gorj, Decizia penală nr. 8/CT din 14 februarie 2017 a Tribunalului Satu Mare, Decizia penală nr. 99/CT din 25 octombrie 2017 a Tribunalului Brăila, Decizia penală nr. 355/CT din 17 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj, deciziile nr. 19/C din 19 ianuarie 2016 și nr. 426 din 23 noiembrie 2021 ale Curții de Apel București). …  … VIII.Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și JustițieCu Adresa nr. 535 din 15 martie 2022, Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul instanței supreme a comunicat că nu a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. … IX.Dispoziții legale incidenteLegea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale + 
Articolul 5(1)Cauzele aflate în cursul urmăririi penale Ia data intrării în vigoare a legii noi rămân în competența organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluționate potrivit acesteia, cu excepția cauzelor de competența parchetelor militare și a secțiilor militare din cadrul parchetelor competente.(2)Sesizarea instanței în cauzele prevăzute la alin. (1) se va face potrivit normelor de competență din legea nouă.(3)La judecarea cauzelor și la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, precum și a celor care au rămas în competența acesteia în condițiile alin. (1), participă procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată + 
Articolul 63Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții:(…)e)participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată; (…) …  + 
Articolul 67(1)Procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului.(…)(3)În procesele penale, la ședința de judecată, poate participa procurorul care a efectuat urmărirea penală sau alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție + 
Articolul 3(1)Atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție sunt următoarele: (…)c^1)sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție; … c^2)participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată; … c^3)exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege; …  … X.Opinia judecătorului-raportorOpinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Mureș – Secția penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, întrucât chestiunea pusă în dezbaterea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanței supreme și, totodată, soluționarea căii de atac cu care a fost învestit Tribunalul Mureș nu depinde de lămurirea acesteia. … XI.Înalta Curte de Casație și JustițieExaminând sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală în Dosarul nr. 10.972/320/2021, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:Legiuitorul, enumerând în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a conferit anumitor instanțe, inclusiv curții de apel, învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, posibilitatea de a sesiza instanța supremă în scopul obținerii unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.Astfel, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe: existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de textul de lege menționat, soluționarea pe fond a respectivei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.Nu în ultimul rând, admisibilitatea sesizării este condiționată, în mod esențial, așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale invocate, de existența unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenția instanței supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală.Se observă că, în speță, este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicție, Tribunalul Mureș – Secția penală fiind învestit în Dosarul nr. 10.972/320/2021 cu soluționarea contestației formulate de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Târgu Mureș împotriva Sentinței penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș.De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, așa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 174/C/122/III-5/2022 din 21 februarie 2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.În schimb, nu sunt îndeplinite în cauză celelalte cerințe impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanței supreme, iar soluționarea căii de atac cu care a fost învestit Tribunalul Mureș nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul prezentei sesizări.Este de menționat că, sub acest din urmă aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, arătând că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului“.Ulterior, considerentele acestei decizii au fost preluate de Înalta Curte de Casație și Justiție și în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021.Așadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiții de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relația de dependență dintre interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare și rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situații în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanța supremă, aceasta nu va avea nicio influență asupra soluției pe fond a litigiului.Deși neparticiparea procurorului din cadrul unității/structurii de parchet competente se răsfrânge asupra hotărârilor judecătorești prin care se dezleagă fondul cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată, în concret, se constată că, date fiind particularitățile cauzei, soluția ce urmează a fi pronunțată în calea de atac formulată de Direcția Națională Anticorupție nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile adresate instanței supreme.Așa cum s-a arătat anterior, cauza aflată în ultimul grad de jurisdicție are ca obiect o cerere de liberare condiționată formulată de condamnatul Ș.G. cu privire la o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare, în care a fost contopită și o pedeapsă de 3 ani și 9 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, faptă cercetată de procurorii anticorupție, care s-au sesizat din oficiu la 30 aprilie 2014, încheind, în acest sens, un Proces-verbal înregistrat sub nr. 475/P/2014 pe rolul Secției de combatere a infracțiunilor conexe de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, formarea Dosarului penal fiind, deci, ulterioară datei la care a intrat în vigoare și noul Cod de procedură penală, respectiv 1 februarie 2014.Așadar, problema care se ridică este aceea de a stabili natura normei cuprinse în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în contextul în care aceste dispoziții se regăsesc în capitolul II intitulat „Dispoziții privind situațiile tranzitorii“, care, în conținutul art. 3-18, reglementează anumite situații privind cauzele aflate pe rolul organelor judiciare, în diferite stadii procesuale, la momentul intrării în vigoare a noii codificări.Dintr-o interpretare sistematică și teleologică a dispozițiilor prevăzute de art. 3-18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale rezultă că acestea au natura unor norme cu caracter tranzitoriu, a căror aplicare în timp este limitată de momentul până la care își produc efectele raporturile juridice născute sub imperiul legii vechi, calificare ce rezidă atât din obiectul de reglementare al actului normativ în care sunt cuprinse, care este menționat în preambul, în art. 1, respectiv „punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare“, cât și din faptul că sunt înglobate în capitolul II „Dispoziții privind situațiile tranzitorii“, precum și din tehnica legislativă folosită pentru elaborarea acestuia.Sub acest din urmă aspect se observă, parcurgând textele menționate, că legiuitorul a folosit în vederea legiferării diferitelor situații ivite în legătură cu cauzele înregistrate la parchete și instanțe la data intrării în vigoare a noii codificări procesual penale, după caz, expresia „aflate în curs de soluționare“ sau „aflate pe rol“, făcând, totodată, pe alocuri, trimitere la dispozițiile legale reglementate în cadrul unui articol sau alineat precedent.Chiar dacă în cazul art. 5 din Legea nr. 255/2013 aceste expresii se regăsesc doar în alin. (1) și (2), norma conținută de ultimul alineat face parte tot din categoria dispozițiilor tranzitorii, având în vedere că legiuitorul utilizează la teza I din alin. (3) al textului menționat sintagma „potrivit legii vechi“, în timp ce pentru cea de a II-a teză face trimitere la prevederile tranzitorii din primul paragraf, cu care, astfel, se completează. Ca atare, în cuprinsul alin. (3) din art. 5 din Legea nr. 255/2013 au fost stabilite reguli numai pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, precum și pentru cele care au rămas în competența acestei structuri specializate în condițiile alin. (1), împrejurare determinată de faptul că în evoluția lor s-au succedat două legi fundamentale de procedură – vechiul și noul Cod de procedură penală, fiind, astfel, restrânsă sfera de aplicare a normei numai la aceste două ipoteze și doar pentru o perioadă limitată în timp, respectiv până la soluționarea lor definitivă.Drept urmare, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale nu consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupție de a participa în toate cauzele și procedurile jurisdicționale corelative infracțiunilor de corupție născute atât sub imperiul vechii legi, cât și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, ci doar în cele formate/declanșate anterior momentului intrării în vigoare a noii legi și care vizează raporturi juridice care și-au produs după această dată/își produc efectele și în prezent.Bineînțeles că în această categorie intră și propunerile, contestațiile, plângerile sau orice alte cereri care vizează infracțiuni de corupție pentru care urmărirea penală a fost efectuată fie pe legea veche, fie pe legea nouă, dar declanșată anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă asemenea cereri au fost înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești începând cu 1 februarie 2014, întrucât raporturile juridice care le-au generat s-au născut sub imperiul vechii codificări, producându-și în parte efectele ulterior abrogării acesteia.Ca atare, se constată că de lămurirea problemei de drept ce formează obiectul întrebării prealabile nu depinde soluționarea cauzei cu care este învestită în ultimul grad de jurisdicție instanța de trimitere, întrucât sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală a avut loc la data de 30 aprilie 2014, deci sub puterea noii legi procesual penale, nefiind astfel îndeplinită condiția referitoare la existența unei legături între textul de lege ce se solicită a fi interpretat și dezlegarea pe fond a cauzei.Mai mult decât atât, neîndeplinirea acestei condiții de admisibilitate decurge și din faptul că, așa cum s-a arătat anterior, pedeapsa rezultantă din a cărei executare condamnatul Ș. G. a solicitat, prin formularea unei cereri adresate Tribunalului Mureș, să fie liberat condiționat a fost stabilită prin contopirea mai multor pedepse aplicate pentru diferite infracțiuni, fapte despre care nu se cunoaște dacă au fost cercetate de către Direcția Națională Anticorupție și nici dacă urmărirea penală a fost declanșată pe vechea sau noua codificare, ipoteză în care dezlegarea chestiunii cu care a fost sesizată Înalta Curte nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a fondului cauzei.De asemenea, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres și limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializați, ci a ales să înșiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție, în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale [„(…) la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri“].De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, așa cum sunt reglementate în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora în procesul de legiferare, pentru a fi acoperite pe deplin diferitele ipoteze ce pot apărea în procesul de aplicare a actului normativ, se folosește fie enumerarea situațiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile oricăror situații posibile.Deopotrivă, este de menționat că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că „scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia (…). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății“.Considerentele acestei decizii au fost preluate, succesiv, în cuprinsul deciziilor nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr, 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020, nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020; nr. 15 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 3 august 2020.Ca atare, instanța supremă a statuat în mod constant că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze dispoziții legale neclare, echivoce și care pot conduce la pronunțarea unor soluții diferite, nefiind permisă apelarea la acest mecanism de unificare a practicii judiciare atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune atât de evident încât nu lasă loc la îndoială.Faptul că aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare din partea destinatarilor legii, în special a organelor judiciare care au studii de specialitate, rezultă și din examenul jurisprudențial al curților de apel și al instanțelor judecătorești arondate acestora.Astfel, existența unei jurisprudențe pe aspectele semnalate la 12 curți de apel dintr-un număr de 15, ce pune în evidență o orientare majoritară, la care s-a raliat și instanța de sesizare, în antiteză cu o opinie minoritară îmbrățișată doar de 5 judecătorii la nivel național, constituie un argument suplimentar în susținerea punctului de vedere că nu suntem în prezența unei probleme de drept care să reclame cu necesitate interpretarea sa de instanța supremă, cu atât mai mult cu cât din dispozițiile legale rezultă cu claritate cauzele în care Ministerul Public este reprezentat de procurorii anticorupție.În plus, din Încheierea de sesizare din data de 6 ianuarie 2022, care cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării prealabile, rezultă că instanța de trimitere și-a format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii de drept transmise instanței supreme, fapt ce demonstrează că aceasta nu a întâmpinat o dificultate reală în interpretarea textului de lege în discuție, de natură a crea un dubiu în limite rezonabile asupra conținutului său, urmărindu-se de fapt, prin declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluției ce se prefigurează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită și nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele. Or, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (…) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței“, în același sens fiind și considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, și nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021 ale aceluiași complet. … În consecință, constatând, pentru toate argumente expuse anterior, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existența unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a unei relații de dependență între lămurirea chestiunii supuse interpretării și soluționarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală în Dosarul nr. 10.972/320/2021, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2022.
PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
judecător DANIEL GRĂDINARU
Magistrat-asistent,
Costin Cristian Pușcă

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește