DECIZIA nr. 149 din 14 martie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horațiu Radu.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Costică Cojocaru și Mariana Cipriana Lazăr în Dosarul nr. 22.351/3/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 587D/2017. … 2.La apelul nominal lipsesc autorii excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, nr. 255 din 5 mai 2016 și nr. 743 din 13 decembrie 2016. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:4.Prin Încheierea din 10 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 22.351/3/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. Excepția a fost ridicată de Costică Cojocaru și Mariana Cipriana Lazăr cu ocazia verificării admisibilității în principiu a unei cereri de recurs în casație. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv. Consideră că exceptarea de la atacarea cu recurs în casație a hotărârilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor constituie o „interpretare nerațională a unei exigențe procedurale care poate fi de natură să împiedice examinarea efectivă a unei cereri în justiție“. De asemenea arată că, prin eliminarea posibilității criticării pe calea recursului în casație a unei hotărâri judecătorești prin care nu s-a făcut o analiză efectivă a motivelor de apel, se închide părții interesate calea valorificării efective a dreptului încălcat. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în jurisprudența sa, ori de câte ori legea penală sau civilă a fost încălcată, trebuie să se asigure părții interesate posibilitatea de a cere și obține restabilirea legalității prin casarea hotărârii nelegale. Or, prin abrogarea punctelor 9 și 14 ale art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, se creează un vid de reglementare în ceea ce privește desființarea unei hotărâri nelegale pronunțate de o instanță de control judiciar prin care s-a dispus, în mod arbitrar, trimiterea cauzei spre rejudecare. Arată că accesul liber la justiție, consacrat de prevederile art. 21 din Constituție, presupune posibilitatea concretă de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim, inclusiv pe calea unui recurs efectiv ce vizează orice posibilă încălcare a unui drept procedural. Or, lipsirea părții interesate de posibilitatea „de a invoca o interpretare eronată a unei decizii judecătorești afectează dreptul la apărare, prin inexistența unui proces echitabil care să asigure, între altele, accesul în fața unei jurisdicții superioare, pentru a dispune cu privire la redresarea situației litigioase, adică la existența unei încălcări a drepturilor omului și a libertăților fundamentale“. Susține că, în speță, instanța de apel, fără a avea un text procedural care să prevadă expres cazul de desființare a unei hotărâri judecătorești pentru o presupusă cercetare judecătorească incompletă și fără a face vreo referire concretă la eventualele greșeli ale instanței de fond, a dispus casarea hotărârii acesteia, însușindu-și motivele de apel ale parchetului. Arată că acesta din urmă a criticat hotărârea instanței de fond, în esență, pentru că cercetarea judecătorească ar fi fost incompletă și că nu au fost administrate toate probele, în condițiile în care chiar Parchetul a solicitat limitarea audierii martorilor propuși inițial, pe motiv ca aceștia ar fi necooperanți. Consideră că rațiunea instituirii dispozițiilor art. 13 din Convenție referitoare la dreptul la un recurs efectiv a fost tocmai aceea de a permite invocarea în substanță a drepturilor și libertăților fundamentale, respectiv înlăturarea eventualelor încălcări ale acestora și a consecințelor lor pentru titular. Or, înlăturarea din legea procesual penală română a posibilității de a contesta pe calea recursului în casație o hotărâre – chiar dacă aceasta este una de trimitere spre rejudecare -, pentru lipsa motivării ori refuzul de a analiza în concret motivele de apel invocate, face ca procedura în sine să fie lipsită de o garanție eficientă împotriva arbitrarului. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că prevederile art. 6 din Convenție implică în sarcina tribunalului obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, a argumentelor și a cererilor părților referitoare la probe, sub rezerva aprecierii pertinenței acestora (Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunțată în Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, paragraful 59, Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30). Deși textele menționate sunt invocate pe tărâmul căii extraordinare de atac a recursului în casație, consideră că punctele 9 și 14 ale art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală – care au fost abrogate prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 – asigurau o evidentă posibilitate de a se verifica temeiurile de fapt și de drept care au dus la soluția pronunțată de către instanța de apel. Apreciază că readucerea în sfera recursului în casație a acestor motive nu ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac ordinară, prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Dimpotrivă, „s-ar menține caracterul său de jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, definite lato sensu ca violări ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra legalității hotărârii pronunțate în apel“. … 6.Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală apreciază că, raportat la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în materia criticilor ce au vizat încălcarea – prin modul în care sunt reglementate căile de atac – a egalității în fața legii, a accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, precum și a dreptului la un recurs efectiv, excepția de neconstituționalitate este nefondată. În acest sens arată că limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casație nu vine în contradicție cu dispozițiile constituționale și cu cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. În scopul de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției cu privire la asigurarea celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție. În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind o cale extraordinară de atac – sub denumirea de „recurs în casație“ -, ce poate fi exercitată doar în cazuri excepționale, anume prevăzute de lege, și numai pentru motive de nelegalitate, așa cum reiese și din expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală. Recursul în casație urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac – de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție – este analizată conformitatea unor hotărâri definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. În Codul de procedură penală sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casație, precum și cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Față de specificul acesteia, legea impune condiții stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casație și la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Motivele de recurs în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. De asemenea este limitată și sfera titularilor căii de atac și a motivelor de recurs în casație doar la anumite aspecte de nelegalitate, urmărindu-se crearea unui cadru corespunzător pentru ca instanța supremă să își îndeplinească rolul în interpretarea și aplicarea unitară a legii. Recursul în casație vizează, așadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate trebuie însă conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranța și stabilitatea circuitului juridic. Astfel, siguranța raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătorești definitive impune, cu privire la exercitarea unei căi de atac, atât o limitare în timp, în ceea ce privește termenul de declarare, cât și din perspectiva interesului procesual – sub aspectul persoanelor care pot formula respectiva cale de atac – și a cazurilor ce pot fi invocate. Constatarea neconstituționalității unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea egalității în fața legii, a accesului liber la justiție, a actelor internaționale la care România este parte, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la un recurs efectiv ar presupune fie că părților nu li se recunoaște un grad de jurisdicție în condițiile impuse de tratatele internaționale, fie că, pentru persoane aflate în aceeași situație, se prevăd condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, fie că dispozițiile invocate limitează dreptul la apărare. Liberul acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza o instanță judecătorească în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fata instanțelor judecătorești revenind legiuitorului. Pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină, adică instanța trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și pe cele de drept ale cauzei. Arată că, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Marii Britanii, paragraful 93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție, nu este un drept absolut, acesta putând fi supus unor restricții legitime. În ceea ce privește dreptul la un recurs efectiv, instanța reține că acest drept specific garantat de Convenție recunoaște oricărei persoane – ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate – dreptul de a se adresa unei instanțe naționale care să se pronunțe cu privire la această încălcare, însă dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul de a exercita o cale de atac. Dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenție, care reglementează dreptul la un proces echitabil, întrucât, pe de o parte, caracterul recursului de cale extraordinară de atac face ca acesta să se poată exercita numai în anumite cazuri, strict și limitativ prevăzute de legiuitor, iar, pe de altă parte, textul de lege criticat nu împiedică părțile interesate să apeleze la instanțele judecătorești, să fie apărate, să promoveze căile de atac ordinare prevăzute de lege și să se prevaleze de garanțiile procesuale care condiționează dreptul la un proces echitabil. Așadar, prin dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a intenționat să îngrădească accesul liber la justiție și nici dreptul la un recurs efectiv, fiind vorba de o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea etapei judecății în primă instanță și în apel. … 7.În ceea ce privește neconstituționalitatea prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 – cu referire la cazurile de recurs în casație reglementate de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, instanța constată că, în contextul noii politici penale în care se urmărește asigurarea celerității procesului penal, au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate și au fost eliminate cele formale și fără impact major asupra legalității. Așadar, textul de lege criticat nu intră în contradicție cu prevederile constituționale și nici cu cele ale Convenției, atât timp cât recursul constituie o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive și doar în cazuri strict determinate, de încălcare gravă a legii, ducând la o judecată ce nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. În plus, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul prevederilor constituționale ale art. 129, text care face referire la „condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel și al dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea „sunt prevăzute numai prin lege“. … 8.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 9.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor nr. 424 din 9 iunie 2015 și nr. 255 din 5 mai 2016 – prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 -, considerente care sunt valabile, mutatis mutandis, și în ceea ce privește dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală. … 10.Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituționale. Astfel, arată că dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt de natură să încalce principiul liberului acces la justiție, respectiv dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, și nici să limiteze sau să restrângă dreptul la apărare garantat constituțional și convențional. De asemenea, arată că și-a exprimat punctul de vedere în sensul constituționalității prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, acesta fiind reținut în Decizia nr. 255 din 5 mai 2016. Precizează că își menține punctul de vedere anterior exprimat. … 11.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:12.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 13.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins:– Art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală: „(1) Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.“; … – Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: „Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, se modifică și se completează după cum urmează: […] 267. La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9,10, 13 și 14 se abrogă.“ …  … 14.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. … 15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituție și ale art. 6 și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, reținând că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; precum și partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. … 16.Astfel, raportând prevederile de lege criticate la scopul recursului în casație, Curtea a statuat că „restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, așa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate – aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – și de natura acesteia – de cale extraordinară de atac“. Curtea a reținut că, așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație – prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac. … 17.În același sens sunt și deciziile nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, și nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017.  … 18.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. … 19.Referitor la prevederile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea observă că pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casație numai hotărârile penale definitive. Dispozițiile de lege criticate exceptează de la recursul în casație deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție – ca instanțe de apel – prin care sa dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casație numai hotărâri definitive prin care sa soluționat fondul cauzelor. Potrivit soluțiilor de la judecata recursului în casație prevăzute de dispozițiile art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în casație, casează hotărârea atacată și, după caz, în funcție de motivul invocat, desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, și în această din urmă situație, sentința dată cu încălcarea normelor privind competența după materie sau după calitatea persoanei este desființată în recurs. … 20.Așadar, Curtea constată că pe calea recursului în casație se asigură verificarea legalității – prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege – a unor hotărâri penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzelor, ca garanție a respectării principiului legalității consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, fără a se aduce vreo atingere principiului accesului liber la justiție, prevăzut de dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală. … 21.Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție – potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ – și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 24, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 24). … 22.Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reține că dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 6 și nici pe cele ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. … 23.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Costică Cojocaru și Mariana Cipriana Lazăr în Dosarul nr. 22.351/3/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și constată că dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 14 martie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește