DECIZIA nr. 132 din 15 martie 2022

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabriela Mazilu și Ovidiu Mazilu în Dosarul nr. 3.510/110/2015 al Tribunalului Bacău – Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.985D/2018. … 2.La apelul nominal se constată lipsa autorilor excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca devenită inadmisibilă. Se arată, în acest sens, că, ulterior sesizării instanței de contencios constituțional cu prezenta excepție de neconstituționalitate, Curtea a pronunțat Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4.Prin Încheierea din 15 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.510/110/2015, Tribunalul Bacău – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabriela Mazilu și Ovidiu Mazilu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorilor excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită și, respectiv, complicitate la luare de mită. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că sintagma „orice alte înregistrări“ din cuprinsul art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, fiind astfel contrară exigențelor constituționale referitoare la calitatea legii, astfel cum acestea sunt impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. În acest sens, se remarcă faptul că textul criticat are un caracter general, nelimitativ și că, sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75 din Codul penal, pot fi considerate atingeri aduse vieții private: intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal; interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări; captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia; difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal; ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege; difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar, în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite; utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană; difuzarea sau utilizarea corespondenței, a manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele. … 6.În acest context, se arată că dispozițiile legale criticate nu permit destinatarilor legii să înțeleagă care sunt acele categorii/metode de înregistrare neinterzise de lege, având în vedere faptul că această măsură a înregistrării implică o intruziune considerabilă în viața privată a persoanelor înregistrate. Astfel, se arată că, prin modul de redactare a textului criticat, nu se asigură standardele constituționale de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute la art. 26,28 și 53 din Legea fundamentală, ce impun ca limitarea acestor drepturi și libertăți să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de restrângere a exercitării acestor valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă, într-un mod clar, precis și previzibil, care sunt cazurile de restrângere. Se susține că, în lipsa unei astfel de reglementări, se ajunge la posibilitatea încălcării, întrun mod aleatoriu/abuziv, a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Se arată că este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art. 26 și 28 din Constituție nu sunt drepturi absolute, însă limitarea lor trebuie făcută cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite cu prilejul reglementării trebuie să fie unul ridicat, având în vedere natura și importanța drepturilor fundamentale a căror exercitare este limitată. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestor drepturi să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, întrun mod clar, precis și previzibil, care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată prin reglementarea drepturilor anterior referite. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016. Sunt invocate, totodată, prevederile art. 8 alin. (4) și ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, despre care se afirmă că prevăd cerințele de claritate, fluiditate, exigență lingvistică, simplitate și concizie a normelor juridice. … 7.Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerințele de calitate a legii impuse de principiul legalității, respectiv la hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66) și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), prin care s-a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se arată că, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanța europeană a reținut că sintagma „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză, care trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Se arată că s-a reținut, prin aceeași jurisprudență, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. Se menționează că, în plus, a fost statuat faptul că poate fi considerată „lege“ doar o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintro anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege“ înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză; astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. … 8.De asemenea, se arată că din evaluarea juridică a textului criticat rezultă că aceste categorii de înregistrări rezultate din activități extra procesual penale (extrajudiciare) au un caracter permanent/continuu, nefiind limitate în timp, situație ce contravine atât art. 21 din Constituție și deciziilor Curții Constituționale, cât și dreptului/jurisprudenței europene. De altfel, se susține că sintagma „orice alte înregistrări“, care are înțelesul „imprimării/reținerii/stocării tehnice pe orice suport întro formă scrisă/electronică (audio/video) a conținutului comunicărilor efectuate prin diverse mijloace electronice“, intră sub incidența normelor privind protecția datelor cu caracter personal, întrucât nu este definită legal, putând suferi interpretări multiple. În acest sens, se susține că, în situația unor înregistrări provenite din interceptarea comunicațiilor electronice și a comunicărilor persoanelor, sintagma criticată se poate referi, printre altele, și la date de trafic, de localizare geografică, de localizare a terminalelor telefonice, vocale și/sau a imaginilor video, la date biometrice, genetice, ID și IP al mijloacelor tehnice de comunicație etc. … 9.Se arată, totodată, că imprecizia și lipsa de previzibilitate a dispozițiilor art. 139 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală încalcă principiul legalității, dar și dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. … 10.Tribunalul Bacău – Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că atât prevederile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, cât și cele ale art. 91^6 alin. 2 teza finală din Codul de procedură penală din 1968 permit folosirea oricăror alte înregistrări ca mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege, iar procesele-verbale de transcriere a convorbirilor sunt mijloace de probă și servesc la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe. Se menționează că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Se arată că proba se obține în procesul penal prin mijloacele enumerate la art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, care, la lit. f), face referire la orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege. Or, textul de lege criticat prevede că „orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege“, prin aceasta neaducându-se atingere dreptului la un proces echitabil și nici celorlalte drepturi și libertăți ale inculpaților, care sunt judecați de o instanță independentă și imparțială. Se susține că, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. … 11.Se susține că dispozițiile constituționale și convenționale amintite, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă a statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui „recurs efectiv“ care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. Or, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie tocmai verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inclusiv în ceea ce privește înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane sau orice alte înregistrări, „dacă nu sunt interzise de lege“. … 12.În consecință, se apreciază că textul criticat nu contravine principiilor constituționale care guvernează înfăptuirea justiției, deoarece, potrivit principiul liberei aprecieri a probelor, probele nu au nicio valoare dinainte stabilită de lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Se arată că, în procesul penal, probele constând în convorbirile inculpatului, de cele mai multe ori, nu constituie probe izolate, pe care se întemeiază exclusiv hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză, ci alături de acestea, de regulă, în dosar există și alte probe. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 25 septembrie 2001, pronunțată în Cauza P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, a apreciat că, în cazul în care „înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât și folosirea lor“, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil. Se menționează că, în baza principiului liberei aprecieri a probelor – dincolo de aprecierea asupra legalității probatoriului efectuată de către judecătorul de cameră preliminară -, instanța are posibilitatea să înlăture motivat și acele probe care nu au creat convingerea că exprimă adevărul. Se susține că toate înregistrările care intră în sfera supravegherii tehnice – convorbiri, imagini, date de localizare sau tranzacții financiare – efectuate în afara cadrului judiciar pot fi folosite ca mijloace de probă în proces dacă nu sunt interzise de lege. Singura limitare a acestui principiu, conform art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, privește înregistrarea unei comunicări de către o persoană, care poate fi utilizată ca mijloc de probă numai dacă autorul înregistrării a participat nemijlocit la schimbul de informații – conversație, e-mail, SMS. În consecință, se arată că toate celelalte înregistrări (inclusiv cele realizate în baza unor mandate de siguranță națională sau de camerele de supraveghere în cadrul unor transmisiuni TV etc.) sunt admisibile în măsura în care au fost realizate cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează probele. Se susține că, cu atât mai mult, o înregistrare realizată în baza autorizației emise de judecător poate fi folosită ca mijloc de probă cu privire la alte persoane care comunică cu persoana pentru care a fost autorizată supravegherea tehnică, după cum poate fi folosită și în alte cauze penale. … 13.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 14.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:15.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 16.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorii critică, în realitate, dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „[…] Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“ … 17.Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în fața legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiție și la dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată, ale art. 28 cu privire la secretul corespondenței, ale art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiției. … 18.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014. În esență, Curtea a reținut că, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă și includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale incidente. Astfel, deși legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că trebuie plecat de la premisa că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. … 19.Având în vedere că instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu prezenta excepție de neconstituționalitate, anterior pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 și publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, și având în vedere și dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă. … 20.În acord cu jurisprudența constantă a Curții în materie, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia de constatare a neconstituționalității va produce efecte, în egală măsură, și în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, prin raportare la considerentele acestei decizii (a se vedea și considerentele de principiu dezvoltate prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragrafele 57-59, precum și Decizia nr. 162 din 4 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 22 iunie 2021, paragrafele 11-12). … 21.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabriela Mazilu și Ovidiu Mazilu în Dosarul nr. 3.510/110/2015 al Tribunalului Bacău – Secția penală.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Bacău – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 15 martie 2022.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește