DECIZIA nr. 121 din 15 martie 2022

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 8.064/314/2015/a1 al Tribunalului Suceava – Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.084D/2019. … 2.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită. … 3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât, prin motivele de neconstituționalitate formulate, se solicită modificarea textului de lege criticat, aspect care excedează competenței instanței de control constituțional. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4.Prin Încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 8.064/314/2015/a1, Tribunalul Suceava – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Pompiliu Bota într-o cauză penală în care asistența sa juridică este obligatorie. … 5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că inculpatul trebuie să aibă posibilitatea de a renunța la dreptul la apărare (s.n. la asistența juridică obligatorie), întrucât „apărarea înseamnă un drept, nu o obligație“. Invocă hotărârile din 24 februarie 2009, respectiv 4 martie 2008, pronunțate în cauzele Tarău împotriva României, respectiv Samoilă și Cionca împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru că reclamanții nu au beneficiat de o apărare (din oficiu) efectivă. Arată că, în cauză, s-a admis cererea de constituire ca parte civilă a Baroului „vătămat“ Suceava. Susține că, pentru o aparență de imparțialitate, s-a hotărât ca inculpații să fie apărați din oficiu de avocați ai Baroului Botoșani. Susține însă că atât avocații Baroului Suceava, cât și avocații Baroului Botoșani fac parte din aceeași entitate – Uniunea Națională a Barourilor din România – și au aceleași interese comune, respectiv să înlăture concurența și să contribuie la condamnarea inculpaților. În aceste condiții, susține că, în cauză, apărarea nu este doar inefectivă, ci chiar potrivnică. Cu privire la noțiunea de lipsă de imparțialitate, invocă considerente ale Hotărârii penale nr. 339 din 12 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.159/33/2015, prin care s-a admis strămutarea cauzei pentru infracțiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat. … 6.Tribunalul Suceava – Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că dreptul acuzatului de a se apăra singur implică, în mod evident, dreptul persoanei de a fi prezentă efectiv în cadrul procesului penal, crearea posibilității de a avea acces la dosar și de a i se comunica piesele acestuia. De asemenea, acuzatul trebuie să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării. Pornind de la necesitatea asigurării echității procesului, reține că art. 90 din Codul de procedură penală prevede o serie de cazuri în care participarea apărătorului în cadrul procesului penal este obligatorie. Asistența juridică obligatorie este o garanție fundamentală a dreptului la apărare și reprezintă doar sprijinul de specialitate acordat de un apărător, persoană abilitată să folosească cunoștințele sale juridice și experiența sa judiciară în vederea apărării intereselor legitime ale părților, respectiv a inculpatului. Pentru reprezentantul convențional (avocatul desemnat din oficiu) există obligația de a îndeplini în cele mai bune condiții mandatul primit. Arată că, în procedura penală, în vederea realizării unei apărări efective și concrete, se acordă posibilitatea părților – în speță fiind vorba despre inculpat – de a participa în mod activ și în contradictoriu la prezentarea și argumentarea drepturilor lor și dovedirea acestora în cursul desfășurării judecății. Aceasta, motivat de împrejurarea că procesul penal este construit pe îmbinarea inițiativei și activității procesuale a părților cu inițiativa, oficialitatea și activitatea instanței, rezultând astfel rolul creator al acestui principiu, iar desfășurarea normală a judecății nu poate fi concepută fără ca instanța să asculte concluziile fiecărei părți în faza procesuală a judecății. Totodată, principiul contradictorialității asigură atât dreptul părților de a prezenta și de a discuta întregul material probator, cât și dreptul de a-și expune părerea și argumentarea lor în fapt și în drept, cu privire la toate problemele ce trebuie soluționate. În atare situație, consideră că nu se poate susține cu just temei că unui inculpatul i-ar fi afectat dreptul la apărare prin propria persoană, în substanța sa, în cazul în care i se desemnează și un apărător din oficiu. Dacă persoana care beneficiază din partea statului de asistență juridică obligatorie din oficiu consideră că apărătorul acționează în detrimentul intereselor sale, că în pledoaria sa în fața autorităților nu urmează linia definită de comun acord în construcția apărării, are posibilitatea să semnaleze argumentat acest aspect pentru a se decide de către instanță dacă se impune a se lua măsurile legale. Reține că însăși Curtea Constituțională, printr-o bogată jurisprudență, a statuat constant, prin decizii relevante, că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este o garanție a primului, creat fiind de legiuitor, care stabilește și cazurile sale de incidență. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție, se referă la asistența juridică facultativă, iar excepțiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018). În aceste condiții, reține că dreptul la autoreprezentare nu este absolut și autoritățile de stat pot nega acest drept unui acuzat, deoarece, în unele situații, dreptul intern prevede ca persoana să fie reprezentată din punct de vedere legal, în special în cazul în care litigiul privește presupuse infracțiuni grave. Face referire, la art. 9 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind, printre altele, dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale. … 7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 90 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală. Având în vedere cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „Asistența juridică este obligatorie: […] c) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.“ … 11.Autorul excepției de neconstituționalitate susține că normele procesual penale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 24 privind dreptul la apărare, prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (6) din Codul de procedură penală. … 12.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dreptul la apărare are natură constituțională, fiind consacrat în art. 24 din Constituție care prevede că „dreptul la apărare este garantat“ și că „în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu“, iar, prin prisma art. 20 din Constituție, are natură convențională, întrucât, în conformitate cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție, „orice acuzat are dreptul în special de a se apăra el însuși sau de a beneficia de asistența unui avocat la alegerea sa […]“. Paragraful 3 lit. c) al art. 6 din Convenție, care reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la paragraful 1 al aceluiași articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod adecvat. De asemenea, art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale și al procesului penal în ansamblul său, în concordanță cu prevederile constituționale și convenționale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părților și subiecților procesuali principali [art. 10 alin. (2) și (3)], cât și garanții procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) și (5)]. Din conținutul dreptului la apărare reglementat, cu titlu de principiu, în art. 10 din Codul de procedură penală coroborat cu prevederile privind avocatul și asistența juridică (art. 88-95 din Codul de procedură penală), cu cele privind obligațiile organelor de urmărire penală [art. 306 alin. (3), art. 307, 308, 309, 311, art. 313 alin. (3), art. 319 și art. 336-341 din Codul de procedură penală] și cu cele ale instanței de judecată privind respectarea dreptului la apărare (art. 356, 364, 365 și 366 din Codul de procedură penală), rezultă că soluția consacrată legislativ de Codul de procedură penală, referitoare la sancționarea încălcării dreptului la apărare, este aceea a nulității relative, care este antrenată numai atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului, în condițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepție fac situațiile particulare reglementate în Codul de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) și f) – cu privire la încălcarea dispozițiilor referitoare la prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii și, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie – ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate fi invocată în condițiile art. 281 alin. (4) din același act normativ (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragrafele 38 și 39). … 13.Situațiile în care este obligatorie asistența juridică a suspectului sau a inculpatului sunt reglementate de dispozițiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar cele în care este obligatorie asistența juridică a părții civile și a părții responsabile civilmente se regăsesc în art. 93 alin. (4) și (5) din același act normativ. Totodată, art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligația de a asigura prezența unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat, în cazurile în care asistența juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestor obligații este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancționează cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată atât în cadrul camerei preliminare, cât și în cursul judecății, ca efect al publicării Deciziei Curții nr. 88 din 13 februarie 2019 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ sunt neconstituționale. … 14.În cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, autorul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni în raport cu care asistența sa juridică este obligatorie, conform prevederilor art. 90 din Codul de procedură penală. Raportat la situația de fapt reținută anterior, Curtea observă că, potrivit art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, asistența juridică este obligatorie în cursul procedurii în camera preliminară și în cursul judecății „în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani“. Textul a fost modificat în acest sens prin art. II pct. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, anterior asistența juridică fiind obligatorie în acest caz doar în cursul judecății. De asemenea, Curtea observă că, în alte situații, reglementarea asistenței juridice obligatorii este determinată de elemente particulare ale persoanei în cauză, cum ar fi minoritatea, lipsa capacității de exercițiu, existența unei capacități de exercițiu restrânse etc. [art. 90 lit. a) și b), respectiv art. 93 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală]. … 15.Autorul excepției de neconstituționalitate susține, în esență, că inculpatul trebuie să aibă posibilitatea de a renunța la asistența juridică și în cauzele în care aceasta este obligatorie. … 16.În raport cu susținerile autorului, Curtea reamintește că asistența juridică obligatorie este o opțiune legislativă. Cu toate acestea, instanța de control constituțional a constatat că exercitarea dreptului la apărare, consacrat de dispozițiile constituționale ale art. 24, trebuie să fie una efectivă, ceea ce presupune că în anumite cazuri prezența unui apărător este elementul necesar pentru stabilirea efectivității acestui drept. Aceasta, deoarece prin „asistarea“ inculpatului de către apărător se înțelege nu numai prezența fizică a acestuia, în cauzele prevăzute de lege, ci și „acordarea asistenței juridice“, deci acordarea de sfaturi inculpatului în ceea ce privește acțiunile pe care trebuie să le întreprindă în proces și exercitarea drepturilor procesuale ale acestuia. În aceste condiții, Curtea a apreciat că, prin reglementarea unui caz în care asistența juridică este obligatorie, legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezența apărătorului (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 36). Totodată, Curtea a reținut că, din economia dispoziției art. 90 din Codul de procedură penală, rezultă că legiuitorul a reglementat obligativitatea asistenței juridice, iar nu a reprezentării. Astfel, nulitatea intervine numai pentru situațiile în care părțile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută când și partea lipsește fără a avea un reprezentant (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 24). … 17.De asemenea, Curtea a statuat că în cazurile în care legea impune asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social, care funcționează atât în favoarea suspectului și a inculpatului, cât și în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal, în considerarea unor situații speciale ce rezultă din însăși enumerarea cuprinsă în textul de lege (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018). Reglementarea asistenței juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente. O atare reglementare dă naștere unei obligații în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispozițiilor legislative relative la asistența juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Reglementarea menționată impune organului judiciar obligația de a nu rămâne în pasivitate, ci, prin depunerea diligențelor necesare, să asigure respectarea concretă și efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 39). În aceste condiții, Curtea a constatat că legiuitorul a prezumat că este în interesul justiției reglementarea obligatorie a asistenței juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispozițiilor relative la asistența juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 40). … 18.În mod similar, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție include aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil, garantat la paragraful 1 (Hotărârea din 18 martie 1997, pronunțată în Cauza Foucher împotriva Franței, paragraful 30). Acesta garantează că procedura îndreptată împotriva inculpatului nu se va desfășura fără ca el să fie reprezentat în mod corespunzător în scopul apărării sale (Hotărârea din 25 aprilie 1983, pronunțată în Cauza Pakelli împotriva Germaniei, paragraful 84). Art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează oricărui „acuzat“ posibilitatea de a se apăra de acuzația ce i se aduce în trei modalități, ele constituind tot atâtea drepturi ale acestuia, respectiv (i) dreptul de a se apăra el însuși, (ii) de a fi asistat de un apărător ales de el și (iii) în anumite condiții, dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un avocat numit din oficiu (Hotărârea din 25 aprilie 1983, pronunțată în Cauza Pakelli împotriva Germaniei, paragraful 31). Deși art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție recunoaște dreptul fiecărui acuzat de a se apăra singur sau prin apărător, nu precizează însă condițiile sale de exercitare, lăsând statelor contractante alegerea acelor mijloace ce permit realizarea lui efectivă. (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunțată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, paragraful 38). Dreptul acuzatului de a se apăra singur implică, în mod evident, crearea posibilității de a avea acces la dosar și de a i se comunica piesele acestuia. … 19.Prin urmare, instanța europeană a stabilit că nu contravine, în principiu, cerințelor art. 6 din Convenție ca acuzatul să se reprezinte singur, cu excepția cazurilor în care interesele justiției impun altfel (Hotărârea din 15 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza Galstyan împotriva Armeniei, paragraful 91). Cu toate acestea, dreptul de a se apăra singur nu este garantat în mod absolut. A permite acuzatului să se apere singur sau desemnarea unui avocat pentru acesta ține de marja de apreciere a statului contractant, care este mai în măsură decât Curtea să aleagă modalitatea adecvată în cadrul sistemului său judiciar pentru a garanta dreptul la apărare (Hotărârea din 4 aprilie 2018, pronunțată în Cauza Correia de Matos împotriva Portugaliei). Așadar, instanțele interne au dreptul să considere că interesele justiției impun desemnarea din oficiu a unui avocat (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunțată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, paragraful 27, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2003, pronunțată în Cauza Lagerblom împotriva Suediei, paragraful 50). Este vorba despre o măsură de protejare a inculpatului, care are ca scop să asigure apărarea corespunzătoare a intereselor acestuia (Hotărârea din 4 aprilie 2018, pronunțată în Cauza Correia de Matos împotriva Portugaliei). În plus, Curtea de la Strasbourg a statuat că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție nu conferă acuzatului dreptul nelimitat de a utiliza orice argument pentru apărarea sa. Orice acuzat care alege să se apere singur renunță în mod deliberat la dreptul de a fi asistat de un avocat și trebuie să dea dovadă de diligență în maniera în care efectuează apărarea (Hotărârea din 2 iunie 1993, pronunțată în Cauza Melin împotriva Franței, paragraful 25). … 20.Prin aceeași jurisprudență a instanței europene s-a statuat că, pentru a se stabili dacă interesele justiției impun acordarea de asistență judiciară, trebuie avut în vedere ansamblul cauzei. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că această asistență se impune în situații în care sunt în discuție gravitatea infracțiunii imputate acuzatului și severitatea sancțiunii prevăzute de legea națională (Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunțată în Cauza Benham împotriva Regatului Unit, paragraful 60; Hotărârea din 24 mai 1991, pronunțată în Cauza Quaranta împotriva Elveției, paragraful 33; Hotărârea din 6 noiembrie 2012, pronunțată în Cauza Zdravko Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 38), complexitatea cauzei, personalitatea acuzatului (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunțată în Cauza Pham Hoang împotriva Franței, paragraful 40; Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunțată în Cauza Twalib împotriva Greciei, paragraful 53; Hotărârea din 24 mai 1991, pronunțată în Cauza Quaranta împotriva Elveției, paragrafele 33-35), situația personală a acuzatului (Hotărârea din 6 noiembrie 2012, pronunțată în Cauza Zdravko Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 38). Această din urmă condiție este importantă în special din perspectiva capacității unui acuzat de a-și apăra cauza, de exemplu, pentru că nu este familiarizat cu limba utilizată în fața unei instanțe sau într-un sistem de drepturi specifice, dacă ar fi necesar să i se refuze acordarea de asistență judiciară (Hotărârea din 24 mai 1991, pronunțată în Cauza Quaranta împotriva Elveției, paragraful 35; Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunțată în Cauza Twalib împotriva Greciei, paragraful 53). În principiu, s-a statuat și că, în cazul unei măsuri privative de libertate, interesele justiției impun oferirea de asistență judiciară (Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunțată în Cauza Benham împotriva Regatului Unit, paragraful 61; Hotărârea din 24 mai 1991, pronunțată în Cauza Quaranta împotriva Elveției, paragraful 33; Hotărârea din 6 noiembrie 2012, pronunțată în Cauza Zdravko Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 38). … 21.În ceea ce privește cerința referitoare la interesele justiției, criteriul care se aplică nu presupune să se stabilească dacă lipsa asistenței judiciare a cauzat „un prejudiciu real“ prezentării apărării, ci unul mai puțin strict, și anume dacă ipoteza asistenței din partea unui avocat „pare plauzibilă în speță“ (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragrafele 34 și 35). … 22.Curtea constată că dreptul acuzatului de a se apăra singur a fost analizat, în mod special, în Cauza Correia de Matos împotriva Portugaliei – speță similară celei în care a fost formulată prezenta excepție de neconstituționalitate – ocazie cu care instanța europeană a pronunțat Hotărârea din 4 aprilie 2018. În cauză, reclamantul, avocat, a făcut obiectul unei proceduri penale pentru insultarea unui judecător. Cauza s-a referit la sfera de aplicare a dreptului acuzaților cu pregătire juridică de a-și asigura propria apărare. Curtea a constatat că, deși era adevărat că exista o regulă generală potrivit căreia avocații puteau acționa în persoană în fața unui tribunal, instanțele competente erau, cu toate acestea, îndreptățite să considere, făcând uz de marja lor de apreciere, că interesele justiției cereau desemnarea unui reprezentant pentru un avocat care era acuzat de comiterea unei infracțiuni și care, din acest motiv, putea să nu se afle în poziția de a evalua în mod corespunzător interesele în joc sau să nu își poată asigura în mod efectiv propria apărare. Decizia prin care tribunalul portughez îi cerea reclamantului să fie reprezentat de către un avocat era o aplicare a legislației care urmărea să protejeze persoanele acuzate prin garantarea unei apărări efective în cazurile în care era posibilă aplicarea unei pedepse privative de libertate. Mai mult, un stat membru putea considera în mod legitim că un acuzat era mai bine apărat dacă era asistat de un avocat calm și pregătit din punct de vedere tehnic. Până și un apărător cu experiență în avocatură cum era reclamantul putea să nu își asigure o apărare efectivă în propria sa cauză, pentru că era afectat personal de acuzațiile înaintate. Legitimitatea unor asemenea considerente este cu atât mai convingătoare cu cât, în speță, acuzatul fusese suspendat din barou. El nu era, așadar, un avocat înregistrat în mod corespunzător și i se interzicea să ofere asistență juridică pentru terți. Mai mult, reclamantul a fost acuzat de insultarea unui judecător. Având în vedere rolul special al avocaților în administrarea justiției și, în acest context, obligațiile deosebite care le revin cu privire la conduita lor, au existat motive rezonabile să se considere că reclamantului îi lipsea abordarea obiectivă și calmă necesară pentru a-și administra apărarea în mod efectiv. Deși în baza legii portugheze privind procedura penală apărarea juridică tehnică îi era rezervată avocatului, legislația relevantă îi conferea acuzatului mai multe mijloace de a participa și de a interveni personal în cadrul procedurilor. Acuzatul avea dreptul de a fi prezent la toate etapele procedurilor care îl vizau, de a face declarații sau de a păstra tăcerea cu privire la conținutul acuzațiilor imputate, precum și de a prezenta observații, declarații și cereri, în care putea aborda probleme de fapt și de drept care erau anexate la dosar, fără a fi semnate de către un avocat. Mai mult, el putea să revoce orice măsură pusă în aplicare în numele său. De altfel, legea portugheză prevedea că acuzatul era ultima persoană care se putea adresa instanței după ce se încheiau pledoariile orale și înainte de pronunțarea hotărârii. Așadar, în ciuda cerinței de a fi asistat de un avocat, pentru un acuzat ca reclamantul exista, în practică, o marjă relativ largă de participare activă în propria apărare și de influențare a modului de administrare a apărării sale în procedurile penale desfășurate împotriva lui. În cele din urmă, dacă acuzatul nu era mulțumit de avocatul desemnat din oficiu, el putea solicita înlocuirea acestuia în baza unui motiv valid. Persoanele acuzate erau, de asemenea, libere să aleagă un avocat în care aveau încredere și cu care ar fi putut conveni în privința unei strategii de apărare în cauza lor. Scopul esențial al regulii portugheze a reprezentării juridice obligatorii în procedurile penale este să se asigure administrarea adecvată a justiției și un proces echitabil care să respecte dreptul acuzatului la egalitatea armelor. Având în vedere întregul context procedural în care este aplicată cerința reprezentării obligatorii și ținând cont de marja de apreciere de care se bucură statele membre cu privire la alegerea mijloacelor prin care să asigure că este garantată apărarea unui acuzat, motivele furnizate în sprijinul cerinței asistenței obligatorii în general și în speță au fost relevante și suficiente. Observațiile reclamantului și cererile sale repetate adresate Curții au demonstrat că principala sa preocupare nu consta în procedurile penale în discuție, ci în dorința de a-și impune poziția de principiu împotriva asistenței juridice obligatorii prevăzute în dreptul portughez. … 23.Așadar, ca principiu, instanța europeană a statuat că nici litera, nici spiritul art. 6 din Convenție nu împiedică o persoană să renunțe de bunăvoie la garanțiile unui proces echitabil, în mod expres sau tacit (Hotărârea din 1 martie 2006, pronunțată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei). În cazurile în care se prezumă însă că un acuzat a renunțat implicit, prin comportamentul său, la un drept important protejat prin art. 6 din Convenție, trebuie să se demonstreze că el a putut, în mod rezonabil, să anticipeze consecințele comportamentului său (același argument și în Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunțată în Cauza Jones împotriva Regatul Unit). De pildă, instanța de la Strasbourg a constatat că reclamantul dintr-o speță nu a fost notificat personal cu privire la proces, iar prezumția că era fugar nu avea o bază suficientă în fapt. Statutul său de fugar nu poate constitui, în sine, o renunțare implicită la dreptul de a se apăra la proces (aceleași argumente și în Hotărârea din 12 februarie 1985, pronunțată în Cauza Colozza împotriva Italiei). … 24.Curtea de la Strasbourg a subliniat că o renunțare la drept nu trebuie să fie doar voluntară, ci și în cunoștință de cauză. Dreptul de a avea avocat are un rol fundamental în asigurarea celorlalte garanții ale art. 6 din Convenție, așa că standardul menționat mai sus trebuie aplicat foarte strict cu privire la renunțare. Nu poate fi exclus faptul ca, după ce a fost informat cu privire la drepturile sale, suspectul să renunțe în mod valabil la dreptul menționat și să răspundă la întrebări fără asistența unui avocat. Totuși, trebuie să existe garanții solide, fiindcă un suspect fără avocat are șanse mai mici să fie informat cu privire la drepturile sale. În consecință, sunt șanse mai mici ca aceste drepturi să fie respectate. În speță, Curtea nu a fost convinsă că reclamantul a renunțat la avocat într-o manieră informată, explicită și neechivocă (Hotărârea din 24 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Pishchalnikov împotriva Rusiei). Legislația penală este complexă și tehnică, ceea ce o face imposibil de înțeles pentru nespecialiști. Practic, în fiecare fază a procesului trebuie luate decizii, iar o decizie greșită poate cauza prejudicii ireparabile. De obicei, sunt necesare cunoștințe legale solide pentru a evalua consecințele deciziilor ce trebuie luate. … 25.De asemenea, Curtea reține că, în cauza din 8 martie 2004 – 541 US 77 (Iowa împotriva Tovar), Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis că dreptul la un proces echitabil, pentru orice inculpat pasibil de o pedeapsă cu închisoarea, include dreptul de a fi asistat de un avocat în toate fazele esențiale ale procesului. Recunoașterea vinovăției este o fază esențială a procesului, în care asistența avocatului trebuie garantată. În litigiu, reclamantul nu a pretins că nu a fost informat cu privire la dreptul de a avea un avocat înainte de a pleda vinovat, însă a susținut că decizia sa de a se apăra singur nu a fost luată în cunoștință de cauză, deoarece instanța nu l-a avertizat cu privire la pericolele și dezavantajele lipsei avocatului. Deși Constituția nu îl obligă pe inculpat să accepte asistența avocatului, renunțarea acestuia la avocat trebuie să fie o decizie luată în cunoștință de cauză, având în vedere circumstanțele relevante ale speței. Gradul de informare cerut de Constituție pentru a se considera că inculpatul a renunțat la avocat în mod „inteligent“ variază de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Ca regulă generală, o renunțare la un drept este făcută la un nivel de informare permisibil din punct de vedere constituțional dacă acuzatul înțelege natura dreptului respectiv și cum se aplică acesta, în general și în particular. Totuși, nu este necesar ca acuzatul să înțeleagă în detaliu toate consecințele utilizării sau renunțării la acel drept. … 26.Totodată, Curtea reține că motive de neconstituționalitate similare celor formulate în prezenta cauză au fost analizate de alte curți constituționale, stabilindu-se că „dreptul inculpatului de a se apăra singur, chiar și în contextul unei culturi juridice în care predomină apărarea profesională, face parte din dreptul la un proces echitabil. Acest drept permite inculpaților să se apere singuri, să fie apărați de un avocat ales și, în anumite circumstanțe, să beneficieze de asistență judiciară gratuită. Alegerea uneia dintre aceste forme de apărare nu trebuie să îl împiedice să opteze pentru una din celelalte dacă astfel se asigură dreptul la un proces echitabil“. În speță, reclamantul s-a plâns că îi este încălcat dreptul la un proces echitabil fiindcă nu i se permite să se apere fără avocat. Așa încât, Curtea Constituțională a Spaniei a statuat, prin Decizia nr. 29 din 6 februarie 1995, că „dreptul de a se apăra singur nu îl împuternicește pe inculpat să renunțe la asistența legală profesională în cazurile în care aceasta este obligatorie. Aceasta este în beneficiul inculpaților, dar se justifică și prin asigurarea desfășurării corespunzătoare a procesului penal. Reglementările atacate respectă dreptul inculpatului de a se apăra singur, fără a exclude asistența avocatului; inculpatul are dreptul de a oferi direct explicații în instanță“. De asemenea, prin Decizia din 13 februarie 2018, Curtea Constituțională din Armenia a analizat anumite prevederi legale care îi interziceau acuzatului să renunțe la dreptul la asistență juridică gratuită. Reclamantul s-a plâns că participarea obligatorie a avocatului la proces, împotriva voinței sale, îi încalcă dreptul de a se apăra singur. Curtea a statuat că, în principiu, scopul participării obligatorii a avocatului la proces este protejarea drepturilor acuzatului. Acesta este liber să își aleagă un avocat, însă, dacă nu are unul, statul îi va desemna un avocat din oficiu. Constituția garantează dreptul la asistență juridică, ceea ce implică posibilitatea de a beneficia de acest drept sau de a-l refuza. Având în vedere importanța acestui drept, legea prevede în anumite cazuri asistență juridică gratuită pentru cei care nu își pot permite avocat. Curtea a observat că, de regulă, acuzatul se poate apăra singur sau prin avocat. Totuși, în anumite cazuri, participarea avocatului este obligatorie, iar autoritățile nu permit renunțarea la acest drept. În aceste cazuri, apărarea nu este restricționată; reglementarea doar îndeplinește obligația pozitivă a statului de a asigura asistența juridică. Curtea a subliniat că trebuie să existe un echilibru între protejarea drepturilor omului și renunțarea la acestea. O implementare absolută a dreptului la renunțare poate încălca exercitarea drepturilor omului. Renunțarea la drepturi nu trebuie să conducă la încălcarea obligațiilor pozitive ale statului. … 27.Cu relevanță în contextul materiei examinate, Curtea reține și Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate, care, la art. 9, având denumirea marginală „Renunțare“, prevede că „(1) Fără a aduce atingere dreptului intern care prevede prezența sau asistența obligatorie a unui avocat, statele membre se asigură că, în ceea ce privește orice renunțare la un drept prevăzut la articolele 3 [s.n. dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale] și 10: (a) persoana suspectată sau acuzată a primit, în scris sau verbal, informații clare și suficiente într-un limbaj simplu și comprehensibil despre conținutul dreptului vizat și posibilele consecințe ale renunțării la el; și (b) renunțarea se face în mod voluntar și neechivoc. (2) Renunțarea, care poate fi făcută în scris sau verbal, precum și circumstanțele acesteia, se consemnează utilizând procedura de înregistrare, în conformitate cu dreptul statului membru în cauză. (3) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate pot revoca o renunțare ulterior în orice moment al procedurilor penale și că acestea sunt informate cu privire la această posibilitate. O astfel de revocare produce efecte de la momentul în care a fost făcută“.  … 28.În aceste condiții, având în vedere toate cele reținute anterior, Curtea constată că prudența în a recunoaște/a confirma renunțarea la un drept în materie penală, în general, și, în special, la dreptul de a fi asistat de un avocat în cadrul procedurilor penale se regăsește atât în jurisprudența Curții de la Strasbourg, a altor curți constituționale, cât și a instanței supreme a Statelor Unite ale Americii. În formularea unui verdict în această materie, procedurile în care asistența juridică a acuzatului este obligatorie ocupă un loc aparte, situațiile speciale în care aceasta este reglementată reclamând rezerve sporite, importanța unei apărări calificate fiind justificată de factori precum complexitatea cauzei, situația personală a acuzatului, personalitatea acestuia, măsurile privative de libertate ce se pot dispune, sancțiunile grave ce se pot aplica etc. Curtea subliniază că normele procesual penale criticate în prezenta cauză nu interzic suspectului sau inculpatului să renunțe la asistența juridică calificată în cauzele în care aceasta este obligatorie, însă, astfel cum s-a statuat prin jurisprudența citată anterior, atunci când legea procesual penală impune asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social. Totodată, Curtea reține că, alăturat cerințelor impuse de interesele justiției, asistența juridică obligatorie asigură respectarea egalității de mijloace în procesul penal, în special în cazul în care în litigiu se află infracțiuni grave, aspecte complexe de fapt, de drept și de procedură de natură a depăși chiar și capacitatea unui suspect/inculpat având cunoștințe juridice, în mod special când acesta se află în executarea unor măsuri privative de libertate, fără acces la toate facilitățile de care are nevoie.  … 29.Curtea reține că dreptul la apărare, garanție a dreptului la un proces echitabil în procesul penal, nu este doar un drept fundamental al suspectului/inculpatului, ci și un interes fundamental al justiției, cu referire la legitimitatea acesteia de a se asigura că procesul se desfășoară la timp, fără întreruperi, amânări, cu aplicarea întocmai a normelor juridice ce reglementează desfășurarea procesului penal, cu respectarea strictă a condițiilor substanțiale și de formă prevăzute de legea penală. Prin urmare, atât timp cât norma procesual penală criticată nu neagă dreptul suspectului/inculpatului de a renunța la asistența juridică în cauzele în care aceasta este obligatorie, însă nici nu recunoaște un drept absolut în acest sens, Curtea nu poate reține un viciu de neconstituționalitate al normei criticate, așa încât rămâne în competența instanței de judecată învestite cu soluționarea conflictului de drept penal să aprecieze, în lumina considerentelor de principiu dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la exercitarea acestui drept.  … 30.Cât privește neîncrederea manifestă a autorului excepției din prezenta cauză în raport cu probitatea avocaților în general, fără a se invoca nicio deficiență profesională concretă a apărării, Curtea constată că aceasta nu este o veritabilă critică de constituționalitate. Curtea reține, totuși, că nici în situația reclamării unor probleme concrete ale apărării statul contractant nu poate fi considerat răspunzător pentru toate deficiențele unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat (Hotărârea din 14 ianuarie 2003, pronunțată în Cauza Lagerblom împotriva Suediei, paragraful 56; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 65). Datorită independenței baroului în raport cu statul, conduita apărării revine în esență inculpatului și avocatului acestuia. Statul contractant nu are obligația de a interveni decât în cazul în care este evidentă incapacitatea avocatului din oficiu de a oferi o asistență efectivă sau în cazul în care este informat suficient cu privire la aceasta în altă manieră (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 65; Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunțată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, paragraful 41; Hotărârea din 21 aprilie 1998, pronunțată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 38). Răspunderea statului poate fi angajată în cazul în care un avocat pur și simplu nu acționează în numele acuzatului (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragrafele 33 și 36) sau nu respectă o cerință procedurală esențială, fără ca acest lucru să poată fi asimilat unei conduite eronate sau unei simple deficiențe în argumentație (Hotărârea din 10 octombrie 2002, pronunțată în Cauza Czekalla împotriva Portugaliei, paragrafele 65 și 71). … 31.Așa fiind, Curtea constată că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție nu obligă autoritățile naționale judiciare să intervină în raporturile dintre acuzat și avocatul său decât atunci când carențele apărării din oficiu sunt evidente (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 65), iar, ca regulă generală, actele sau deciziile avocatului unui acuzat nu pot conduce la angajarea răspunderii statului decât în circumstanțe excepționale (hotărârile din 21 aprilie 1998, respectiv 19 octombrie 2000, pronunțate în cauzele Daud împotriva Portugaliei, respectiv Rutkowski împotriva Poloniei). Curtea observă că, într-o cauză judecată de Curtea Federală din Elveția în data de 5 mai 2017, s-a pus problema erorilor grave comise de avocatul desemnat din oficiu. În speță, avocatul a introdus apel după expirarea termenului legal, ceea ce a provocat condamnatului un prejudiciu semnificativ și ireparabil. Ca regulă generală, s-a stabilit că eroarea avocatului este atribuită clientului său. Totuși, atunci când avocatul este desemnat din oficiu, principiul apărării reale și efective a inculpatului poate, în circumstanțe excepționale, să împiedice aplicarea acestei reguli. Eroarea avocatului desemnat din oficiu nu trebuie atribuită inculpatului atunci când este vorba de o neglijență gravă sau de o încălcare a regulilor de deontologie profesională și greșeala comisă nu poate fi reparată printr-o acțiune în despăgubire (în cazuri de amendă sau penalități financiare, dacă inculpatul nu capătă cazier). În plus, clientul nu trebuie să fi știut de eroarea comisă și trebuie să demonstreze că nu a comis chiar el o greșeală, fără de care eroarea avocatului nu ar fi fost posibilă. Totodată, autonomia inculpatului a fost dezbătută în Cauza din 14 mai 2018 – 584 US___(2018) (McCoy împotriva Louisiana), în care Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a statuat că nu este vorba de „totul sau nimic“ pentru a beneficia de asistență, inculpatul netrebuind să predea tot controlul avocatului său. Inculpatul controlează apărarea, avocatul doar asistă. Avocatul decide ce obiecții trebuie ridicate, ce petiții trebuie introduse, cum să negocieze în procedura de recunoaștere a vinovăției, însă unele decizii sunt rezervate clientului, mai ales dacă să pledeze vinovat, să renunțe la dreptul de a fi judecat de un juriu, să depună mărturie sau să renunțe la apel. Evident, inculpatul nu va face întotdeauna alegeri strategice, iar printre deciziile care îi sunt rezervate se regăsește și posibilitatea de a renunța la dreptul său de a avea avocat, în ciuda lipsei sale de experiență și de calificare profesională. … 32.În aceste condiții, Curtea constată că, de regulă, modul cum este condusă apărarea rămâne atributul celui interesat și al apărătorului său, autoritățile fiind obligate să intervină doar dacă eșecul reprezentării inculpatului este evident sau dacă li s-a atras atenția asupra acestui lucru. … 33.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 8.064/314/2015/a1 al Tribunalului Suceava – Secția penală și constată că dispozițiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Suceava – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 15 martie 2022.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU,în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,
semnează MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește