DECIZIA nr. 116 din 13 martie 2018

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepție ridicată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016). Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.028D/2016. … 2.Dezbaterile au avut loc la data de 14 decembrie 2017, cu participarea părților Mircea Sandu – moștenitor al defunctului Constantin Motrun -, personal și asistat prin avocat Andrei Dumitru, cu împuternicire avocațială, și a Universității București, prin consilier juridic Costela Tun, cu împuternicire de reprezentare juridică la dosar, precum și a reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum și ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunțarea la data de 30 ianuarie 2018 și apoi, pentru aceleași motive, la data de 13 februarie 2018 și la data de 8 martie 2018. La data de 8 martie 2018, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a amânat pronunțarea la data de 13 martie 2018, când a pronunțat prezenta decizie. … 
CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:3.Prin Încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016), Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată, cu prilejul soluționării apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 6.106 din 14 iunie 2016, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015. În acest din urmă dosar, reclamantul Constantin Motrun a solicitat anularea pct. 3 din Decizia nr. 1.222 din 9 iulie 2015, emisă de Universitatea din București, prin care s-a dispus încetarea măsurii suspendării contractului individual de muncă și reluarea activității în funcția de contabil-șef, fără a i se plăti însă drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării contractului individual de muncă, întrucât nu a fost constatată nevinovăția salariatului. … 4.În motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale susține, în esență, că dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care condiționează plata despăgubirilor egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit salariatul, pe perioada suspendării contractului, de constatarea nevinovăției acestuia, contravin prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, potrivit cărora „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“. Instanța de judecată arată că doctrina și jurisprudența confirmă faptul că, în cazul intervenirii amnistiei, al prescripției răspunderii penale, al retragerii plângerii sau al împăcării părților, nu se consideră că s-a constatat nevinovăția salariatului, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003. Astfel, angajatul este prezumat ca fiind vinovat și, dacă dorește să primească despăgubirile cuvenite pentru suspendarea din funcție, este obligat să își dovedească nevinovăția, solicitând continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală. … 5.Prin urmare, Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că, în condițiile în care se consideră că sintagma „dacă se constată nevinovăția“ nu are aceeași semnificație cu sintagma „dacă nu se constată vinovăția“, respectiv că în anumite cazuri care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale se poate considera că nu s-a constatat nevinovăția angajatului, textul de lege contravine prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție. De asemenea, față de posibilitatea angajatului de a confirma nevinovăția sa prin utilizarea procedurii reglementate de art. 319 din Codul de procedură penală, consideră că impunerea condiției constatării nevinovăției, în vederea acordării despăgubirilor conform art. 52 alin. (2) din Codul muncii, constituie o sarcină excesivă în sarcina angajatului, aducându-se astfel atingere dreptului la muncă, reglementat de art. 41 alin. (1) din Constituție. … 6.În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. … 7.Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate nu sunt constituționale. În acest sens, arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prezumția de nevinovăție, prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este relevantă nu numai în acțiunea penală, dar și în alte cauze în care instanțele naționale nu au trebuit să stabilească problema vinovăției, scopul său esențial fiind să prevină orice autoritate națională să reflecte opinia că reclamantul ar fi vinovat, înainte de a fi fost condamnat, conform legii. În acest sens s-a pronunțat instanța de contencios al drepturilor omului în Cauza Țehanciuc împotriva României, prin Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011. În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deși a respins ca inadmisibilă cererea, a reținut că trebuie evaluat impactul unei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 paragraful 2 din Convenție chiar și în situația în care această măsură nu are caracter punitiv și, în mod special, trebuie să se țină seama de garanțiile prevăzute de lege în acest sens. Astfel, Curtea de la Strasbourg a menționat că dispozițiile relevante din Legea nr. 188/1999 prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcție dacă nu a fost găsită vinovată, cu plata retroactivă a salariului. … 8.În contextul excepției de neconstituționalitate analizate, observă că sintagma „dacă se constată nevinovăția“ este neconstituțională, în măsura în care nu are aceeași semnificație juridică cu sintagma „dacă nu se constată vinovăția“. Astfel, sintagma criticată induce opinia că reclamantul este vinovat, deși în privința sa nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare. … 9.În plus, apreciază că obligarea salariatului la dovedirea nevinovăției sale prin aplicarea dispozițiilor art. 18 si art. 319 din Codul de procedură penală, pentru a putea beneficia de plata despăgubirilor cuvenite pentru suspendarea din funcție, nu întrunește condiția caracterului proporțional, în condițiile în care plângerea penală a fost formulată de angajator, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituționale și prin raportare la art. 53 și art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală. … 10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 
CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziții potrivit cărora: „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.“ … 13.Curtea constată că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) și lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, la care face trimitere textul de lege criticat, au fost constatate ca fiind neconstituționale prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, respectiv prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016, astfel că în prezent dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt aplicabile doar în raport cu dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații: […] b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.“ … 14.Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale consideră că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor art. 23 alin. (11) și art. 41 din Constituție, referitoare la prezumția de nevinovăție și dreptul la muncă. … 15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile art. 52 din Legea nr. 53/2003 fac parte din capitolul IV al Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, privind „Suspendarea contractului individual de muncă“. Articolul de lege menționat are în vedere situația suspendării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului. Întrucât o astfel de măsură împiedică temporar înfăptuirea obiectului și a efectelor contractului, altfel spus a obligațiilor reciproce ale părților, prin exprimarea voinței doar a uneia dintre părțile raportului de muncă, suspendarea, în ipoteza art. 52 din Legea nr. 53/2003, este circumscrisă unor cauze limitativ prevăzute de lege, care trebuie să asigure o protecție echitabilă atât pentru angajator, cât și pentru salariat. … 16.În reglementarea inițială a Legii nr. 53/2003, dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) și b) aveau în vedere acele situații când suspendarea se putea dispune de angajator pentru a preveni sau a limita extinderea consecințelor unei conduite a salariatului despre care se suspecta că este de natură să afecteze activitatea desfășurată de angajator, fie ca urmare a unei abateri disciplinare, fie prin săvârșirea unei fapte penale incompatibile cu funcția deținută. … 17.Așa cum s-a reținut și mai sus, în prezent, ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 și nr. 261 din 5 mai 2016, a rămas în vigoare doar ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, potrivit căreia angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. … 18.În situația în care se demonstrează că rațiunile care țineau de un eventual prejudiciu adus activității unității și care au justificat suspendarea raportului de muncă s-au dovedit a fi neîntemeiate, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 prevede o veritabilă măsură reparatorie pentru salariat, acesta reluându-și activitatea anterioară, cu dreptul de a i se plăti, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării executării contractului individual de muncă. … 19.În acest context, soluția organului judiciar asupra vinovăției sau nevinovăției penale a salariatului este cea care are rolul de a pune capăt situației provizorii create de suspendarea raportului de muncă din inițiativa angajatorului, confirmând justețea temeiurilor acestei măsuri sau infirmândule, cu caracter reparator. Prin urmare, în planul dreptului muncii, această soluție este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării. … 20.În măsura în care, prin soluția pronunțată, organul judiciar nu reține în mod tranșant că se află într-una dintre situațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv „a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate“, este evident că temeiurile suspendării nu sunt infirmate, chiar dacă nu este pronunțată o hotărâre de condamnare. Prin urmare, clarificarea situației raportului de muncă necesită demersuri suplimentare. … 21.Pentru a înlătura orice suspiciune atât cu privire la o eventuală vinovăție penală, cât și cu privire la justețea temeiurilor care au fundamentat suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, salariatul, în calitate de inculpat, are posibilitatea de a solicita continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din Codul de procedură penală. Aceasta situație nu are semnificația unei încălcări a prezumției de nevinovăție, de vreme ce, continuând procesul penal, salariatul se bucură de aceleași garanții pe care acest principiu le impune. Continuarea procesului penal nu răstoarnă sarcina probei, așa cum este prevăzută de art. 99 din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiind de prezumția de nevinovăție, astfel că nu are obligația să își dovedească nevinovăția și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. … 22.Din poziția pe care o ocupă în procesul penal, ca parte vătămată ori parte civilă, sau chiar din poziția unei persoane care nu are calitatea de participant în procesul penal referitor la o faptă penală săvârșită de salariat, incompatibilă cu funcția deținută, angajatorul nu are posibilitatea de a-și clarifica situația raportului de muncă prin continuarea procesului penal. Astfel, în măsura în care salariatul însuși nu solicită continuarea acestui proces, angajatorul este lipsit de orice mijloc de apărare. … 23.Curtea apreciază că, deși aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăției penale trebuie abordată în mod distinct față de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003. Astfel, sintagma „dacă se constată nevinovăția celui în cauză“ nu are semnificația faptului că, exceptând situațiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară. Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziție aceleași drepturi procesuale. … 24.Curtea apreciază că, deși au poziții specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul și salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-și apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecția salariatului, ca parte subordonată față de angajator, nu trebuie să dobândească semnificația negării oricărei posibilități a acestuia din urmă de a-și proteja drepturile și interesele. … 25.Prin urmare, Curtea, având în vedere mijloacele de apărare pe care părțile raportului de muncă le au la dispoziție în ipoteza analizată, apreciază că demersurile salariatului de a clarifica situația raportului de muncă nu reprezintă o obligație excesivă, de natură să aducă atingere dreptului la muncă, și nu au semnificația unei încălcări a prezumției de nevinovăție. … 26.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, … 
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016) și constată că dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.Definitivă și general obligatorie.Decizia se comunică Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunțată în ședința din data de 13 martie 2018.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea + 
OPINIE SEPARATĂ1.În dezacord cu soluția adoptată – cu majoritate de voturi – prin Decizia nr. 116 din 13 martie 2018, considerăm că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii trebuia admisă. … 2.Potrivit textului legal criticat, „În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului“. Potrivit art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, incident în cauză, „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații: […] b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești“. Cauza de față reflectă o ipoteză particulară de aplicare a textului criticat, având în vedere intervenția Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, și anume ipoteza salariatului față de care angajatorul a formulat o plângere penală anterior anului 2015 și față de care a fost dispusă soluția de clasare, pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale^1. Astfel, ca urmare a acestei soluții, nu a fost constatată nici vinovăția, nici „nevinovăția“ penală a persoanei. Or, o asemenea concluzie, prin prisma textului de lege analizat, este insuficientă, pentru că, potrivit acestuia, trebuie să se constate „nevinovăția“ penală a persoanei pentru a se putea aplica teza finală a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.^1 Menționăm că în urma respectivei decizii a Curții Constituționale a rămas în vigoare doar teza a doua din art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, astfel încât considerentele expuse în prezenta opinie separată, ca și cele din decizia la care aceasta se redactează, își mențin actualitatea și în privința acestei teze. … 3.Din cele arătate rezultă că legea condiționează reluarea activității salariatului și plata despăgubirii aferente răspunderii civile contractuale de constatarea „nevinovăției“ penale a celui în cauză. Prin urmare, se impune concluzia potrivit căreia persoana este prezumată vinovată până la constatarea nevinovăției sale, ea putând beneficia de prevederile legii numai în ipoteza în care se va/își va demonstra nevinovăția. Faptul că, în cauză, este vorba de vinovăția/nevinovăția penală, și nu de vreo vinovăție de natură extrapenală, o demonstrează chiar textul la care trimite norma de trimitere cuprinsă în art. 52 alin. (2) din Codul muncii, text care vizează ipoteze ce se circumscriu unui mod de sesizare a organelor de urmărire penală [art. 289 din Codul de procedură penală]^2, precum și actului de sesizare a instanței judecătorești, respectiv trimiterea în judecată, prin rechizitoriu [art. 327 lit. a) coroborat cu art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală].^2 Chiar dacă prima teză a art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii a fost constatată ca fiind neconstituțională prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, precitată, ea rămâne relevantă în analiza de față, având în vedere situația tranzitorie a autorului excepției de neconstituționalitate. … 4.În acest context se constată că, în realitate, persoana este prezumată a fi nevinovată și, prin urmare, organul de urmărire penală sau instanța judecătorească nu poate constata nevinovăția acesteia, ci poate emite o soluție de clasare/pronunța o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. În acest fel, acuzația în materie penală adusă este înlăturată/nu poate fi cercetată, indiferent de motivul concret pe care se bazează soluția. … 5.Nevinovăția nu trebuie demonstrată, ea este prezumată, prin urmare, ceea ce trebuie demonstrat de către organele de urmărire penală este vinovăția persoanei. Sarcina probei nu aparține persoanei acuzate, ci organelor de urmărire penală. Astfel, dacă se demonstrează și se constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, instanța judecătorească dispune condamnarea/renunțarea la aplicarea pedepsei/amânarea aplicării pedepsei, în condițiile art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală. În aceste condiții, legiuitorul, în nicio ramură a dreptului, nu poate impune în privința persoanei acuzate condiția constatării nevinovăției sale pentru a beneficia de o anumită măsură, fie ea de reintegrare și de despăgubire, precum în cauza de față. În schimb, legiuitorul este în drept să condiționeze acordarea acestor măsuri de emiterea de către organul de urmărire penală/pronunțarea de către instanța judecătorească a unei soluții de clasare/achitare/încetare a procesului penal, care să valorifice în planul dreptului muncii un anumit caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, reperul normativ care trebuie utilizat nu este demonstrarea și, pe cale de consecință, constatarea nevinovăției, ci intervenirea unuia sau altuia dintre cazurile care atrag clasarea/achitarea sau încetarea procesului penal; mai exact, acele cazuri care vizează caracterul nefondat al acuzației în materie penală, pentru că numai acestea au aptitudinea de a demonstra existența unei fapte ilicite din partea angajatorului. … 6.Prin urmare, fără a contesta dreptul legiuitorului de a impune anumite condiții sub aspectul dreptului penal pentru reluarea raporturilor de muncă și obținerea unei despăgubiri pe temeiul răspunderii civile contractuale, apreciem că legiuitorul nu putea să le condiționeze de „constatarea nevinovăției“ salariatului, ci de intervenirea unuia sau altuia dintre temeiurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Nu se poate ajunge la situația în care, practic, legiuitorul să îl oblige pe salariat să apeleze la art. 18 din Codul de procedură penală, în sensul formulării unei cereri de continuare a procesului penal, pentru a-și demonstra nevinovăția în condițiile intervenirii amnistiei/prescripției etc., ci pentru a demonstra caracterul nefondat al acuzației în materie penală și să obțină, pe această cale, clasarea/achitarea/încetarea procesului penal în baza unui temei de drept care poate fi valorificat sub aspectul angajării răspunderii civile contractuale a angajatorului. Mai mult, acest drept ar trebui recunoscut și moștenitorilor eredelui în vederea obținerii de eventuale despăgubiri. Însă, pe tot parcursul procesului penal, prezumția de nevinovăție subzistă. În acest sens, art. 23 alin. (11) din Constituție prevede că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“ [a se vedea și art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27, a statuat că, „sub aspectul stabilirii vinovăției inculpatului pentru săvârșirea faptelor în legătură cu care acesta este cercetat și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă. Pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual, mai sus referit, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție. Astfel, dobândirea calității de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârșit o anumită infracțiune, în fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat“. Astfel, rezultă cu evidență că, pe parcursul procesului penal, prezumția de nevinovăție nu este răsturnată, ci se parcurg, dacă este cazul, diferite nivele de probațiune pentru demonstrarea acuzației în materie penală, și nu pentru ca persoana acuzată să își demonstreze nevinovăția. De asemenea, prezumția de nevinovăție presupune inter alia că, în exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii nu pot începe analiza cauzei de la ideea preconcepută potrivit căreia acuzatul a comis infracțiunea de care este acuzat; sarcina probei aparține acuzării, iar dubiul profită celui acuzat [Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 1988, pronunțată în Cauza Barberà, Messegué și Jabardo împotriva Spaniei, paragraful 77]. Prin urmare, prezumția de nevinovăție este încălcată atunci când sarcina probei este mutată de la acuzare la acuzat [Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 martie 2001, pronunțată în Cauza Telfner împotriva Austriei, paragraful 15]. … 7.În consecință, se constată că, deși intenția normativă a legiuitorului este corectă în sensul valorificării răspunderii civile contractuale a angajatorului pentru fapta sa ilicită cauzatoare de prejudiciu în privința angajatului său [suspendarea contractului de muncă dispusă de angajator ca urmare a bănuielilor rezonabile rezultate din desfășurarea procesului penal cu privire la săvârșirea de către angajatul său a unei infracțiuni, bănuieli ulterior infirmate de organul de urmărire penală sau instanța judecătorească], modul defectuos de reglementare imprimă textului legal criticat un caracter neconstituțional, astfel încât Curtea ar fi trebuit să constate că sintagma analizată, respectiv „dacă se constată nevinovăția celui în cauză“ din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, este contrară art. 23 alin. (11) din Constituție. … 8.Constatându-se neconstituționalitatea textului criticat s-ar fi ajuns, într-adevăr, la un vid de reglementare, care însă putea fi complinit imediat de către legiuitorul delegat, în sensul identificării și normativizării temeiurilor de drept din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală care pot da naștere la un drept de reintegrare și despăgubire. Cu titlu de exemplu menționăm situațiile în care legiuitorul delegat a intervenit în mod prompt prin adoptarea unei ordonanțe de urgență în urma constatării neconstituționalității unor dispoziții legale, chiar înainte de publicarea sau în ziua publicării deciziilor respective ale Curții Constituționale, și anume Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014 [adoptată în materie procesual penală, cu referire la Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015], sau Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 4 februarie 2016 [adoptată în materie procesual civilă, cu referire la Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016]. Nu ține de rolul și misiunea Curții Constituționale complinirea eventualului vid legislativ rezultat în urma deciziei sale de neconstituționalitate și, în consecință, competența Curții nu ar putea fi limitată sub cuvânt că, prin decizia sa, s-ar crea un asemenea vid legislativ. … 9.Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speță, excepția de neconstituționalitate trebuia admisă și constatată neconstituționalitatea sintagmei „dacă se constată nevinovăția celui în cauză“ din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, aceasta fiind contrară art. 23 alin. (11) din Constituție. … 
Judecători,
prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
conf. univ. dr. Varga Attila––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește