CELEX:62023CJ0398: Hotărârea Curții (Camera a opta) din 28 noiembrie 2024.#Proces penal împotriva PT.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski gradski sad.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Infracțiuni și sancțiuni aplicabile în domeniul traficului de droguri și al luptei împotriva criminalității organizate – Decizia‑cadru 2004/757/JAI – Articolele 4 și 5 – Decizia‑cadru 2008/841/JAI – Articolele 3 și 4 – Reglementare națională care nu pune în aplicare dreptul Uniunii – Articolul 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Directiva 2012/13 – Articolele 1 și 6 – Dreptul la informare cu privire la acuzare – Protecție jurisdicțională efectivă – Articolul 47 primul paragraf și articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale – Procedură penală împotriva mai multor persoane – Acord de recunoaștere a vinovăției încheiat între unul dintre inculpați și ministerul public – Consimțământul celorlalți inculpați.#Cauza C-398/23.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

28 noiembrie 2024(*)

„ Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Infracțiuni și sancțiuni aplicabile în domeniul traficului de droguri și al luptei împotriva criminalității organizate – Decizia‑cadru 2004/757/JAI – Articolele 4 și 5 – Decizia‑cadru 2008/841/JAI – Articolele 3 și 4 – Reglementare națională care nu pune în aplicare dreptul Uniunii – Articolul 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Directiva 2012/13 – Articolele 1 și 6 – Dreptul la informare cu privire la acuzare – Protecție jurisdicțională efectivă – Articolul 47 primul paragraf și articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale – Procedură penală împotriva mai multor persoane – Acord de recunoaștere a vinovăției încheiat între unul dintre inculpați și ministerul public – Consimțământul celorlalți inculpați ”

În cauza C‑398/23,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), prin decizia din 29 iunie 2023, primită de Curte la 29 iunie 2023, în procedura penală împotriva

PT,

cu participarea:

Sofiyska gradska prokuratura,

CURTEA (Camera a opta),

compusă din domnul N. Jääskinen, președintele Camerei a noua, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a opta, și domnii M. Gavalec și N. Piçarra (raportor), judecători,

avocat general: domnul P. Pikamäe,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Comisia Europeană, de M. Wasmeier și I. Zaloguin, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (1) și a articolului 5 din Decizia‑cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri (JO 2004, L 335, p. 8, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 66), a articolului 4 din Decizia‑cadru 2008/841/JAI a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate (JO 2008, L 300, p. 42), a articolului 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1), precum și a articolului 20, a articolului 47 primul paragraf, a articolului 48 alineatul (2) și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale începute împotriva lui PT și a altor persoane, acuzate că au condus și/sau au participat la activitățile unui grup infracțional.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Carta

3        Potrivit articolului 47 primul paragraf din cartă:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.”

4        Articolul 52 alineatul (1) din cartă este redactat după cum urmează:

„Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune [Europene] sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.”

 Decizia‑cadru 2004/757

5        Articolul 4 din Decizia‑cadru 2004/757, intitulat „Sancțiuni”, prevede la alineatul (1):

„Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolele 2 și 3 să fie pasibile de sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive.

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolul 2 să fie pasibile de sancțiuni penale privative de libertate având o durată maximă de cel puțin unu până la trei ani.”

6        Intitulat „Circumstanțe speciale”, articolul 5 din această decizie‑cadru prevede:

„Fără a aduce atingere articolului 4, fiecare stat membru poate lua măsurile necesare pentru ca sancțiunile prevăzute la articolul 4 să poată fi reduse, în cazul în care autorul infracțiunii:

(a)      renunță la activitatea infracțională privind traficul de droguri și precursori și

(b)      furnizează autorităților administrative sau judiciare informații, pe care acestea nu le‑ar fi putut obține altfel, ajutându‑le să:

(i)      prevină sau să limiteze efectele infracțiunii;

(ii)      identifice sau să‑i aducă în fața justiției pe ceilalți autori ai infracțiunii;

(iii)      găsească dovezi sau

(iv)      împiedice săvârșirea altor infracțiuni prevăzute la articolele 2 și 3.”

 Decizia‑cadru 2008/841

7        Articolul 3 din Decizia‑cadru 2008/841, intitulat „Sancțiuni”, prevede la alineatul (1) litera (a):

„Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că:

(a)      infracțiunea menționată la articolul 2 litera (a) este pasibilă de o pedeapsă maximă privativă de libertate de cel puțin doi până la cinci ani […].”

8        Intitulat „Circumstanțe speciale”, articolul 4 din această decizie‑cadru prevede:

„Fiecare stat membru poate lua măsurile necesare pentru a se asigura că pedepsele menționate la articolul 3 pot fi reduse sau că infractorul poate fi scutit de ispășirea pedepsei dacă acesta, de exemplu:

(a)      renunță la activitățile infracționale și

(b)      furnizează autorităților administrative sau judiciare informații, pe care acestea nu le‑ar fi putut obține altfel și care le asistă pe acestea:

(i)      să prevină, să pună capăt sau să limiteze efectele infracțiunii;

(ii)      să identifice și să îi defere justiției pe ceilalți infractori;

(iii)      să găsească dovezi;

(iv)      să priveze organizația criminală de resurse ilicite sau de beneficiile rezultate din activitățile sale infracționale sau

(v)      să împiedice ca alte infracțiuni descrise la articolul 2 să fie comise în viitor.”

 Directiva 2012/13

9        Considerentele (14) și (41) ale Directivei 2012/13 enunță următoarele:

„(14)      Prezenta directivă […] stabilește standarde minime comune ce urmează a fi aplicate în domeniul informării cu privire la drepturi și la acuzare, care vor fi aduse la cunoștința persoanelor suspectate sau acuzate de a fi comis o infracțiune, în vederea consolidării încrederii reciproce a statelor membre. Directiva dezvoltă drepturile prevăzute în [cartă], în special articolele 6, 47 și 48 din aceasta, prin întemeierea pe articolele 5 și 6 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950,] astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. […]

[…]

(41)      Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de [cartă]. În special, prezenta directivă urmărește promovarea dreptului la libertate, a dreptului la un proces echitabil și a drepturilor în materie de apărare. Aceasta ar trebui pusă în aplicare în mod corespunzător.”

10      Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, are următorul cuprins:

„Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă. […]”

11      Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Dreptul la informare cu privire la acuzare” prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)      Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

[…]

(3)      Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.”

 Dreptul bulgar

12      Intitulat „Acordul de recunoaștere a vinovăției în cursul urmăririi penale”, articolul 381 din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală), în versiunea aplicabilă în cauza principală (denumit în continuare „NPK”), prevede:

„(1)      La finalul anchetei, la propunerea procurorului sau a avocatului, se poate încheia între ei un acord de recunoaștere a vinovăției. […]

[…]

(5)      Acordul trebuie să fie formulat în scris și să conțină o înțelegere cu privire la următoarele aspecte:

1.      a fost săvârșită o faptă, a fost ea săvârșită de persoana urmărită penal și a fost săvârșită cu vinovăție, constituie fapta o infracțiune și care este încadrarea ei juridică?

2.      care trebuie să fie natura pedepsei și care trebuie să fie nivelul ei?

[…]

(6)      Acordul se semnează de procuror și de avocat. Persoana urmărită penal semnează acordul dacă îl acceptă, după ce va fi declarat că renunță la judecarea cauzei conform procedurii obișnuite.

(7)      Atunci când procedura este începută împotriva mai multor persoane sau privește mai multe infracțiuni, acordul poate fi încheiat de unele dintre aceste persoane sau pentru unele dintre aceste infracțiuni.

[…]”

13      Articolul 383 din NPK, intitulat „Efectele acordului de recunoaștere a vinovăției”, prevede la alineatul (1):

„Acordul aprobat de instanță produce efectele unei condamnări care a dobândit autoritate de lucru judecat.”

14      Potrivit articolului 384 din NPK, intitulat „Acord de recunoaștere a vinovăției în cadrul unei proceduri de judecată”:

„(1)      Instanța de prim grad de jurisdicție poate, respectând condițiile și modalitățile prevăzute în prezentul capitol, să aprobe un acord de recunoaștere a vinovăției negociat după începerea procedurii de judecată, dar înainte de încheierea cercetării judecătorești.

[…]

(3)      În aceste cazuri, acordul [de recunoaștere a vinovăției] este aprobat numai după obținerea consimțământului tuturor părților [din procedură].”

15      Articolul 384a din NPK, intitulat „Decizia privind un acord încheiat cu unii dintre inculpați sau pentru una dintre infracțiuni”, prevede:

„(1)      Atunci când, după începerea procedurii de judecată, dar înainte de încheierea cercetării judecătorești, a fost încheiat un acord cu unul dintre inculpați sau pentru una dintre infracțiuni, instanța suspendă judecarea cauzei.

(2)      Un alt complet de judecată hotărăște cu privire la acordul încheiat […].

(3)      Completul de judecată menționat la alineatul (1) continuă soluționarea cauzei după luarea unei decizii cu privire la acord.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

16      La 25 martie 2020, Spetsializirana prokuratura (Parchetul specializat, Bulgaria) a sesizat Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) cu acțiunea penală formulată împotriva a 41 de persoane, printre care SD și PT, pentru faptul de a fi condus și/sau participat la activitățile unui grup infracțional organizat care avea ca scop distribuirea de droguri în vederea îmbogățirii. PT este trimis în judecată pentru participarea la acest grup infracțional și pentru deținerea de stupefiante în vederea distribuirii, în temeiul dispozițiilor relevante din Nakazatelen kodeks (Codul penal).

17      La 19 august 2020, cauza a fost retrimisă la Spetsializirana prokuratura (Parchetul specializat) pentru remedierea viciilor de procedură existente în rechizitoriu.

18      La 26 august 2020, în cursul urmăririi penale, procurorul și avocatul lui SD au încheiat un acord în temeiul căruia lui SD i se aplica o pedeapsă mai puțin severă decât cea prevăzută de lege ca urmare a recunoașterii vinovăției pentru faptele de care era acuzat. Acest acord de recunoaștere a vinovăției a fost aprobat la 1 septembrie 2020 de un alt complet de judecată decât cel care fusese inițial sesizat cu soluționarea cauzei.

19      La 28 august 2020, Spetsializirana prokuratura (Parchetul Specializat) a înaintat o versiune corectată a actului de acuzare și s‑a început faza de judecată a procedurii.

20      La 17 noiembrie 2020, procurorul și avocatul lui PT au încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției în temeiul căruia acestui inculpat i se aplica o pedeapsă cu închisoarea de trei ani cu suspendarea executării timp de cinci ani, ca urmare a recunoașterii vinovăției pentru faptele de care era acuzat.

21      La 21 ianuarie 2021, completul de judecată desemnat să se pronunțe cu privire la acest acord în temeiul articolului 384 din NPK a respins aprobarea lui pentru motivul că unii inculpați nu își dăduseră consimțământul impus de articolul 384 alineatul 3 din NPK.

22      La 10 mai 2022, procurorul și avocatul lui PT au încheiat un nou acord de recunoaștere a vinovăției cu un conținut identic și au solicitat completului de judecată sesizat cu soluționarea cauzei să se pronunțe cu privire la acest acord fără a solicita consimțământul celorlalți inculpați.

23      La 18 mai 2022, completul de judecată desemnat în temeiul articolului 384a din NPK a respins aprobarea acordului de recunoaștere a vinovăției menționat la punctul anterior pentru motivul că această aprobare necesita consimțământul celorlalți 39 de inculpați, în conformitate cu articolul 384 alineatul 3 din NPK.

24      Ca urmare a acestui refuz, procurorul, PT și avocatul său au confirmat în aceeași zi că doreau să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției și că instanța care a administrat toate probele este cea competentă să aprobe acest acord fără a solicita consimțământul celorlalți inculpați.

25      Prin decizia din 28 iunie 2022, pentru a se stabili compatibilitatea cu dreptul Uniunii atât a articolului 384 alineatul 3 din NPK, cât și a articolului 384a din acest cod, dat fiind că acest din urmă articol impune aprobarea unui acord de recunoaștere a vinovăției de către un complet de judecată ad‑hoc, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară care a făcut obiectul hotărârii pronunțate în această zi, PT (Acord între procuror și autorul unei infracțiuni) (C‑432/22).

26      Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), care a preluat cauzele care s‑au aflat pe rolul Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) și care este instanța de trimitere în prezenta cauză, precizează, cu titlu introductiv, că prin întrebarea adresată dorește să se stabilească dacă articolul 384 alineatul 3 din NPK este compatibil nu numai cu articolul 4 alineatul (1) și cu articolul 5 din Decizia‑cadru 2004/757, precum și cu articolul 4 din Decizia‑cadru 2008/841, ci și cu articolul 20 din cartă, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea din 6 iunie 2023, O. G. (Mandat european de arestare împotriva unui resortisant al unei țări terțe) (C‑700/21, EU:C:2023:444), și cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13, întrucât acest articol 384 alineatul 3 face necesară existența consimțământului celorlalți inculpați atunci când se încheie un acord de recunoaștere a vinovăției în cursul fazei de judecată a unei proceduri penale desfășurate împotriva mai multor persoane, dar nu în cursul urmăririi penale a unei asemenea proceduri.

27      În plus, instanța de trimitere consideră că un acord de recunoaștere a vinovăției este o „modalitate juridică” ce permite să se aplice o pedeapsă efectivă, proporțională și disuasivă, precum și să se pună capăt activității infracționale a inculpatului care încheie un astfel de acord, dar și să se furnizeze instanței sesizate cu soluționarea cauzei probe cu privire la activitatea infracțională a celorlalți inculpați. În consecință, potrivit acestei instanțe, un asemenea acord pune în aplicare, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, dispozițiile Deciziilor‑cadru 2004/757 și 2008/841 menționate la punctul precedent, astfel încât carta îi este aplicabilă.

28      În ceea ce privește, în primul rând, Hotărârea din 6 iunie 2023, O. G. (Mandat european de arestare împotriva unui resortisant al unei țări terțe) (C‑700/21, EU:C:2023:444), rezultă din cuprinsul punctului 43 din aceasta că, potrivit instanței de trimitere, poziția pe care o are persoana urmărită penal în cursul urmăririi penale este similară cu cea a inculpatului în faza de judecată a acestei proceduri, chiar dacă acuzația este formulată mai detaliat în această ultimă fază. Instanța este de părere că acest „tratament defavorabil aplicat inculpatului”, ce rezultă din faptul că, pentru a fi aprobat judiciar acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de acest inculpat în faza de judecată, este necesară existența consimțământului celorlalți inculpați, în condițiile în care o asemenea cerință nu este aplicabilă acordurilor de recunoaștere a vinovăției încheiate în cursul urmăririi penale, „nu îndeplinește cerința egalității prevăzută la articolul 20 din cartă”, din moment ce o astfel de cerință nu se aplică acordurilor de recunoaștere a vinovăției încheiate în cursul urmăririi penale.

29      În al doilea rând, potrivit instanței de trimitere, „numai Curtea poate aprecia dacă acordul [de recunoaștere a vinovăției], astfel cum este reglementat în dreptul bulgar”, se circumscrie dreptului la apărare prevăzut la articolul 48 alineatul (2) din cartă și, în cazul unui răspuns afirmativ, să aprecieze dacă articolul 384 alineatul 3 din NPK limitează caracterul efectiv al unui astfel de drept și dacă această limitare „este justificată de un motiv valabil”, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă. Această instanță adaugă, pe de o parte, că acest articol 384 alineatul 3 privează un inculpat precum PT de dreptul de a i se examina pe fond acordul de recunoaștere a vinovăției pe care l‑a încheiat în vederea obținerii unei pedepse mai ușoare și, pe de altă parte, că limitarea dreptului de a încheia un astfel de acord care derivă din articolul 384 alineatul 3 amintit „nu ar trebui justificată de necesitatea de a proteja interesele celorlalți inculpați”, ci ar trebui admisă numai „dacă este necesară pentru protecția intereselor victimei”.

30      În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema compatibilității articolului 384 alineatul 3 din NPK cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13, în măsura în care această dispoziție de drept național „limitează efectul util al acestui articol din Directiva [2012/13]”, prin faptul că împiedică inculpatul care și‑a exercitat „dreptul de a obține acces la textul complet al acuzării în temeiul articolului 6 alineatul (3) din directiva [menționată]” să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției fără a obține consimțământul celorlalți inculpați. Această instanță apreciază că, din moment ce accesul la informații detaliate cu privire la acuzare nu este posibil decât în faza de judecată a procedurii penale, articolul 384 alineatul 3 din NPK face ca inculpatul care a obținut astfel de informații „să depindă de consimțământul celorlalți inculpați și al avocaților lor, pentru [ca un acord de recunoaștere a vinovăției] să fie examinat pe fond […] și, dacă este cazul, aprobat”. Ea deduce de aici că, în speță, această dispoziție îl împiedică pe PT „să beneficieze de efectul util al comunicării unor informații detaliate cu privire la acuzare, drept care îi este recunoscut în mod expres la articolul 6 alineatul (3) din Directiva [2012/13]”.

31      În aceste condiții, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Este compatibilă cu articolul 4 alineatul (1) și cu articolul 5 din Decizia‑cadru 2004/757, precum și cu articolul 4 din Decizia‑cadru 2008/841 coroborate cu articolul 20 din cartă o legislație națională potrivit căreia pentru aprobarea unui acord de încetare a procedurii penale împotriva unui inculpat este necesar consimțământul celorlalți inculpați și al avocaților acestora, în cazul în care cauza se află în faza de judecată, un astfel de consimțământ nefiind necesar în cazul în care aceasta se află în faza de urmărire penală?

2)      Este compatibilă cu articolul 4 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2004/757 coroborat cu articolul 48 alineatul (2) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă o legislație națională potrivit căreia posibilitatea ca acordul încheiat de un inculpat (prin care i se aplică o pedeapsă mai ușoară) să fie examinat pe fond de către instanță este limitată prin necesitatea de a obține consimțământul celorlalți inculpați?

3)      Este compatibilă cu articolul 6 alineatul (3) coroborat cu alineatul (1) din Directiva 2012/13 și cu articolul 47 [primul paragraf] și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă o legislație națională care prevede aceeași limitare ca o consecință a furnizării de informații detaliate inculpatului cu privire la acuzație?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima și la a doua întrebare

32      Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 din Decizia‑cadru 2004/757, precum și articolul 4 din Decizia‑cadru 2008/841 coroborate cu articolul 20, cu articolul 48 alineatul (2) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții de drept național care, într‑o procedură penală începută împotriva mai multor inculpați, condiționează aprobarea judiciară a unui acord încheiat între unul dintre inculpați și ministerul public în faza de judecată a acestei proceduri de consimțământul celorlalți inculpați, care nu și‑au recunoscut vinovăția, în condițiile în care un astfel de consimțământ nu este necesar pentru aprobarea unui acord identic încheiat în cursul fazei de urmărire penală a procedurii menționate.

33      Articolul 4 alineatul (1) primul paragraf din Decizia‑cadru 2004/757 impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile menționate la articolele 2 și 3 din această decizie‑cadru să fie pasibile de sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, în timp ce articolul 4 alineatul (1) al doilea paragraf din decizia‑cadru amintită impune în mod specific statelor membre să ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolul 2 din aceasta să fie pasibile de sancțiuni penale privative de libertate având o durată maximă de cel puțin unu până la trei ani. Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Decizia‑cadru 2008/841 conține dispoziții similare cu cele ale articolului 4 alineatul (1) al doilea paragraf din Decizia‑cadru 2004/757.

34      Articolul 5 din Decizia‑cadru 2004/757, precum și articolul 4 din Decizia‑cadru 2008/841 prevăd în esență posibilitatea ca, în împrejurări speciale, statele membre să ia măsurile necesare pentru ca pedepsele prevăzute la articolul 4 din prima decizie‑cadru și, respectiv, la articolul 3 din a doua decizie‑cadru să poată fi reduse și, în acest ultim caz, pentru ca autorul infracțiunii să poată beneficia de o scutire de pedeapsă.

35      Trebuie să se stabilească, cu titlu introductiv, dacă, astfel cum susține instanța de trimitere, legislația bulgară care reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției pune în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă și dacă, prin urmare, Curtea este competentă să interpreteze dispozițiile cartei care fac obiectul primei și al celei de a doua întrebări.

36      Articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Alineatul (2) al acestui articol 51 precizează că dispozițiile cartei nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.

37      Aceste dispoziții confirmă jurisprudența constantă a Curții conform căreia drepturile fundamentale garantate în ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara acestora. În consecință, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest și alții, C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).

38      Noțiunea de „punere în aplicare a dreptului Uniunii” în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă implică existența unei legături între un act al dreptului Uniunii și măsura națională vizată care depășește proximitatea materiilor menționate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa, C‑206/13, EU:C:2014:126, punctul 24, și Hotărârea din 29 iulie 2024, protectus, C‑185/23, EU:C:2024:657, punctul 42).

39      Curtea a concluzionat în sensul inaplicabilității drepturilor fundamentale ale Uniunii în raport cu o reglementare națională ca urmare a faptului că dispozițiile de drept al Uniunii referitoare la domeniul în cauză nu impun nicio obligație specifică statelor membre cu privire la situația în discuție în litigiul principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa, C‑206/13, EU:C:2014:126, punctul 26, și Hotărârea din 10 iulie 2014, Julián Hernández și alții, C‑198/13, EU:C:2014:2055, punctul 35).

40      Plecând de la aceste considerații, trebuie să se analizeze dispozițiile actelor legislative ale Uniunii în lumina cărora instanța de trimitere intenționează să aprecieze dispozițiile de drept național în discuție în litigiul principal.

41      În primul rând, articolul 4 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2004/757 și articolul 3 din Decizia‑cadru 2008/841 figurează în acte adoptate în temeiul articolului 31 alineatul (1) UE, ale cărui dispoziții au fost preluate în articolul 83 alineatul (1) primul paragraf TFUE. Aceste articole conțin dispoziții minime privind sancțiunile aplicabile infracțiunilor din domenii ale criminalității care intră sub incidența sferei lor de aplicare, și anume traficul ilicit de droguri și criminalitatea organizată.

42      Astfel cum a subliniat Curtea la punctul 39 din hotărârea pronunțată astăzi, PT (Acord între procuror și autorul unei infracțiuni) (C‑432/22), punerea în aplicare a acestor dispoziții presupune ca statele membre să adopte măsuri legislative care țin de dreptul penal. În schimb, în domeniul dreptului procesual penal, din care fac parte în esență dispozițiile din dreptul bulgar referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției în discuție în litigiul principal, și anume articolul 384 alineatul 3 din NPK, niciun act legislativ al Uniunii având ca obiect acest tip de acord nu a fost adoptat în temeiul articolului 31 UE sau al articolului 82 TFUE, care definește competența Uniunii în domeniul dreptului procesual penal.

43      Rezultă că relația dintre dispozițiile de drept penal al Uniunii menționate la punctul 41 din prezenta hotărâre și dispozițiile de drept procesual penal bulgar ce reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției în discuție în litigiul principal nu depășește vecinătatea sau efectele indirecte ale celor dintâi asupra celor din urmă. În aceste condiții, nu se poate stabili între ele o legătură în sensul jurisprudenței amintite la punctul 38 din prezenta hotărâre.

44      În al doilea rând, articolul 5 din Decizia‑cadru 2004/757 și articolul 4 din Decizia‑cadru 2008/841, ambele intitulate „Circumstanțe speciale”, se limitează să prevadă că statele membre pot lua măsurile necesare pentru ca pedepsele vizate de aceste decizii‑cadru să poată fi reduse în cazul în care autorul infracțiunii renunță la activitățile sale infracționale din domeniile reglementate de deciziile‑cadru menționate și furnizează autorităților administrative sau judiciare informații pe care nu le‑ar fi putut obține altfel, ajutându‑le în special să identifice sau să aducă în fața justiției alți autori ai infracțiunii sau să găsească probe. Aceste dispoziții de drept al Uniunii nu precizează nici modalitățile și nici condițiile în care trebuie să se încheie un acord de recunoaștere a vinovăției și nici nu obligă statele membre să legifereze în acest domeniu, contrar celor impuse de jurisprudența menționată la punctul 39 din prezenta hotărâre pentru a se putea stabili o legătură între dispozițiile de drept al Uniunii și cele din dreptul procesual penal bulgar ce reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției în dreptul bulgar.

45      Din motivele care precedă reiese că dispozițiile NPK privind încheierea și aprobarea unui acord de recunoaștere a vinovăției, în special articolul 384 alineatul 3 din NPK, nu constituie o „punere în aplicare”, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, a dispozițiilor Deciziilor‑cadru 2004/757 și 2008/841.

46      În consecință, Curtea nu este competentă să răspundă la prima și la a doua întrebare adresate.

 Cu privire la a treia întrebare

47      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2012/13, citit în lumina articolului 47 primul paragraf și a articolului 52 alineatul (1) din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții de drept național care, într‑o procedură penală începută împotriva mai multor inculpați, condiționează aprobarea judiciară a unui acord de recunoaștere a vinovăției încheiat între ministerul public și unul dintre inculpați de consimțământul celorlalți inculpați numai în cazul în care un astfel de acord este încheiat în faza de judecată a acestei proceduri.

48      După cum rezultă din articolul 1 din Directiva 2012/13, această directivă, care a fost adoptată în temeiul articolului 82 alineatul (2) TFUE, stabilește norme minime comune privind informarea persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni cu privire la drepturile lor și la actul de inculpare. Această directivă, astfel cum se arată în considerentele (14) și (41) ale acesteia, se bazează pe drepturile prevăzute în special la articolele 47 și 48 din cartă și urmărește să promoveze aceste drepturi.

49      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13 impune statelor membre să se asigure că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine și cu detaliile necesare în legătură cu fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate. Alineatul (3) al acestui articol 6 precizează că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării la instanța națională competentă, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.

50      În oricare ipoteză, indiferent de momentul în care sunt furnizate informațiile detaliate cu privire la acuzare, trebuie, respectându‑se printre altele principiile contradictorialității și egalității armelor, să se acorde persoanei acuzate și avocatului său un termen suficient pentru a lua cunoștință de aceste informații și să li se ofere posibilitatea de a‑și pregăti în mod eficace apărarea, de a‑și prezenta eventualele observații și, dacă este cazul, de a formula orice cerere, în special de administrare de probe, pe care ar avea dreptul să o introducă în temeiul dreptului național [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C‑612/15, EU:C:2018:392, punctul 96, precum și Hotărârea din 21 octombrie 2021, ZX (Regularizarea actului de acuzare), C‑282/20, EU:C:2021:874, punctul 38 și jurisprudența citată].

51      Comunicarea unor informații detaliate cu privire la acuzare persoanei acuzate, inclusiv cu privire la natura și la încadrarea juridică a infracțiunii, în timp util, la un moment care să îi permită să își pregătească în mod eficient apărarea, este indispensabilă pentru ca această persoană să fie în măsură să înțeleagă faptele de care este acuzată, să își organizeze apărarea în consecință și eventual să conteste vinovăția sa, în scopul dovedirii inexistenței unuia sau a mai multe elemente constitutive ale infracțiunii reținute ori al recunoașterii vinovăției în mod voluntar și cunoscând pe deplin faptele imputate și efectele juridice aferente acestei recunoașteri [a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2023, BK (Recalificarea încălcării), C‑175/22, EU:C:2023:844, punctul 40].

52      Cu toate acestea, efectivitatea dreptului la informare cu privire la acuzare, cu detaliile necesare și în timp util, astfel cum este garantat de articolul 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2012/13, nu este pusă sub semnul îndoielii în cazul în care aprobarea de către instanța națională competentă a unui acord de recunoaștere a vinovăției încheiat de unul dintre inculpați și ministerul public este condiționată de existența consimțământului celorlalți inculpați care nu și‑au recunoscut vinovăția.

53      Astfel, deși, după cum afirmă instanța de trimitere, cerința unui asemenea consimțământ în faza de judecată a procedurii penale este o consecință, urmărită de legiuitorul național, a faptului că acestui inculpat i s‑au comunicat informații detaliate cu privire la acuzare, totuși nu s‑a stabilit că, date fiind efectele pe care aceste informații mai detaliate decât cele comunicate în cursul fazei de urmărire a unei asemenea proceduri le pot avea asupra exercitării de către inculpații care nu și‑au recunoscut vinovăția a dreptului lor la un proces echitabil și a dreptului lor la apărare, o astfel de cerință privind consimțământul aduce atingere sau împiedică exercitarea de către inculpatul menționat a drepturilor garantate de articolul 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2012/13, citit în lumina articolului 47 primul paragraf și a articolului 52 alineatul (1) din cartă.

54      Având în vedere motivele care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2012/13, citit în lumina articolului 47 primul paragraf și a articolului 52 alineatul (1) din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții de drept național care, într‑o procedură penală începută împotriva mai multor inculpați, condiționează aprobarea judiciară a unui acord de recunoaștere a vinovăției încheiat între ministerul public și unul dintre inculpați de consimțământul celorlalți inculpați numai în cazul în care un astfel de acord este încheiat în faza de judecată a acestei proceduri.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

55      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, citit în lumina articolului 47 primul paragraf și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune unei dispoziții de drept național care, într‑o procedură penală începută împotriva mai multor inculpați, condiționează aprobarea judiciară a unui acord de recunoaștere a vinovăției încheiat între ministerul public și unul dintre inculpați de consimțământul celorlalți inculpați numai în cazul în care un astfel de acord este încheiat în faza de judecată a acestei proceduri.

Semnături

*      Limba de procedură: bulgara.