CELEX:62023CJ0300: Hotărârea Curții (Camera a noua) din 12 decembrie 2024.#NB împotriva Kutxabank SA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de Primera Instancia n° 8 de Donostia – San Sebastián.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Contract de împrumut ipotecar – Clauză care prevede o rată variabilă a dobânzii – Indice de referință întemeiat pe dobânda anuală efectivă (DAE) pentru împrumuturile ipotecare acordate de casele de economii – Indice oficial stabilit printr‑un act administrativ publicat – Indicații care figurează în preambulul acestui act – Control referitor la cerința de transparență – Aprecierea caracterului abuziv – Principiul efectivității.#Cauza C-300/23.

–

pentru NB, de J. M. Erausquin Vázquez și M. Ortiz Pérez, abogados;

–

pentru Kutxabank SA, de I. Ortega Ochoa, abogado, și S. Tamés Alonso, procurador;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Gavela Llopis și A. Pérez‑Zurita Gutiérrez, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de J. Baquero Cruz, P. Kienapfel și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea, în primul rând, a articolului 3 alineatul (1), a articolului 5, a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), în al doilea rând, a articolului 7 din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260), precum și, în al treilea rând, a principiului efectivității.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între NB, pe de o parte, și Kutxabank SA, pe de altă parte, în legătură cu validitatea clauzei de revizuire periodică a ratei dobânzii dintr‑un contract de împrumut ipotecar.

3

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

4

Articolul 4 din această directivă prevede:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

5

Articolul 5 din directiva menționată este redactat după cum urmează:

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2).”

6

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

7

Articolul 7 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»].”

8

Potrivit articolului 8 din directiva menționată:

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții [a se citi «dispoziții mai stricte»] compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție [a se citi «un nivel de protecție mai ridicat»].”

9

Conform articolului 19 din Directiva 2005/29, statele membre trebuiau să adopte și să publice până la 12 iunie 2007 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma acesteia și să informeze de îndată Comisia Europeană cu privire la aceasta. Aceste acte trebuiau să fie aplicabile cel târziu la 12 decembrie 2007.

10

Directiva 93/13 a fost transpusă în dreptul spaniol prin Ley 7/1998, sobre condiciones generales de la contratación (Legea 7/1998 privind condițiile generale ale contractelor) din 13 aprilie 1998 (BOE nr. 89 din 14 aprilie 1998, p. 12304).

11

Articolul 5 alineatul (5) din această lege, astfel cum a fost modificat prin Ley 5/2019, de regulación de los contratos de crédito inmobiliario (Legea 5/2019 de reglementare a contractelor de credit imobiliar) din 15 martie 2019 (BOE nr. 65 din 16 martie 2019), prevede că condițiile inserate în mod netransparent în contracte în detrimentul consumatorilor sunt nule de plin drept.

12

Real Decreto Legislativo 1/2007, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias (Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a textului consolidat al Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare) din 16 noiembrie 2007 (BOE nr. 287 din 30 noiembrie 2007, p. 49181) a promulgat textul consolidat al acestei legi, care a fost modificată prin Legea 5/2019 (denumită în continuare „Legea generală privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor”).

13

Articolul 8 din Legea generală privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor prevede:

„Constituie drepturi fundamentale ale consumatorilor și ale utilizatorilor:

[…]

[…]

[…]”

14

Articolul 60 din această lege generală, intitulat „Informații precontractuale”, prevede la alineatul 1:

„Înainte ca un contract sau o ofertă de același tip să producă efecte obligatorii pentru consumator sau utilizator, profesionistul îi furnizează acestuia în mod clar și inteligibil informațiile pertinente, veridice și suficiente cu privire la principalele caracteristici ale contractului, în special cu privire la condițiile sale juridice și economice […].”

15

Potrivit articolului 80 alineatul (1) din legea generală menționată, intitulat „Cerințe aplicabile clauzelor care nu au fost negociate individual”:

„În contractele încheiate cu consumatorii și cu utilizatorii, care cuprind clauze ce nu au fost negociate individual, inclusiv în contractele încheiate de administrația publică și de entitățile și întreprinderile care depind de acestea, clauzele respective trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

[…]

16

Articolul 82 alineatul 1 din Legea generală privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor, intitulat „Noțiunea de clauză abuzivă”, prevede:

„Sunt considerate clauze abuzive orice clauze care nu au fost negociate individual, precum și orice practici care nu au fost acceptate în mod expres și care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului și al utilizatorului.”

17

Articolul 83 din această lege generală, intitulat „Nulitatea clauzelor abuzive și continuarea existenței contractului”, prevede:

„Clauzele abuzive sunt nule de plin drept și sunt considerate nescrise. În acest scop, după ascultarea părților, instanța constată nulitatea clauzelor abuzive care figurează în contract, acesta continuând totuși să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Condițiile inserate în mod netransparent în contracte în detrimentul consumatorilor sunt nule de plin drept.”

18

Articolul 1303 din Código Civil (Codul civil) prevede:

„Odată constatată nulitatea unei obligații, părțile contractante trebuie să își restituie reciproc bunurile care au făcut obiectul contractului, fructele acestora și prețul însoțit de dobânzi, cu excepția cazurilor prevăzute la articolele următoare.”

19

Potrivit articolului 1306 punctul 2 din acest cod:

„În cazul în care fapta care constituie cauza imorală nu este o infracțiune, se respectă următoarele reguli:

[…]

20

Banco de España (Banca Spaniei) a adoptat Circular 8/1990, a entidades de crédito, sobre transparencia de las operaciones y protección de la clientela (Circulara 8/1990 adresată instituțiilor de credit, referitoare la transparența operațiunilor și la protecția clienților) din 7 septembrie 1990 (BOE nr. 226 din 20 septembrie 1990, p. 27498).

21

Circulara 8/1990 a fost modificată printre altele prin circular 5/1994, a entidade de crédito (Circulara 5/1994 adresată instituțiilor de credit) din 22 iulie 1994 (BOE nr. 184 din 3 august 1994, p. 25109), care a adăugat, inter alia, o anexă VIII la Circulara 8/1990. Juzgado de Primera Instancia no 8 de Donostia – San Sebastián (Tribunalul de Primă Instanță nr. 8 din San Sebastian, Spania), care este instanța de trimitere, precizează în această privință că Circulara 8/1990 astfel cum a fost modificată prin Circulara 5/1994 (denumită în continuare „Circulara 8/1990 cu modificările ulterioare”) nu a făcut obiectul unei versiuni consolidate publicate în Boletín Oficial del Estado.

22

Circulara 8/1990 cu modificările ulterioare a stabilit anumiți indici de referință oficiali pentru creditele ipotecare. Printre aceștia figurau diverse rate medii ale împrumuturilor ipotecare cu o durată mai mare de trei ani, destinate achiziționării unei locuințe pe piața liberă (denumite în continuare „IRPH”), printre care IRPH referitor la împrumuturile acordate de casele de economii (denumit în continuare „IRPH al caselor de economii”).

23

IRPH al caselor de economii este definit după cum urmează în anexa VIII la Circulara 8/1990 cu modificările ulterioare:

„[…] media simplă a ratelor medii ponderate ale dobânzii la capitalul operațiunilor de împrumut cu garanție ipotecară cu o durată egală sau mai mare de trei ani în vederea achiziționării unei locuințe pe piața liberă, care au fost inițiate sau reînnoite de ansamblul caselor de economii în cursul lunii la care se referă indicele. Aceste rate medii ponderate sunt ratele anuale echivalente declarate Băncii Spaniei pentru aceste scadențe de ansamblul caselor de economii […]”

24

Din decizia de trimitere rezultă că această definiție este completată de mențiunea potrivit căreia „ratele medii ponderate ale dobânzii” reprezintă dobândă anuală efectivă (DAE) declarată Băncii Spaniei de ansamblul caselor de economii pentru operațiunile în cauză.

25

Rezultă de asemenea din această decizie că Circulara 5/1994 conținea un avertisment pentru instituțiile de credit cărora le era adresată, potrivit căruia utilizarea în mod direct și simplu a IRPH ar avea drept consecință plasarea DAE aferente operațiunii ipotecare la un nivel superior ratei practicate pe piață, situație care ar fi evitată prin includerea unei marje negative corespunzătoare, a cărei valoare ar varia în funcție de comisioanele aferente acestei operațiuni și de frecvența plăților.

26

Ley 14/2013 de apoyo a los emprendedores y su internacionalización (Legea 14/2013 de sprijinire a antreprenorilor și a internaționalizării lor) din 27 septembrie 2013 (BOE nr. 233 din 28 septembrie 2013, p. 78787) cuprinde o a cincisprezecea dispoziție adițională care prevede dispariția de la 1 noiembrie 2013 printre altele a IRPH al caselor de economii.

27

Alineatele 2-4 ale acestei dispoziții adiționale au următorul cuprins:

„2. Trimiterile la ratele menționate la alineatul anterior sunt înlocuite, începând cu următoarea revizuire a ratelor aplicabile, cu rata sau cu indicele de referință de înlocuire prevăzut în contract.

3. În lipsa ratei sau a indicelui de referință prevăzut în contract sau în cazul în care acesta este unul dintre indicii sau ratele a căror eliminare este prevăzută, rata sau indicele în discuție este înlocuit cu rata oficială a dobânzii denumită [IRPH a instituțiilor de credit], aplicând o marjă echivalentă cu media aritmetică a diferențelor dintre rata a cărei eliminare este prevăzută și rata citată mai sus, calculată pe baza datelor disponibile între data încheierii contractului și data efectivă a înlocuirii ratei.

[…]

4. Părțile nu au la dispoziție nicio cale de atac pentru a solicita modificarea, modificarea unilaterală sau rezilierea împrumutului sau a creditului în contrapartida aplicării prezentei dispoziții.”

28

La 11 septembrie 2006, NB a încheiat un contract de împrumut ipotecar cu Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Gipuzkoa y San Sebastián, devenită Kutxabank (denumit în continuare „contractul de împrumut în discuție în litigiul principal”), cu o durată de 35 de ani.

29

Conform articolului 3 bis din acest contract (denumit în continuare „clauza în litigiu”), rata dobânzii este variabilă, fiind necesar să fie stabilită periodic o nouă rată a dobânzii în raport cu IRPH al caselor de economii.

30

În clauza în litigiu se precizează că acest indice corespunde mediei simple a ratelor medii ponderate ale dobânzii la capitalul operațiunilor de împrumut cu garanție ipotecară efectuate de casele de economii cu o durată mai mare sau egală cu trei ani în vederea achiziționării unei locuințe pe piața liberă fără nicio transformare și că valoarea de referință este cea a ultimului indice publicat de Banca Spaniei în cursul lunii anterioare fiecărei scadențe prevăzute pentru revizuirea ratei sau, cu titlu subsidiar, a ultimului indice publicat de Banca Spaniei înainte de luna anterioară menționată mai sus.

31

Din decizia de trimitere rezultă că clauza în litigiu nu menționează partea finală a definiției IRPH al caselor de economii care figurează în anexa VIII la Circulara 8/1990 cu modificările ulterioare, care precizează că aceste „rate medii ponderate ale dobânzii” reprezintă DAE declarată Băncii Spaniei de ansamblul caselor de economii pentru operațiunile în cauză.

32

La 4 martie 2022, NB a introdus la instanța de trimitere o acțiune având ca obiect printre altele constatarea caracterului abuziv al clauzei în litigiu.

33

Instanța de trimitere precizează că IRPH sunt stabiliți pe baza unei medii a DAE aplicate unor operațiuni similare. În consecință, o ajustare a ratei dobânzii aferente unui anumit contract pe baza unui IRPH ar determina o majorare a acestei rate a dobânzii care ar include ceea ce împrumutații vizați de ansamblul contractelor care au servit drept bază pentru stabilirea acestui IRPH au plătit cu titlu de cheltuieli și eventuale comisioane, pe lângă rata nominală a dobânzii, în condițiile în care s‑ar adăuga, pe lângă o marjă, costuri similare în temeiul contractului a cărui rată a dobânzii este astfel indexată și s‑ar fi plătit deja un comision. Această instanță adaugă că anumite elemente luate în considerare în cadrul DAE care a servit drept bază pentru stabilirea IRPH decurg din clauze contractuale al căror caracter abuziv a fost recunoscut între timp sau este sub semnul întrebării.

34

Examinând în primul rând clauza în litigiu în raport cu cerința de transparență, instanța de trimitere ridică problema respectării acestei cerințe, întrucât clauza respectivă nu ar permite consumatorului să cunoască exact consecințele economice pe care le implică în cadrul unui contract cu o durată de 35 de ani.

35

Mai întâi, aceasta se îndoiește că un consumator mediu poate înțelege singur diferențele dintre noțiunile de „rată a dobânzii”, „indice de referință” sau „DAE” și, în consecință, funcționarea metodei de calcul al indicilor de referință care sunt stabiliți pe baza DAE.

36

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că clauza în litigiu cuprinde o definiție a IRPH al caselor de economii care nu include partea din această definiție referitoare la faptul că indicele respectiv se întemeiază pe DAE. Ea deduce de aici că consumatorul mediu, care nu are cunoștință de circularele Băncii Spaniei adresate instituțiilor de credit și care nu a fost informat de cocontractantul său cu privire la faptul că IRPH al caselor de economii corespunde unei DAE și nici cu privire la precizările care figurează în Circulara 5/1994 referitoare la nivelul IRPH în raport cu rata pieței, nu are niciun motiv să solicite informații în această privință în faza precontractuală, considerând că propunerea de contract care îi este prezentată este interesantă din moment ce prevede o marjă inferioară celor prevăzute în mod obișnuit în contractele în care rata dobânzii este stabilită în raport cu indicele de referință Euribor (rata interbancară oferită în euro).

37

Aceste considerații sunt prezentate în susținerea primei, a celei de a doua, a celei de a treia și a celei de a cincea întrebări.

38

În continuare, instanța de trimitere menționează jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) din care ar rezulta că cerința de transparență privind compunerea și calculul IRPH este în mod necesar îndeplinită ca urmare a publicării în Boletín Oficial del Estado a Circularei 8/1990 și a modului de calcul al acestor indici, astfel încât o instituție de credit care integrează un asemenea indice în respectivele condiții contractuale nu ar avea obligația de a include în contractul de împrumut definiția completă a indicelui menționat. Această jurisprudență s‑ar întemeia exclusiv pe punctele 53 și 56 din Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch (C‑125/18, EU:C:2020:138), cu excluderea punctelor 51, 52, 54 și 55 din aceasta.

39

Instanța de trimitere consideră că punctele 53 și 56 din această hotărâre se întemeiază pe indicații care nu sunt în totalitate conforme cu realitatea. Astfel, pe de o parte, Circulara 8/1990, pe publicarea căreia se întemeiază hotărârea menționată, nu conține nicio mențiune cu privire la IRPH, întrucât acestea au fost introduse prin Circulara 5/1994. Pe de altă parte, în orice caz, consultarea acestei din urmă circulare nu ar permite să se cunoască metoda de calcul al IRPH, întrucât aceasta nu figurează în ea, așa încât consumatorul ar trebui să deducă din datele care pot fi consultate că IRPH sunt DAE, care includ deja marje, comisioane și costuri.

40

Aceste considerații sunt prezentate în susținerea celor de a patra, a șasea, a șaptea și a opta întrebări.

41

Pe de altă parte, instanța de trimitere are îndoieli că jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) sus‑menționată, în măsura în care ar fi stabilită în sensul că instituțiile de credit sunt scutite în mod necondiționat de obligația de a include în contractele de împrumut ipotecar o definiție completă a IRPH reținut pentru ajustarea periodică a ratei dobânzii și de a informa consumatorii cu privire la evoluția anterioară a acestui indice, din moment ce acesta face obiectul unor publicații oficiale, este conformă cu jurisprudența Curții, având în vedere punctul 54 din Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch (C‑125/18, EU:C:2020:138), și punctul 34 din Ordonanța din 17 noiembrie 2021, Gómez del Moral Guasch (C‑655/20, EU:C:2021:943).

42

Aceste îndoieli se află la originea celei de a noua și a celei de a zecea întrebări.

43

În sfârșit, instanța de trimitere menționează de asemenea Directiva 2005/29, pe care o consideră aplicabilă la momentul încheierii contractului de împrumut în discuție în litigiul principal. Aceasta preconizează că lipsa unor elemente importante din definiția IRPH al caselor de economii care figurează în acest contract poate echivala cu omiterea unei informații semnificative, în sensul articolului 7 din această directivă, și, prin urmare, poate constitui o practică înșelătoare. Dacă aceasta ar fi situația, instanța de trimitere ridică problema dacă o asemenea constatare este de natură să excludă în orice caz buna‑credință, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.

44

Aceste considerații sunt prezentate în susținerea celei de a unsprezecea și a celei de a douăsprezecea întrebări.

45

În al doilea rând, instanța de trimitere are în vedere ipoteza în care clauza în litigiu ar trebui considerată neconformă cu cerința de transparență. Într‑o asemenea situație, ea apreciază că ar trebui să examineze caracterul eventual abuziv al acestei clauze, ceea ce solicită Curții să confirme, din moment ce deciziile anterioare ale acesteia nu ar fi privit decât cerința respectivă.

46

În această ipoteză, primo, instanța de trimitere menționează normele naționale care, începând cu anul 2019, prevăd că condițiile contractuale inserate în mod netransparent în detrimentul consumatorilor sunt nule de plin drept. Aceasta arată că Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu ar considera că aceste norme sunt aplicabile retroactiv. În schimb, în ceea ce privește clauzele denumite „prag”, în temeiul cărora o rată variabilă a dobânzii nu ar putea coborî sub un anumit prag, jurisprudența acestei instanțe supreme ar fi stabilită în sensul că aceste clauze nu sunt transparente și, prin urmare, sunt abuzive, întrucât prevăd o rată a dobânzii aparent variabilă, dar care în realitate nu ar varia decât în sus. Instanța de trimitere consideră că această jurisprudență ar trebui aplicată prin analogie în speță, având în vedere elementul înșelător pe care l‑ar conține clauza în litigiu ca urmare a lipsei unei mențiuni în definiția contractuală a IRPH că acesta din urmă este o DAE.

47

Aceste considerații sunt prezentate în susținerea celei de a treisprezecea și a celei de a paisprezecea întrebări.

48

Secundo, instanța de trimitere menționează jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) potrivit căreia utilizarea unui indice oficial, folosit de autoritățile publice pentru finanțarea locuințelor subvenționate, nu ar putea fi contrară cerinței de bună‑credință.

49

Ea observă însă, pe de o parte, că utilizarea unui indice oficial este impusă în cazul încheierii unui contract de împrumut ipotecar și că autoritățile publice care au utilizat un IRPH au procedat astfel ținând seama de avertismentul Băncii Spaniei care figurează în preambulul Circularei 5/1994.

50

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că aprecierea caracterului abuziv nu privește utilizarea unui IRPH, ci clauza care a prevăzut această utilizare într‑un contract de împrumut. Având în vedere punctul 69 din Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164), ar fi, așadar, pertinent să se stabilească dacă creditorul, acționând în mod loial și echitabil în raport cu împrumutatul, s‑ar fi putut aștepta ca acesta din urmă să accepte inserarea clauzei în litigiu în contractul de împrumut în discuție în litigiul principal în urma unei negocieri individuale dacă ar fi înțeles funcționarea metodei de calcul al IRPH al caselor de economii și, prin urmare, ar fi putut evalua, pe baza unor criterii precise, consecințele economice potențial semnificative care decurg din aplicarea acestui indice, dacă ar fi cunoscut evoluția acestuia în cei doi ani care au precedat încheierea acestui contract și dacă ar fi fost informat cu privire la faptul că Circulara 5/1994 conținea un avertisment cu privire la necesitatea de a introduce, dacă este cazul, o marjă negativă, avertisment de care creditorul nu dorea să țină seama.

51

Potrivit instanței de trimitere, în cadrul acestei aprecieri ar fi necesar în special să se compare modul de calcul al ratei dobânzii contractuale și nivelul efectiv al acestei rate ce rezultă din acesta cu modurile de calcul reținute în mod obișnuit și cu rata dobânzii legale, precum și cu ratele dobânzii practicate pe piață la data încheierii contractului în cauză pentru împrumuturi comparabile, având în vedere punctul 67 a doua liniuță din Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60).

52

Aceste considerații sunt prezentate în susținerea celor de a cincisprezecea-a optsprezecea întrebări.

53

În al treilea și ultimul rând, în ipoteza în care s‑ar constata că clauza în litigiu este abuzivă, iar contractul de împrumut în discuție în litigiul principal în principiu nu ar putea continua să existe fără această clauză, instanța de trimitere consideră că ar trebui să ia în considerare posibilitatea de a permite consumatorului să aleagă între anularea acestui contract sau menținerea sa prin înlocuirea clauzei în litigiu cu o referire la un indice prevăzut de lege cu titlu supletiv, având în vedere în special punctul 52 din Ordonanța din 17 noiembrie 2021, Gómez del Moral Guasch (C‑655/20, EU:C:2021:943).

54

Primo, în cazul în care consumatorul ar opta pentru menținerea contractului, instanța de trimitere arată că dispoziția supletivă pe care o identifică și care urmărea să asigure continuitatea contractelor după dispariția amiabilă a IRPH al caselor de economii și a IRPH al băncilor era destinată, în opinia sa, să mențină echilibrul dintre prestațiile părților, în timp ce recunoașterea caracterului abuziv al clauzei în litigiu ar implica faptul că aceasta creează o situație de dezechilibru care trebuie remediată. În aceste condiții, instanța menționată consideră că restabilirea echilibrului dintre prestațiile părților ar conduce la aplicarea unei marje negative la indicele de referință desemnat de clauza în litigiu, în conformitate cu ceea ce ar fi recomandat Banca Spaniei în preambulul Circularei 5/1994.

55

Secundo, în cazul în care consumatorul ar opta pentru anularea contractului, instanța de trimitere consideră că aplicarea articolului 1303 din Codul civil, care ar implica restituirea reciprocă a prestațiilor majorate cu dobânzi, ar favoriza instituția financiară, în timp ce, prin ipoteză, aceasta ar fi responsabilă de anularea contractului respectiv. Astfel, în cazul aplicării acestui articol, instituția financiară ar avea dreptul la dobânzi la rata legală, care este superioară ratei dobânzii contractuale, pentru întregul capital împrumutat de la data încheierii contractului menționat. Se pare că această situație nu s‑ar regăsi în cazul în care ar fi necesar să se utilizeze articolul 1306 punctul 2 din acest cod, ceea ce pare posibil, în măsura în care se consideră că contractul de împrumut în discuție în litigiul principal trebuie anulat ca urmare a „cauzei sale imorale”, în sensul acestei din urmă dispoziții, și că această cauză imorală este imputabilă exclusiv instituției respective, din moment ce este vorba despre un contract de adeziune impus împrumutatului.

56

Aceste considerații sunt prezentate în susținerea celor de a nouăsprezecea-a douăzeci și doua întrebări.

57

În aceste condiții, Juzgado de Primera Instancia no 8 de Donostia – San Sebastián (Tribunalul de Primă Instanță nr. 8 din San Sebastian) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

58

Guvernul spaniol exprimă îndoieli în ceea ce privește admisibilitatea cererii de decizie preliminară. În această privință, el arată că, în lipsa unor indicații suficiente în ceea ce privește cadrul factual al cauzei principale, pe lângă faptul că încă nu s‑a statuat cu privire la admiterea probelor prezentate de părțile din litigiul principal și că pretențiile acestor părți nu sunt cunoscute, Curtea se află în imposibilitatea de a se pronunța în mod util cu privire la întrebările adresate, în condițiile în care aprecierea transparenței și a caracterului abuziv al unei clauze trebuie să se întemeieze pe ansamblul împrejurărilor specifice fiecărei spețe. În aceste împrejurări, Curtea ar fi chemată să efectueze o examinare generală și abstractă a Directivei 93/13 în raport cu utilizarea unui IRPH ca indice de referință în contracte de împrumut ipotecar. Acest guvern susține de asemenea că prezentarea jurisprudenței Tribunal Supremo (Curtea Supremă) care figurează în decizia de trimitere este aproximativă sau chiar inexactă și că jurisprudența Curții cuprinde deja răspunsul la mai multe dintre aceste întrebări.

59

Mai întâi, trebuie amintit că, în primul rând, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții, care beneficiază de o prezumție de pertinență. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată privește interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care este evident că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea respectivă (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 25 și jurisprudența citată). În al doilea rând, în conformitate cu articolul 94 literele (a) și (c) din Regulamentul de procedură al Curții, o decizie de trimitere trebuie să cuprindă „o expunere sumară” a faptelor și „expunerea” motivării trimiterii.

60

Or, decizia de trimitere cuprinde indicații în ceea ce privește elementele de fapt din cauza principală care, deși sunt limitate, sunt totuși suficiente pentru a permite înțelegerea conținutului întrebărilor adresate și a pertinenței lor pentru soluționarea acestei cauze, precum și pentru a permite Curții să furnizeze răspunsuri utile, oferind în același timp guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

61

În această privință, trebuie subliniat că instanța națională, iar nu Curtea, trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor proprii speței pentru a determina dacă, în raport cu criteriile enunțate la articolul 3 alineatul (1), precum și la articolul 5 din Directiva 93/13, o clauză contractuală îndeplinește cerințele de bună‑credință, echilibru și transparență prevăzute de această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 50, precum și jurisprudența citată).

62

În continuare, instanțele naționale sunt libere să sesizeze Curtea în orice moment al procedurii pe care îl consideră adecvat, cu condiția să explice cel puțin ipotezele de fapt pe care se întemeiază întrebările lor preliminare [a se vedea în acest sens Ordonanța din 25 martie 2022, IP și alții (Stabilirea materialității faptelor din litigiul principal), C‑609/21, EU:C:2022:232, punctul 21, precum și jurisprudența citată].

63

În sfârșit, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sunt adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2016, Hünnebeck, C‑479/14, EU:C:2016:412, punctul 30 și jurisprudența citată).

64

Pârâta din litigiul principal contestă de asemenea în practică admisibilitatea ansamblului întrebărilor adresate, pentru motivul că jurisprudența Curții ar conține deja răspunsul la acestea.

65

În această privință, este necesar să se constate că o asemenea împrejurare, presupunând că este dovedită, ar putea justifica numai recurgerea la un răspuns prin ordonanță motivată, întemeiat pe articolul 99 din Regulamentul de procedură, iar nu respingerea cererii de decizie preliminară. De altfel, este necesar să se constate că, deși răspunsul la anumite întrebări se poate deduce din jurisprudență, nu aceasta este situația ansamblului întrebărilor.

66

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă, fără a aduce atingere examinării admisibilității anumitor întrebări.

67

A patra și cele de a șasea-a zecea întrebări, precum și, în parte, a cincea întrebare privesc respectarea cerinței de transparență a clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii în cadrul încheierii unui contract de împrumut ipotecar care cuprinde o clauză precum clauza în litigiu.

68

Prima, a doua și a treia întrebare, cele de a unsprezecea-a optsprezecea întrebări, precum și, în parte, a cincea întrebare privesc caracterul eventual abuziv al unei asemenea clauze.

69

Cele de a nouăsprezecea-a douăzeci și doua întrebări se referă la consecințele eventualei constatări a caracterului abuziv al acestei clauze.

70

Aceasta este ordinea în care trebuie examinate întrebările menționate.

71

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 267 primul paragraf TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar numai cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii Europene. Prin urmare, aceasta nu se poate pronunța cu privire la interpretarea nici a concluziilor care au fost prezentate de un avocat general în cadrul unei trimiteri preliminare anterioare, nici a observațiilor care au fost formulate de o instituție în cadrul unei asemenea trimiteri preliminare.

72

Așadar, Curtea nu este competentă să răspundă la a șasea, la a șaptea și la a opta întrebare în măsura în care acestea vizează interpretarea unor asemenea concluzii sau observații.

73

Cu toate acestea, prin intermediul celor de a patra și de a șasea-a zecea întrebări, precum și, în parte, prin intermediul celei de a cincea întrebări, care este necesar să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că cerința de transparență care rezultă din aceste dispoziții este respectată cu ocazia încheierii unui contract de împrumut ipotecar în ceea ce privește clauza din acest contract care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii în raport cu valoarea unui indice oficial instituit printr‑un act administrativ, ce cuprinde definiția acestuia, pentru simplul motiv că acest act, precum și valorile anterioare ale indicelui în cauză au fost publicate în Jurnalul Oficial al statului membru în cauză, fără ca creditorul să trebuiască, așadar, să informeze el însuși consumatorul cu privire la definiția acestui indice și la evoluția sa anterioară, chiar dacă, din cauza modului său de calcul, acesta nu corespunde unei rate a dobânzii remuneratorii, ci unei DAE, întrucât acest mod de calcul ia în considerare și marje, comisioane și costuri prevăzute de contractele similare care servesc la stabilirea valorilor succesive ale indicelui menționat. Instanța de trimitere ridică în plus problema eventualei influențe în această privință a faptului că reglementarea națională aplicabilă la momentul încheierii contractului în cauză prevede că instituțiile de credit trebuie să includă în contractele încheiate cu particularii definiția indicelui de referință care servește la ajustarea periodică a ratei dobânzii și să furnizeze un document care să retraseze evoluția anterioară a acestui indice de referință într‑o anumită perioadă.

74

Instanța de trimitere subliniază în această privință că un consumator se află într‑o situație de inferioritate față de profesionist în materie de informare, în special în ceea ce privește conținutul exact al noțiunii de „DAE”, că modul de calcul al unui indice precum un IRPH poate face dificilă compararea unei propuneri de contract care cuprinde o clauză de ajustare a ratei dobânzii prin referire la un asemenea indice cu propuneri care prevăd o ajustare a ratei dobânzii prin referire la indici care corespund unor rate nominale ale dobânzii, iar nu unor DAE, și că este dificil pentru consumator să stabilească în ce măsură utilizarea unui indice precum un IRPH implică în mod indirect plata altor marje, comisioane sau costuri decât cele care sunt în mod explicit prevăzute în propriul său contract.

75

Pentru a răspunde la întrebări astfel cum au fost reformulate la punctul 73 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că, pentru un consumator, informarea înaintea încheierii unui contract cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de profesionist [Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial),C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 51 și jurisprudența citată].

76

În consecință și întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește în special nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de profesionist, cerința de transparență trebuie înțeleasă în mod extensiv [Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 52 și jurisprudența citată].

77

În mod concret, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil presupune ca, în cazul contractelor de împrumut, instituțiile financiare să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în deplină cunoștință de cauză. În această privință, revine instanței naționale, atunci când ține seama de toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, obligația să verifice că au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să o evalueze, în special în ceea ce privește costul total al împrumutului [Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 53 și jurisprudența citată].

78

Joacă un rol decisiv în această apreciere, pe de o parte, aspectul dacă clauzele sunt exprimate în mod clar și inteligibil astfel încât să îi permită unui consumator mediu, și anume un consumator normal informat și suficient de atent și de avizat, să evalueze un asemenea cost și, pe de altă parte, menționarea sau lipsa menționării în contractul de împrumut a informațiilor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat acest contract, drept esențiale [Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 54 și jurisprudența citată].

79

În ceea ce privește mai precis o clauză care prevede, în cadrul unui contract de împrumut ipotecar, o remunerație a acestui împrumut prin intermediul unor dobânzi calculate pe baza unei rate variabile stabilite, precum în cauza principală, prin referire la un indice oficial, cerința de transparență trebuie înțeleasă în sensul că impune în special ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să fie în măsură să înțeleagă funcționarea concretă a modului de calcul al acestei rate și să evalueze astfel, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice, potențial semnificative, ale unei asemenea clauze asupra obligațiilor sale financiare [Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 55 și jurisprudența citată].

80

Printre elementele relevante care trebuie luate în considerare de instanța națională atunci când efectuează verificările necesare în această privință figurează nu numai conținutul informațiilor furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului de împrumut în cauză, ci și împrejurarea că elementele principale referitoare la calculul indicelui de referință sunt ușor accesibile ca urmare a publicării lor [Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 56 și jurisprudența citată].

81

Așadar, în cazul unui contract de împrumut în care rata dobânzii este variabilă, așa încât valoarea exactă a acestei rate a dobânzii nu poate fi determinată pentru toată durata contractului menționat, este pertinent ca indicele de referință la care face trimitere contractul respectiv să fie stabilit printr‑un act administrativ care a făcut obiectul unei publicări oficiale, întrucât în principiu împrumutații au astfel acces la informații susceptibile să permită unui consumator mediu să înțeleagă modul de calcul al acestui indice.

82

Cu toate acestea, deși o asemenea publicare poate conduce la scutirea unui creditor profesionist de a furniza anumite informații unui potențial împrumutat cu privire la clauza care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii împrumutului preconizat, acest lucru intervine cu condiția ca, având în vedere informațiile disponibile în mod public și accesibile, precum și informațiile furnizate, dacă este cazul, de profesionist, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să fi fost în măsură să înțeleagă funcționarea concretă a modului de calcul al ratei variabile a dobânzii, în special în măsura în care implică un indice de referință, și să evalueze astfel, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice, potențial semnificative, ale unei asemenea clauze asupra obligațiilor sale financiare (a se vedea în acest sens Ordonanța din 17 noiembrie 2021, Gómez del Moral Guasch, C‑655/20, EU:C:2021:943, punctele 29 și 34).

83

Rezultă de aici în special că informațiile cu privire la anumite aspecte contractuale necesare potențialilor împrumutați pentru a înțelege întinderea acceptării unei propuneri de contract de împrumut poate rezulta din elemente care nu sunt furnizate direct de creditorul profesionist, cu condiția ca aceste elemente să fie disponibile în mod public și accesibile, eventual datorită anumitor indicații oferite în acest scop de profesionistul respectiv.

84

În ceea ce privește în special accesibilitatea informațiilor care nu sunt furnizate direct de profesionist, din cuprinsul punctului 60 din Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial) (C‑265/22, EU:C:2023:578), rezultă că este important ca acest profesionist să ofere indicații suficient de precise și de exacte potențialilor împrumutați pentru ca aceștia să poată lua cunoștință de elementele respective fără a întreprinde demersuri care, ținând de cercetarea juridică, nu pot fi așteptate în mod rezonabil de la un consumator mediu.

85

În speță, din decizia de trimitere nu rezultă că contractul de împrumut în discuție în litigiul principal cuprinde o trimitere la Boletín Oficial del Estado și nici la circulara relevantă a Băncii Spaniei. Or, din cuprinsul punctului anterior din prezenta hotărâre reiese că lipsa unei indicații fiabile în această privință este de natură să compromită accesibilitatea informațiilor în cauză pentru un consumator mediu.

86

În schimb, clauza în litigiu cuprinde o definiție a IRPH al caselor de economii. Instanța de trimitere precizează însă că această definiție este incompletă, întrucât nu reproduce decât prima parte a definiției oficiale a acestui indice, astfel cum figurează în Circulara 5/1994, potrivit căreia indicele menționat constituie o medie a ratelor medii ale dobânzilor din contractele analoge contractului de împrumut în discuție în litigiul principal. Nu figurează, așadar, a doua parte a acestei definiții oficiale, care indică faptul că aceste „rate medii ale dobânzii” sunt DAE.

87

Nu figurează în clauza în litigiu nici o trimitere la avertismentul emis de Banca Spaniei cu privire la această caracteristică în preambulul acestei circulare, care atrage atenția instituțiilor de credit asupra consecințelor acesteia în ceea ce privește nivelul IRPH în raport cu rata pieței și, prin urmare, referitor la faptul că ar fi necesar să se aplice o marjă negativă pentru a alinia DAE aferentă operațiunii în cauză la cea practicată pe piață.

88

Or, în ceea ce privește caracteristica menționată și acest avertisment, Curtea a indicat, la punctul 59 din Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial) (C‑265/22, EU:C:2023:578), că constituie un indiciu relevant al utilității unor asemenea informații pentru consumator faptul că instituția autoare a Circularei 5/1994 a considerat oportun să atragă atenția instituțiilor de credit, prin intermediul acestui preambul, asupra nivelului ratelor IRPH în raport cu rata pieței și a necesității de a aplica o marjă negativă pentru a alinia DAE aferentă operațiunii în cauză la DAE practicată pe piață.

89

Pe de altă parte, sub rezerva verificării efectuate în această privință de instanța de trimitere referitor la modul său exact de redactare, avertismentul respectiv, astfel cum este reprodus la punctul 14 din Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial) (C‑265/22, EU:C:2023:578), poate fi de asemenea un indiciu relevant pentru a determina înțelegerea de către un consumator mediu a noțiunii de DAE într‑un asemenea context, din moment ce Banca Spaniei pare să fi apreciat util să precizeze că motivul pentru care ratele medii ale împrumuturilor ipotecare luate în considerare pentru stabilirea valorii unui IRPH sunt DAE este faptul că includ în plus efectul comisioanelor.

90

În schimb, utilizarea unui IRPH nu pare de natură să aducă atingere comparabilității unei propuneri de contract care îl prevede cu alte propuneri care fac trimitere la un indice care nu corespunde unei DAE, cu condiția ca valoarea actuală și valorile anterioare succesive ale acestor doi indici să fie menționate sau accesibile așa încât candidații împrumutați să poată lua cunoștință de ele fără a întreprinde demersuri care nu pot fi așteptate în mod rezonabil de la un consumator mediu. Astfel, în această situație, un consumator mediu poate compara ratele dobânzii prevăzute de diferitele propuneri, întrucât este suficient ca pentru fiecare dintre acestea să adauge la valorile succesive ale indicelui de referință desemnat, oricare ar fi acesta, marja prevăzută, pentru a obține valori comparabile.

91

Însă, faptul că, prin modalitățile lor de calcul, indici precum IRPH sunt stabiliți prin referire la DAE nu are ca efect transformarea ratei dobânzii unui împrumut ajustate periodic prin referire la valorile succesive ale unui IRPH într‑o DAE care poate fi defalcată, pe de o parte, într‑o rată a dobânzii remuneratorii propriu‑zisă și, pe de altă parte, în marje, comisioane și costuri. Astfel, clauza dintr‑un contract de împrumut care determină indicele de referință, oricare ar fi acesta, aplicabil pentru ajustarea periodică a ratei dobânzii nu urmărește decât să stabilească un mod de calcul contractual al acestei rate, fără a‑i modifica natura.

92

În sfârșit, în ceea ce privește împrejurarea că reglementarea națională impune instituțiilor de credit anumite obligații de informare specifice față de potențialii împrumutați, din cuprinsul punctelor 54 și 55 din Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch (C‑125/18, EU:C:2020:138), rezultă că asemenea obligații trebuie respectate de profesionist.

93

Astfel, articolul 8 din Directiva 93/13 autorizează în mod expres statele membre să adopte, în domeniul reglementat de aceasta, dispoziții mai stricte, compatibile cu tratatul, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat. Or, asemenea dispoziții pot privi anumite informații care trebuie furnizate în mod obligatoriu de profesioniști în cadrul încheierii unor contracte determinate.

94

Prin urmare, este necesar să se răspundă la cele de a patra și a șasea-a zecea întrebări, precum și, în parte, la a cincea întrebare că articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că cerința de transparență care rezultă din aceste dispoziții este respectată cu ocazia încheierii unui contract de împrumut ipotecar în ceea ce privește clauza din acest contract care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii în raport cu valoarea unui indice oficial instituit printr‑un act administrativ, ce cuprinde definiția acestuia, pentru simplul fapt că acest act, precum și valorile anterioare ale acestui indice au fost publicate în Jurnalul Oficial al statului membru în cauză, fără ca creditorul să trebuiască, așadar, să informeze el însuși consumatorul cu privire la definiția indicelui menționat și la evoluția sa anterioară, chiar dacă, din cauza modului său de calcul, acesta nu corespunde unei rate a dobânzii remuneratorii, ci unei DAE, cu condiția ca, prin publicarea lor, aceste elemente să fie suficient de accesibile pentru un consumator mediu datorită indicațiilor oferite în acest scop de profesionistul respectiv. În lipsa unor asemenea indicații, profesionistului îi revine sarcina de a furniza în mod direct o definiție completă a acestui indice, precum și orice informație relevantă, în special cu privire la un eventual avertisment emis de autoritatea care a stabilit indicele menționat cu privire la particularitățile acestuia și la consecințele lor care pot fi considerate importante pentru consumator, în scopul evaluării corecte a consecințelor economice ale încheierii contractului de împrumut ipotecar care îi este propus. În orice caz, profesionistului îi revine sarcina de a furniza consumatorului ansamblul informațiilor a căror furnizare este impusă de reglementarea națională aplicabilă la momentul încheierii contractului.

95

Cu titlu introductiv, trebuie arătat mai întâi că a unsprezecea și a douăsprezecea întrebare privesc interpretarea Directivei 2005/29.

96

Or, astfel cum a constatat Curtea la punctul 40 din Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial) (C‑265/22, EU:C:2023:578), Directiva 2005/29 a fost transpusă în dreptul spaniol prin Ley 29/2009, por la que se modifica el régimen legal de la competencia desleal y de la publicidad para la mejora de la protección de los consumidores y usuarios (Legea 29/2009 de modificare a regimului legal al concurenței neloiale și al publicității pentru îmbunătățirea protecției consumatorilor și a utilizatorilor) din 30 decembrie 2009 (BOE nr. 315 din 31 decembrie 2009, p. 112039).

97

În consecință, pentru aceleași motive precum cele enunțate la punctele 37-39 și 42 din Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial) (C‑265/22, EU:C:2023:578), Directiva 2005/29 nefiind aplicabilă la data încheierii contractului de împrumut în discuție în litigiul principal, intervenită la 11 septembrie 2006, interpretarea acestei directive nu are legătură cu soluționarea litigiului principal.

98

În continuare, prin intermediul celei de a treisprezecea întrebări se solicită Curții să se pronunțe cu privire la jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) referitoare la domeniul de aplicare ratione temporis al unei legi naționale care introduce o dispoziție mai favorabilă consumatorilor.

99

În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că nu îi revine competența de a se pronunța în cadrul unei trimiteri preliminare cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale și nici de a hotărî dacă interpretarea pe care instanța de trimitere o dă acestora este corectă, o asemenea interpretare fiind astfel de competența exclusivă a instanțelor naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, IOS Finance EFC, C‑555/14, EU:C:2017:121, punctul 21 și jurisprudența citată).

100

În sfârșit, prin intermediul celei de a paisprezecea întrebări se solicită Curții să controleze coerența jurisprudenței Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu în raport cu o normă a dreptului Uniunii, ci în raport cu două elemente ale acestei jurisprudențe pe care instanța de trimitere pare să le considere divergente fără un motiv valabil.

101

Or, Curtea nu este competentă să exercite nici un asemenea control, sub rezerva eventual a principiului echivalenței, care nu este însă relevant în situația vizată și care de altfel nu este menționat de instanța de trimitere.

102

Prin urmare, cele de a unsprezecea-a paisprezecea întrebări sunt inadmisibile.

103

Guvernul spaniol contestă admisibilitatea celei de a doua întrebări, referitoare la comportamentul obișnuit al instituțiilor de credit atunci când se încheie contracte de împrumut ipotecar sub controlul unor administrații publice, pentru motivul că această întrebare ar fi întemeiată pe o ipoteză prezentată în mod incomplet sau inexact. Astfel, rata aplicabilă în cadrul contractelor referitoare la achiziționarea de locuințe subvenționate ar fi fost stabilită de reglementarea națională, așa încât nu ar fi vorba despre un context de stabilire liberă a prețurilor, spre deosebire de contractele de împrumut ipotecar încheiate pentru achiziționarea altor locuințe, precum contractul de împrumut în discuție în litigiul principal.

104

Cu toate acestea, conform jurisprudenței amintite la punctul 63 din prezenta hotărâre, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sunt adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice.

105

Prin urmare, a doua întrebare este admisibilă.

106

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care este necesar să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este relevant pentru aprecierea caracterului eventual abuziv al unei clauze dintr‑un contract de împrumut ipotecar cu rată variabilă care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii în raport cu valoarea unui indice oficial faptul că această clauză face trimitere în mod direct și simplu la indicele respectiv, în condițiile în care din indicațiile care figurează în actul administrativ care a instituit indicele menționat rezultă că, din cauza particularităților care decurg din modul său de calcul, ar fi necesar să se aplice o marjă negativă pentru a alinia DAE aferentă operațiunii în cauză la DAE practicată pe piață.

107

Instanța de trimitere subliniază în această privință că instituțiile de credit aplică totuși o asemenea marjă negativă în anumite contracte de împrumut ipotecar, care sunt încheiate sub controlul unor administrații publice.

108

Trebuie amintit că, atunci când o instanță națională consideră că o clauză contractuală care are ca obiect stabilirea modului de calcul al unei rate variabile a dobânzii într‑un contract de împrumut ipotecar nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, acesteia îi revine sarcina de a examina dacă respectiva clauză este abuzivă, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă (Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 67 a doua liniuță; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 17 noiembrie 2021, Gómez del Moral Guasch, C‑655/20, EU:C:2021:943, punctul 46).

109

În consecință, răspunsul la prima și la a doua întrebare în ceea ce privește eventualul caracter abuziv al unei clauze precum clauza în litigiu presupune că rezultă dintr‑o apreciere prealabilă a instanței de trimitere că această clauză nu respectă cerința de transparență impusă de Directiva 93/13.

110

Pe de altă parte, caracterul transparent al unei clauze contractuale, după cum impune articolul 5 din Directiva 93/13, constituie unul dintre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii caracterului abuziv al acestei clauze. Cu toate acestea, din articolul 4 alineatul (2) din această directivă rezultă că împrejurarea că o clauză nu este exprimată în mod clar și inteligibil nu este în sine de natură să îi confere un caracter abuziv [Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 66 și jurisprudența citată].

111

Acestea fiind precizate, este necesar să se amintească faptul că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

112

În cadrul aprecierii pe care instanța națională trebuie să o efectueze în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, acesteia îi revine sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei, într‑o primă etapă, posibila nerespectare a cerinței de bună‑credință și, într‑o a doua etapă, existența unui eventual dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, în sensul acestei dispoziții [Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 63 și jurisprudența citată].

113

În ceea ce privește împrejurările în care se provoacă un asemenea dezechilibru „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, având în vedere al șaisprezecelea considerent al Directivei 93/13, instanța națională trebuie să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale [Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 69, și Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indiciu oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 64, precum și jurisprudența citată].

114

Pe de altă parte, pentru a stabili dacă o clauză provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, este necesar în special să se țină seama de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți, astfel încât să se evalueze dacă și eventual în ce măsură acest contract îl plasează pe consumatorul respectiv într‑o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. În ceea ce privește o clauză referitoare la calculul dobânzilor în cazul unui contract de împrumut, este de asemenea pertinent să se compare modul de calcul al ratei dobânzilor obișnuite prevăzut de clauza respectivă și nivelul efectiv al ratei menționate ce rezultă din acesta cu modalitățile de calcul utilizate în mod obișnuit și cu rata dobânzii legale, precum și cu ratele dobânzii practicate pe piață la data încheierii contractului de împrumut în cauză pentru un împrumut cu valoare și durată echivalente cu cele ale acestui contract de împrumut [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 65 și jurisprudența citată].

115

Relevanța, în cazul unui contract de împrumut ipotecar ce conține o clauză precum clauza în litigiu, a unor informații care figurează într‑o circulară ce menționează necesitatea, ținând seama de modul de calcul al indicelui de referință, de a aplica o marjă negativă în vederea alinierii DAE aferente contractului cu DAE practicată pe piață a fost deja recunoscută de Curte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Referire la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 67].

116

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este relevant pentru aprecierea caracterului eventual abuziv al unei clauze dintr‑un contract de împrumut ipotecar cu rată variabilă care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii în raport cu valoarea unui indice oficial faptul că această clauză face trimitere în mod direct și simplu la indicele respectiv, în condițiile în care din indicațiile care figurează în actul administrativ care a instituit indicele menționat rezultă că, din cauza particularităților care decurg din modul său de calcul, ar fi necesar să se aplice o marjă negativă pentru a alinia DAE aferentă operațiunii în cauză la DAE practicată pe piață, în măsura în care profesionistul nu a informat consumatorul cu privire la aceste indicații, iar acestea nu au fost suficient de accesibile unui consumator mediu.

117

Guvernul spaniol contestă admisibilitatea celei de a treia întrebări, întrucât aceasta ar fi întemeiată pe o ipoteză prezentată în mod incomplet sau inexact. Astfel, din jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu ar rezulta că clauzele contractuale care prevăd comisionul și costurile vizate în cadrul acestei întrebări ar trebui considerate abuzive.

118

Cu toate acestea, după cum se amintește la punctul 63 din prezenta hotărâre, definirea cadrului juridic național relevant pentru întrebările adresate ține de responsabilitatea exclusivă a instanței de trimitere. Această răspundere privește eventual jurisprudența națională pe care o consideră relevantă. În orice caz, din decizia de trimitere rezultă că, în cadrul celei de a treia întrebări, referitoare la posibilitatea ca o clauză precum clauza în litigiu să fie abuzivă prin repercutare, în măsura în care ar integra într‑un contract anumite elemente ale DAE referitoare la alte împrumuturi care servesc drept bază pentru instituirea IRPH aplicabil contractului respectiv în ipoteza în care aceste elemente ar decurge din clauze abuzive, instanța de trimitere se referă nu numai la clauze contractuale al căror caracter abuziv este stabilit, ci și la clauze a căror legalitate este contestabilă.

119

Prin urmare, a treia întrebare este admisibilă.

120

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, deși această întrebare privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, care vizează validitatea unei clauze precum clauza în litigiu, întrebarea instanței de trimitere privește în esență caracterul abuziv al unei asemenea clauze, care ar conduce la nevaliditatea acesteia în privința consumatorului, astfel cum este prevăzută de această dispoziție.

121

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării menționate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în cazul utilizării într‑o clauză care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii dintr‑un contract de împrumut ipotecar a unui indice de referință stabilit pe baza DAE aplicabile contractelor luate în considerare pentru calcularea valorilor succesive ale acestui indice, faptul că aceste DAE cuprind elemente care decurg din clauze al căror caracter abuziv ar fi constatat ulterior implică faptul că clauza de ajustare a ratei dobânzii din contractul în cauză trebuie considerată abuzivă și, prin urmare, inopozabilă consumatorului.

122

În această privință, trebuie amintit că, după cum rezultă din cuprinsul punctului 91 din prezenta hotărâre, referirea la un indice oficial pentru ajustarea periodică a ratei dobânzii aplicabile unui contract de împrumut nu urmărește decât să stabilească un mod de calcul contractual al acestei rate, așa încât modalitățile de determinare a valorii acestui indice nu influențează natura ratei dobânzii din contractul în cauză, indiferent de elementele luate în considerare în cadrul acestor modalități. În consecință, această rată a dobânzii nu poate fi considerată o DAE în cazul căreia anumite elemente ar putea fi considerate nule și ar putea determina nulitatea clauzei care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii menționate.

123

De altfel, împrejurarea că, în DAE aferente contractelor luate în considerare pentru calcularea valorilor succesive ale unui indice, anumite elemente pot decurge din clauze contractuale care se dovedesc a posteriori abuzive nu poate nici să repună în discuție caracterul de referință oficială al acestui indice, nici să afecteze retroactiv validitatea unei clauze dintr‑un alt contract care face trimitere la acesta. Astfel, rezultă din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și din articolul 3 din această directivă, așa cum au fost interpretate de Curte, că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu data încheierii contractului respectiv (Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland, C‑229/19 și C‑289/19, EU:C:2021:68, punctul 52, precum și jurisprudența citată).

124

În consecință, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în cazul utilizării într‑o clauză care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii dintr‑un contract de împrumut ipotecar a unui indice de referință stabilit pe baza DAE aplicabile contractelor luate în considerare pentru calcularea valorilor succesive ale acestui indice, faptul că aceste DAE cuprind elemente care decurg din clauze al căror caracter abuziv ar fi constatat ulterior nu implică faptul că clauza de ajustare a ratei dobânzii din contractul în cauză trebuie considerată abuzivă și, prin urmare, inopozabilă consumatorului.

125

Prin intermediul celei de a cincisprezecea și al celei de a șaisprezecea întrebări, care este necesar să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că trebuie prezumată buna‑credință a profesionistului în cazul utilizării într‑o clauză care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii dintr‑un contract de împrumut ipotecar a unui indice de referință pentru simplul fapt că este vorba despre un indice oficial stabilit de o autoritate administrativă și utilizat de administrațiile publice.

126

În această privință, trebuie subliniat mai întâi că determinarea calificării concrete a unei anumite clauze contractuale în raport cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie efectuată în funcție de împrejurările proprii speței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 47, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, nu se poate considera a priori că includerea de către un profesionist a unei anumite clauze într‑un contract care nu s‑a negociat individual este în mod necesar compatibilă cu cerința de bună‑credință impusă de această dispoziție, sub rezerva aplicării articolului 1 alineatul (2) din această directivă, care exclude din domeniul de aplicare al acesteia clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, această excepție fiind justificată de prezumția că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, echilibru pe care legiuitorul Uniunii a intenționat în mod explicit să îl mențină (Hotărârea din 5 mai 2022, Zagrebačka banka, C‑567/20, EU:C:2022:352, punctul 57 și jurisprudența citată). Din decizia de trimitere rezultă însă că această excludere nu este aplicabilă în speță, IRPH fiind doar un indice printre alții, care de altfel nu a fost utilizat decât în mod minoritar de instituțiile financiare.

127

În continuare, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, se consideră că o clauză contractuală este abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

128

După cum se amintește la punctul 113 din prezenta hotărâre, aprecierea cerinței de bună‑credință în privința unei anumite clauze dintr‑un contract presupune să se stabilească dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

129

Acest criteriu presupune ca o asemenea negociere să fi intervenit în deplină cunoștință de cauză, cu alte cuvinte, în ceea ce privește o clauză privind calculul dobânzilor referitoare la un contract de împrumut, în condițiile în care consumatorul era bine informat cu privire la ansamblul elementelor care intervin în modul de calcul al ratei dobânzii și putea evalua consecințele economice, potențial semnificative, ale acestei clauze asupra obligațiilor sale financiare.

130

Astfel, conform jurisprudenței amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre, caracterul transparent al unei clauze contractuale, așa cum îl impune articolul 5 din Directiva 93/13, constituie unul dintre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii caracterului abuziv al acestei clauze. Or, după cum reiese din cuprinsul punctului 109 din această hotărâre, examinarea eventualului caracter abuziv al clauzei în litigiu ar presupune să se fi constatat deja că aceasta nu respectă cerința de transparență, ceea ce ar constitui un element pertinent de care ar trebui să se țină seama.

131

În sfârșit, caracterul abuziv al unei clauze depinde și de existența unui eventual dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13. După cum se amintește la punctul 114 din prezenta hotărâre, pentru a aprecia în această privință o clauză privind stabilirea dobânzilor referitoare la un contract de împrumut, este de asemenea pertinent să se compare modul de calcul al ratei dobânzilor obișnuite prevăzut de clauza respectivă și nivelul efectiv al ratei menționate ce rezultă din acesta cu modurile de calcul reținute în mod obișnuit și în special cu ratele dobânzii practicate pe piață la data încheierii acestui contract pentru un împrumut cu valoare și durată echivalente cu cele ale contractului menționat.

132

În ceea ce privește o clauză precum clauza în litigiu, care prevede ajustarea ratei dobânzii dintr‑un contract de împrumut ipotecar prin referire la un indice oficial care, având în vedere caracteristicile sale, pare la prima vedere dezavantajos pentru consumator, o asemenea apreciere impune luarea în considerare nu numai a valorilor acestui indice de referință, ci și a marjei aplicate acestuia prin contract, pentru a compara rata efectivă a dobânzii care rezultă din aceasta cu ratele obișnuite ale dobânzii pe piață. Așadar, sub rezerva altor aspecte posibil relevante ale modului de calcul al ratei dobânzii contractuale sau al indicelui de referință, existența eventuală a unui dezechilibru în detrimentul consumatorului ce rezultă dintr‑o asemenea clauză nu depinde în esență, în definitiv, de indicele de referință în sine, ci de rata dobânzii care decurge efectiv din această clauză având în vedere majorarea aplicată la valoarea acestui indice în temeiul clauzei menționate.

133

Prin urmare, este necesar să se răspundă la cea de a cincisprezecea și la cea de a șaisprezecea întrebare că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu poate fi prezumată buna‑credință a profesionistului în cazul utilizării într‑o clauză care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii dintr‑un contract de împrumut ipotecar a unui indice de referință pentru simplul fapt că este vorba despre un indice oficial stabilit de o autoritate administrativă și utilizat de administrațiile publice. Aprecierea eventualului caracter abuziv al unei asemenea clauze trebuie efectuată în funcție de împrejurările proprii speței, luând în considerare printre altele nerespectarea cerinței de transparență și comparând modul de calcul al ratei dobânzilor obișnuite prevăzut de clauza respectivă și nivelul efectiv al ratei menționate ce rezultă din acesta cu modalitățile de calcul reținute în mod obișnuit și în special cu ratele dobânzii practicate pe piață la data încheierii contractului de împrumut în cauză pentru un împrumut cu valoare și durată echivalente cu cele ale acestui contract.

134

Prin intermediul celei de a șaptesprezecea și al celei de a optsprezecea întrebări, care este necesar să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia caracterul eventual abuziv al unei clauze dintr‑un contract de împrumut ipotecar cu rată variabilă care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii în raport cu valoarea unui indice de referință determinat, este relevant, pe de o parte, să se compare metoda de calcul al acestui indice cu cea a unui alt indice de referință, care este utilizat cu precădere în statul membru în cauză pentru contracte similare, precum și ratele efective ce rezultă din această clauză și, respectiv, din clauze comparabile care utilizează acest alt indice de referință și, pe de altă parte, să se țină seama de ceea ce reprezintă în mod concret fiecare dintre acești indici.

135

Conform jurisprudenței amintite la punctul 114 din prezenta hotărâre, pentru a stabili dacă o clauză privind calculul dobânzilor referitoare la un contract de împrumut provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, este pertinent să se compare modul de calcul al ratei dobânzilor obișnuite prevăzut de clauza respectivă și nivelul efectiv al ratei menționate ce rezultă din acesta cu modurile de calcul reținute în mod obișnuit și în special cu ratele dobânzii practicate pe piață la data încheierii contractului de împrumut în cauză pentru un împrumut cu valoare și durată echivalente cu cele ale acestui contract.

136

Instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească eventuala pertinență a metodei de calcul al celor doi indici pe care îi menționează și ce reprezintă acești doi indici, și anume, în esență, în ceea ce privește un IRPH, DAE medie aferentă contractelor de împrumut ipotecar comparabile cu contractul de împrumut în discuție și, în ceea ce privește Euribor, care este celălalt indice de referință pe care îl menționează această instanță, rata medie a dobânzii la care băncile europene își acordă reciproc împrumuturi în euro.

137

În această privință, trebuie să se constate că atât această corespondență, care decurge din modalitățile de calcul al indiciilor menționați, cât și aceste modalități în sine se reflectă în mod concret în valorile respective ale indicilor.

138

Pe de altă parte, din cuprinsul punctului 132 din prezenta hotărâre rezultă că, în general, eventuala existență a unui dezechilibru în detrimentul consumatorului care rezultă dintr‑o clauză privind calculul dobânzilor referitoare la un contract de împrumut nu depinde în esență, în definitiv, de indicele de referință în sine, ci de rata dobânzii care decurge efectiv din această clauză având în vedere majorarea aplicată la valoarea acestui indice în temeiul clauzei menționate.

139

Cu toate acestea, nu se poate exclude ca anumite particularități ale modului de calcul al ratei dobânzii contractuale sau al indicelui de referință în sine să fie de natură să creeze un dezechilibru în detrimentul consumatorului, în special ca urmare a impactului lor asupra evoluției respectivei rate sau a acestui indice.

140

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a șaptesprezecea și la a optsprezecea întrebare că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia caracterul eventual abuziv al unei clauze dintr‑un contract de împrumut ipotecar cu rată variabilă care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii în raport cu valoarea unui indice de referință determinat, este pertinent să se compare modul de calcul al ratei dobânzilor obișnuite prevăzut de clauza respectivă și nivelul efectiv al ratei menționate ce rezultă din acesta cu modurile de calcul reținute în mod obișnuit și în special cu ratele dobânzii practicate pe piață la data încheierii acestui contract pentru un împrumut cu valoare și durată echivalente cu cele ale contractului menționat. Alte aspecte ale modului de calcul al ratei dobânzii contractuale sau al indicelui de referință pot fi relevante dacă sunt de natură să provoace un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

141

Cele de a nouăsprezecea-a douăzeci și doua întrebări privesc consecințele eventualei constatări a caracterului abuziv al unei clauze contractuale precum clauza în litigiu în ipoteza în care în principiu contractul nu ar putea continua să existe fără această clauză.

142

Prin intermediul celei de a nouăsprezecea și al celei de a douăzecea întrebări, care este necesar să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care în principiu un contract de împrumut ipotecar cu rată variabilă nu ar putea continua să existe fără clauza care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii în raport cu valoarea unui indice de referință determinat, al cărei caracter abuziv a fost constatat, dar anularea acestui contract în ansamblu ar expune consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile, instanța națională este obligată să înlocuiască această clauză cu o dispoziție supletivă de drept național chiar dacă aplicarea acesteia ar implica menținerea unui dezechilibru în detrimentul consumatorului analog celui care a fost luat în considerare în cadrul aprecierii caracterului abuziv al clauzei menționate și, în cazul unui răspuns negativ, dacă această instanță o poate ajusta retroactiv prin introducerea în modalitățile de calcul al ratei dobânzii a unui element de natură să elimine acest dezechilibru.

143

Conform articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, revine instanței naționale sarcina de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive, astfel încât ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune. Contractul trebuie să continue să existe în principiu fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B., C‑269/19, EU:C:2020:954, punctul 29 și jurisprudența citată).

144

În cazul în care această menținere nu este posibilă, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să înlăture aplicarea clauzei abuzive prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv în situații în care anularea contractului în ansamblul său ar expune consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile, așa încât, pe de o parte, acesta din urmă ar fi penalizat și, pe de altă parte, caracterul disuasiv care rezultă din anularea contractului ar risca să fie compromis. Astfel, fiind vorba despre un contract de împrumut, o asemenea anulare ar avea în principiu drept consecință exigibilitatea imediată a sumei împrumutate care rămâne datorată în proporții care riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, ca urmare a acestui fapt, tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe creditor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B., C‑269/19, EU:C:2020:954, punctele 32 și 34, precum și jurisprudența citată).

145

O asemenea înlocuire presupune însă ca dispoziția în cauză să fie efectiv supletivă și să aibă un domeniu de aplicare echivalent cu cel al clauzei a cărei înlocuire este avută în vedere.

146

În speță, instanța de trimitere pare să pornească de la premisa că aceste condiții ar putea fi îndeplinite în ceea ce privește a cincisprezecea dispoziție adițională din Legea 14/2013.

147

În ceea ce privește, în primul rând, natura acestei dispoziții, trebuie amintit că revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă o dispoziție de drept național poate fi considerată ca având un caracter supletiv în raport cu acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctele 65 și 66). În acest scop, revine instanței de trimitere sarcina de a examina conținutul precis al celei de a cincisprezecea dispoziții adiționale din Legea 14/2013.

148

Or, această dispoziție pare să instituie un regim tranzitoriu ca urmare a eliminării, începând cu 1 noiembrie 2013, a doi IRPH, prevăzând că, în clauzele contractelor de împrumut ipotecar care prevăd ajustarea ratei dobânzii în raport cu un IRPH eliminat, trimiterea la acest IRPH este înlocuită pentru viitor cu o trimitere la un alt IRPH, care continuă să existe, cu anumite ajustări necesare pentru a asigura o echivalență.

149

Sub rezerva verificărilor pe care instanța de trimitere va trebui să le efectueze, se pare că o asemenea normă tranzitorie nu corespunde definiției general admise a unei norme supletive, care, potrivit jurisprudenței Curții, vizează cazurile în care părțile fie nu s‑au abătut de la o normă standard prevăzută de legiuitorul național pentru contractele în cauză, fie au ales în mod expres aplicabilitatea unei norme instituite de legiuitorul național în acest scop (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 60).

150

În al doilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare al celei de a cincisprezecea dispoziții adiționale din Legea 14/2013, se pare că înlocuirea prevăzută de aceasta nu privește clauzele vizate, ci numai unul dintre elementele acestor clauze, și anume indicele de referință pe care îl desemnează, în timp ce în speță se are în vedere înlocuirea unei clauze.

151

În plus, trebuie arătat că un asemenea mecanism de înlocuire pare să presupună validitatea clauzelor vizate, ipoteză pe care considerațiile care figurează în decizia de trimitere nu par să o excludă în mod absolut în speță, din moment ce dezvoltările din prezenta hotărâre referitoare la examinarea chestiunilor privind eventualul caracter abuziv al unei clauze precum clauza în litigiu evidențiază faptul că îndoielile instanței de trimitere privesc în principal nu atât utilizarea unui IRPH, cât faptul de a‑l utiliza fără aplicarea unei marje negative, așa cum se menționează în preambulul Circularei 5/1994. Cu toate acestea, din cuprinsul punctului 142 din prezenta hotărâre rezultă că în speță a nouăsprezecea și a douăzecea întrebare sunt adresate în ipoteza în care nevaliditatea unei asemenea clauze ar fi constatată ca urmare a caracterului său abuziv.

152

În rest, în ipoteza în care clauza considerată abuzivă nu ar putea fi înlăturată și înlocuită cu o dispoziție supletivă, trebuie amintit că, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, această instanță nu poate să completeze contractul respectiv modificând conținutul acestei clauze. Așadar, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într‑un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului disuasiv pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că asemenea clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesioniști (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B., C‑269/19, EU:C:2020:954, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).

153

Or, a adăuga la modalitățile de calcul al ratei dobânzii astfel cum sunt prevăzute într‑o clauză precum clauza în litigiu un element suplimentar prin care se urmărește remedierea dezechilibrului contractual care a contribuit la constatarea caracterului abuziv al acestei clauze ar echivala cu modificarea conținutului acesteia.

154

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a nouăsprezecea și la a douăzecea întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care în principiu un contract de împrumut ipotecar cu rată variabilă nu ar putea continua să existe fără clauza care prevede ajustarea periodică a ratei dobânzii în raport cu valoarea unui indice de referință determinat al cărei caracter abuziv a fost constatat, dar anularea acestui contract în ansamblul său ar expune consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile, acestea nu se opun ca instanța națională să înlocuiască clauza respectivă cu o dispoziție supletivă de drept național în măsura în care această dispoziție supletivă are un domeniu de aplicare echivalent cu cel al clauzei a cărei înlocuire este avută în vedere. În schimb, instanța respectivă nu poate modifica clauza respectivă prin adăugarea unui element de natură să remedieze dezechilibrul pe care îl implică aceasta în detrimentul consumatorului.

155

Pârâta din acțiunea principală și guvernul spaniol susțin că Curtea nu este competentă să răspundă la a douăzeci și una întrebare, din moment ce aceasta ar privi aplicarea unei dispoziții de drept național.

156

Această întrebare nu urmărește însă interpretarea de către Curte a dispoziției de drept național vizate de aceasta, ci pronunțarea cu privire la compatibilitatea cu Directiva 93/13 a consecințelor pe care instanța de trimitere le prezintă ca decurgând din această dispoziție, în măsura în care este aplicabilă.

157

Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebarea menționată.

158

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, deși articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu este vizat de instanța de trimitere, trebuie să se țină seama și de acesta, din moment ce dispoziția respectivă prevede consecințele nevalidității unei clauze contractuale.

159

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a douăzeci și una întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care un contract de împrumut ipotecar nu ar putea continua să existe fără o clauză al cărei caracter abuziv a fost constatat, acestea se opun aplicării unei dispoziții de drept național în temeiul căreia profesionistul ar avea dreptul să obțină restituirea întregii sume împrumutate majorate cu dobânzile calculate la rata legală de la data la care această sumă a fost pusă la dispoziția consumatorului.

160

Trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că statele membre stabilesc că clauzele abuzive, „în conformitate cu legislația internă”, nu creează obligații pentru consumator. Cu toate acestea, reglementarea de către dreptul național a protecției garantate consumatorilor prin Directiva 93/13 nu poate să modifice întinderea și, așadar, substanța protecției menționate și, în acest mod, să repună în discuție sporirea eficienței protecției menționate prin adoptarea unor norme uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive, care a fost urmărită de legiuitorul Uniunii, astfel cum se indică în cel de al zecelea considerent al acestei directive [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 60 și jurisprudența citată].

161

În ceea ce privește consecințele practice ale nulității unui contract de împrumut ipotecar ca urmare a prezenței unor clauze abuzive, Curtea a statuat că compatibilitatea cu dreptul Uniunii a normelor naționale care reglementează aceste consecințe depinde de aspectul dacă normele respective, pe de o parte, permit restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa acestui contract și, pe de altă parte, nu compromit efectul disuasiv urmărit de Directiva 93/13 [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 68].

162

Pretențiile pe care un profesionist le poate invoca împotriva unui consumator într‑o asemenea situație nu pot fi, așadar, admise decât dacă nu compromit obiectivele vizate la punctul anterior din prezenta hotărâre.

163

Or, a acorda unei instituții de credit dreptul de a solicita consumatorului o compensație care să depășească rambursarea capitalului pus la dispoziție în executarea acestui contract, precum și, dacă este cazul, plata unor dobânzi de întârziere ar putea repune în discuție efectul disuasiv urmărit de Directiva 93/13 [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 76].

164

Posibilitatea profesionistului de a obține asemenea dobânzi de întârziere trebuie să se înțeleagă că se referă la dobânzile datorate de la data punerii în întârziere de a restitui sumele primite în executarea contractului anulat. Astfel, în ipoteza în care profesionistul ar putea solicita dobânzi începând din ziua în care capitalul împrumutat în executarea contractului anulat a fost pus la dispoziția împrumutatului, profesionistul respectiv ar fi pus în situația de a obține o remunerație pentru utilizarea acestui capital de către consumator. Or, o asemenea posibilitate ar compromite atât efectul disuasiv pe care îl are asupra profesioniștilor anulabilitatea contractelor afectate de o clauză abuzivă, cât și efectivitatea protecției conferite consumatorilor de Directiva 93/13, din moment ce aceștia din urmă s‑ar putea afla într‑o situație în care ar fi mai avantajos pentru ei să continue executarea contractului care cuprinde o clauză abuzivă decât să își exercite drepturile întemeiate pe această directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctele 78, 79 și 84].

165

Mai trebuie subliniat că o asemenea soluție este conformă principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine), din moment ce nu se poate admite nici ca o parte să obțină avantaje economice din comportamentul său ilicit, nici ca aceasta să fie despăgubită pentru dezavantajele care decurg dintr‑un asemenea comportament [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 81].

166

Această situație se regăsește a fortiori atunci când rata dobânzii legale care este aplicabilă în cazul obligației de restituire a sumelor primite în executarea unui contract de împrumut anulat o depășește pe cea prevăzută de acest contract, cum ar fi cazul în speță.

167

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a douăzeci și una întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care un contract de împrumut ipotecar nu ar putea continua să existe fără o clauză al cărei caracter abuziv a fost constatat, acestea se opun aplicării unei dispoziții de drept național în temeiul căreia profesionistul ar avea dreptul să obțină restituirea întregii sume împrumutate majorate cu dobânzile calculate la rata legală de la data la care această sumă a fost pusă la dispoziția consumatorului.

168

Pârâta din acțiunea principală și guvernul spaniol susțin de asemenea că Curtea nu este competentă să răspundă la a douăzeci și doua întrebare întrucât aceasta ar privi aplicarea unei dispoziții de drept național.

169

Este necesar să se constate că această întrebare urmărește în esență să se stabilească dacă includerea într‑un contract de către un profesionist a unei clauze contractuale abuzive, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, a cărei nulitate o determină pe cea a acestui contract constituie o „cauză imorală” în sensul articolului 1306 punctul 2 din Codul civil.

170

Or, examinarea întrebării menționate presupune interpretarea acestei noțiuni de drept național, interpretare care, așa cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 63 din prezenta hotărâre, nu este de competența Curții.

171

Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la a douăzeci și doua întrebare.

172

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: