CELEX:62015TJ0381(02): Hotărârea Tribunalului (Camera a noua extinsă) din 4 septembrie 2024.#International Management Group (IMG) împotriva Comisiei Europene.#Răspundere extracontractuală – Reglementarea financiară a Uniunii – Execuția bugetului Uniunii în gestiune indirectă de către o organizație internațională – Decizie prin care se refuză unei persoane juridice recunoașterea statutului de organizație internațională – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Obligația de diligență – Prejudiciu material – Pierderea șansei de a încheia cu Comisia contracte de gestiune indirectă în calitate de organizație internațională și de a percepe cheltuielile administrative corespunzătoare – Legătură de cauzalitate – Cerința unei legături de cauzalitate directe și certe – Lipsa incidenței nelegalității constatate asupra calității de organizație internațională necesare pentru despăgubire – Producerea unui eveniment ulterior actului nelegal susceptibil de a fi luat în considerare de instanța Uniunii – Decizie retroactivă de constatare a lipsei calității de organizație internațională necesare pentru despăgubire în perioada avută în vedere.#Cauza T-381/15 RENV II.

1

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 268 TFUE, reclamantul, International Management Group (IMG), solicită repararea prejudiciului financiar pe care l‑ar fi suferit ca urmare a deciziei Comisiei Europene din 8 mai 2015 de a nu mai încheia cu acesta un nou acord de delegare potrivit modului de gestiune indirectă prevăzut de reglementarea financiară a Uniunii Europene în beneficiul organizațiilor internaționale până la clarificarea definitivă a statutului său juridic (denumită în continuare „decizia din 8 mai 2015”).

2

Reclamantul, denumit inițial International Management Group – Infrastructure for Bosnia and Herzegovina (IMG‑IBH), al cărei sediu principal se află în prezent la Belgrad (Serbia), a fost înființat la 25 noiembrie 1994 cu scopul de a permite statelor și organizațiilor internaționale care participă la reconstrucția Bosniei și Herțegovinei să dispună în acest scop de o entitate dedicată. De atunci, și‑a extins treptat activitățile în domeniul reconstrucției și al dezvoltării.

3

La 7 noiembrie 2013, Comisia a adoptat Decizia de punere în aplicare C(2013) 7682 final privind Programul de acțiune anual 2013 în favoarea Myanmar/Birmania cu finanțare din bugetul general al Uniunii, în temeiul articolului 84 din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1). Această decizie prevedea printre altele un program de dezvoltare a comerțului al cărui cost, estimat la 10 milioane de euro, trebuia să fie finanțat de Uniune și a cărui punere în aplicare trebuia asigurată în gestiune comună cu reclamantul.

4

La 17 februarie 2014, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a informat Comisia cu privire la deschiderea unei investigații având ca obiect statutul reclamantului.

5

La 15 decembrie 2014, Comisia a primit raportul întocmit de OLAF la finalizarea investigației sale, însoțit de o serie de recomandări. În acest raport, OLAF a considerat în esență că reclamantul nu constituia o organizație internațională, în sensul Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198) și al Regulamentului nr. 966/2012. În plus, OLAF a recomandat Comisiei să impună sancțiuni reclamantului și să recupereze sumele care îi fuseseră plătite în această calitate.

6

La 16 decembrie 2014, Comisia a decis să încredințeze punerea în aplicare, în gestiune indirectă, a programului de dezvoltare a comerțului prevăzut de Decizia de punere în aplicare C(2013) 7682 final, menționată la punctul 3 de mai sus, unei alte organizații decât reclamantul (denumită în continuare „decizia din 16 decembrie 2014”).

7

În sfârșit, Comisia a adoptat decizia din 8 mai 2015 prin care a decis că, până când va exista o certitudine absolută în ceea ce privește statutul de organizație internațională al reclamantului, serviciile sale nu vor mai încheia cu acesta un nou acord de delegare potrivit modului de gestiune indirectă prevăzut de Regulamentul nr. 966/2012.

8

Printr‑o primă cerere introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 ianuarie 2015 și înregistrată cu numărul T‑29/15 și ulterior printr‑o a doua cerere introductivă depusă la 14 iulie 2015 și înregistrată cu numărul T‑381/15, reclamantul a introdus acțiuni având ca obiect, prima, anularea deciziei din 16 decembrie 2014 și, a doua, anularea deciziei din 8 mai 2015 și repararea prejudiciilor cauzate de aceasta.

9

Prin Hotărârea din 2 februarie 2017, International Management Group/Comisia (T‑29/15, nepublicată, EU:T:2017:56), și prin Hotărârea din 2 februarie 2017, IMG/Comisia (T‑381/15, nepublicată, EU:T:2017:57), Tribunalul a respins acțiunile reclamantului împotriva deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015.

10

Prin două recursuri introduse la 11 aprilie 2017 și înregistrate cu numerele C‑183/17 P și C‑184/17 P, reclamantul a solicitat anularea celor două hotărâri menționate la punctul 9 de mai sus.

11

Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Curtea, în primul rând, a anulat cele două hotărâri menționate la punctul 9 de mai sus, în al doilea rând, a anulat deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015, și în al treilea rând, a trimis cauza T‑381/15 Tribunalului pentru a se pronunța cu privire la cererea de despăgubire formulată de reclamant pentru prejudiciile pretins cauzate prin decizia din 8 mai 2015.

12

Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 10 ianuarie 2020, reclamantul a solicitat Curții să interpreteze punctele 1-3 din dispozitivul Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78). Prin Ordonanța din 9 iunie 2020, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P‑INT, nepublicată, EU:C:2020:507), Curtea a respins cererea de interpretare ca vădit inadmisibilă.

13

Prin scrisoarea din 6 mai 2019, Comisia a invitat reclamantul, în cadrul executării Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), să prezinte anumite documente pentru a demonstra că îndeplinea efectiv cerințele necesare pentru a avea posibilitatea de a lucra cu aceasta potrivit modului de gestiune indirectă.

14

Prin scrisoarea din 25 iunie 2019, reclamantul a solicitat în esență Comisiei să înceteze contestarea statutului său de organizație internațională.

15

Prin scrisoarea din 18 iulie 2019 (denumită în continuare „scrisoarea din 18 iulie 2019”), Comisia a susținut că executarea Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), nu impunea „recunoașterea automată [a reclamantului] ca organizație internațională, ci reevaluarea statutului său juridic în lumina informației disponibile și a normelor financiare aplicabile”. Astfel, Comisia a reiterat față de reclamant cererea sa de prezentare a documentelor menționate în scrisoarea din 6 mai 2019, la care se face referire la punctul 13 de mai sus, și a precizat că, în caz de refuz din partea acestuia, se va adresa direct statelor pe care reclamantul le‑a considerat ca fiind membrii săi.

16

La 26 noiembrie 2019, Comisia a întrebat Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Italia, Țările de Jos, Austria, Portugalia, Finlanda, Suedia, Regatul Unit, Canada, Norvegia, Rusia, Elveția și Turcia dacă considerau că reclamantul este o organizație internațională, dacă erau membri ai acestei organizații și dacă au semnat un acord internațional sau interguvernamental de instituire a reclamantului în calitate de organizație internațională. În cazul unui răspuns afirmativ, Comisia a solicitat statelor menționate să îi transmită o copie certificată a acestui acord și dovada că semnatarii săi dispuneau de competențe depline pentru a‑l semna sau o copie a instrumentului de ratificare a acestui acord.

17

Prin scrisoarea din 19 februarie 2021, Comisia l‑a informat pe reclamant că intenționa să adopte o decizie prin care să refuze recunoașterea statutului său de organizație internațională și l‑a invitat să prezinte observații.

18

La 5 și la 30 martie 2021, reclamantul a prezentat observații scrise ca răspuns la scrisoarea Comisiei din 19 februarie 2021 menționată la punctul 17 de mai sus.

19

La 8 iunie 2021, Comisia a adoptat o decizie prin care a refuzat să îi recunoască reclamantului, cu efect retroactiv de la 16 decembrie 2014, statutul de organizație internațională prevăzut de reglementarea financiară a Uniunii pentru punerea în aplicare a fondurilor Uniunii potrivit modului de gestiune indirectă (denumită în continuare „decizia din 8 iunie 2021”).

20

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 26 septembrie 2019 și înregistrată sub numărul T‑645/19, reclamantul a introdus o acțiune având ca obiect, pe de o parte, anularea scrisorii din 18 iulie 2019 și, pe de altă parte, repararea prejudiciilor material și moral pretins cauzate prin această scrisoare.

21

Prin Ordonanța din 9 septembrie 2020, IMG/Comisia (T‑645/19, nepublicată, EU:T:2020:388), Tribunalul a respins această acțiune ca inadmisibilă.

22

În plus, prin Hotărârea din 9 septembrie 2020, IMG/Comisia (T‑381/15 RENV, denumită în continuare „hotărârea inițială”, EU:T:2020:406), Tribunalul a respins cererea reclamantului având ca obiect repararea prejudiciilor pretins cauzate prin decizia din 8 mai 2015.

23

La 19 noiembrie 2020, recurentul a formulat două recursuri, înregistrate cu numerele C‑619/20 P și C‑620/20 P, având ca obiect anularea ordonanței menționate la punctul 21 de mai sus și a hotărârii inițiale.

24

Prin Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia (C‑619/20 P și C‑620/20 P, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”, EU:C:2022:722), Curtea, în primul rând, a respins recursul în cauza C‑619/20 P, în al doilea rând, a anulat în parte hotărârea inițială și, în al treilea rând, a trimis cauza T‑381/15 RENV Tribunalului pentru a se pronunța cu privire la cererea recurentului având ca obiect repararea prejudiciului material pretins cauzat prin decizia din 8 mai 2015.

25

Reclamantul solicită Tribunalului:

26

Comisia solicită:

27

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în urma anulării unei decizii a Tribunalului de către Curte și a trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului, acesta este sesizat prin hotărârea Curții, în temeiul articolului 215 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, și trebuie să se pronunțe cu privire la toate concluziile prezentate de reclamant, cu excluderea celor cărora le răspund elementele dispozitivului deciziei inițiale a Tribunalului care nu au fost anulate de Curte, precum și a motivelor care constituie temeiul necesar al elementelor menționate, întrucât acestea au dobândit autoritate de lucru judecat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2021, Republica Cehă/Comisia, T‑627/16 RENV, nepublicată, EU:T:2021:894, punctul 105 și jurisprudența citată).

28

Astfel, articolul 61 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prevede că, în caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții (a se vedea Hotărârea din 1 octombrie 2020, CC/Parlamentul, C‑612/19 P, nepublicată, EU:C:2020:776, punctul 24 și jurisprudența citată).

29

În speță, reclamantul arată că, în hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a constatat existența unei încălcări suficient de grave a obligației de diligență care revenea Comisiei atunci când a adoptat decizia din 8 mai 2015 și că, pe cale de consecință, revine Tribunalului sarcina de a relua examinarea cererii sale de despăgubire în măsura în care aceasta privește prejudiciul său financiar.

30

În acest cadru, reclamantul susține că decizia din 8 mai 2015 i‑a cauzat un prejudiciu constând într‑o pierdere a șansei de a i se încredința de către Comisie sarcini de execuție bugetară între 8 mai 2015 și 8 iunie 2021 și, prin urmare, de a percepe „totalul cheltuielilor indirecte” care sunt imputate asupra bugetelor acordurilor de delegare în gestiune indirectă și care îi permiteau să își finanțeze cheltuielile generale.

31

Pe de o parte, reclamantul invocă o pierdere financiară care corespunde totalului cheltuielilor indirecte pe care le‑ar fi primit dacă volumul său de activitate cu Comisia ar fi rămas constant după adoptarea deciziei din 8 mai 2015. În această privință, el arată că volumul său de activitate în legătură cu finanțările Uniunii a trecut de la 10 milioane de euro pe an în medie la 5 milioane de euro în 2015, la 0,5 milioane de euro în 2016 și în 2017, apoi la zero începând cu anul 2018.

32

Pe de altă parte, reclamanta consideră că decizia din 8 mai 2015 a determinat o pierdere a șansei de a crește volumului de activitate legat de finanțările Uniunii în același ritm precum cel care caracteriza perioada cuprinsă între anii 2010 și 2014.

33

Reclamantul susține că pierderea șansei de a beneficia de un volum de activitate superior celui din perioada 2010-2014 sau cel puțin echivalent cu cel din această perioadă era foarte serioasă, după cum atestă, pe de o parte, creșterea volumului său de activitate legată de finanțările Uniunii de 4,5 de milioane de euro între 2010 și 2014 și, pe de altă parte, nerepunerea în discuție de către Comisie a calității prestațiilor sale și a poziționării sale ca „partener de încredere”.

34

Astfel, reclamantul susține că nelegalitățile de fond care afectează decizia din 8 mai 2015 i‑au afectat șansele de a obține atribuirea unor sarcini de execuție bugetară în calitate de organizație internațională ulterior adoptării acestei decizii.

35

Pe de altă parte, acesta arată că adoptarea deciziei din 8 iunie 2021 rămâne fără efect asupra legăturii directe de cauzalitate dintre nelegalitățile care afectează decizia din 8 mai 2015 și pierderea unei șanse subsecvente de a percepe noi finanțări din partea Uniunii potrivit modului de gestiune indirectă. În această privință, el invocă punctul 89 din hotărârea pronunțată în recurs.

36

Comisia contestă temeinicia afirmațiilor reclamantului.

37

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii este subordonată îndeplinirii unui ansamblu de condiții, și anume existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate directă între încălcarea obligației care revine autorului actului și prejudiciul suferit de părțile vătămate (a se vedea Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fondazione Cassa di Risparmio di Pesaro și alții/Comisia, C‑549/21 P, nepublicată, EU:C:2023:340, punctul 113 și jurisprudența citată).

38

În primul rând, în ceea ce privește condiția referitoare la existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, trebuie precizat că Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere atunci când exercită responsabilitatea, care îi revine, de a executa bugetul Uniunii prin modul de gestiune indirectă, care permite acestei instituții să încredințeze sarcini de execuție bugetară unor organizații internaționale, în conformitate cu articolul 58 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 966/2012 și cu articolul 62 din Regulamentul financiar (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1) (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată în recurs, punctul 148).

39

Pe de altă parte, trebuie subliniat de asemenea că obligația de diligență, care este inerentă principiului bunei administrări consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și care se aplică, în mod general, activității administrației Uniunii în relațiile sale cu publicul, impune instituțiilor Uniunii să acționeze cu grijă și cu prudență, examinând toate elementele pertinente ale speței (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată în recurs, punctul 168 și jurisprudența citată).

40

Or, în speță, din cuprinsul punctelor 189-194 din hotărârea pronunțată în recurs rezultă că Curtea a constatat existența unei încălcări suficient de grave a obligației de diligență care revenea Comisiei cu ocazia adoptării deciziei din 8 mai 2015.

41

Mai precis, la punctul 192 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a constatat că Comisia a dat dovadă de o lipsă de diligență vădită în cadrul examinării pe care era chemată să o efectueze în ceea ce privește situația reclamantului, omițând să cerceteze aspectele care se aflau în centrul acestei examinări sau deducând din această examinare concluzii vădit inadecvate, deficitare, nerezonabile sau neîntemeiate.

42

În plus, la punctul 193 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a statuat că decizia din 8 mai 2015 era vădit lipsită de justificare juridică și factuală, întrucât nu conținea nicio analiză juridică a noțiunii de „organizație internațională” în sensul reglementării financiare a Uniunii, iar elementele invocate pentru a o susține nu erau de natură să pună la îndoială calitatea de organizație internațională a reclamantului, astfel cum a constatat Curtea în mod definitiv în Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78).

43

În consecință, în conformitate cu principiile enunțate la punctele 27 și 28 de mai sus, trebuie să se constate că, prin adoptarea deciziei din 8 mai 2015, Comisia a încălcat obligația de diligență care îi revenea și, procedând astfel, a săvârșit o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii de natură să îi angajeze răspunderea.

44

În al doilea rând, conform unei jurisprudențe constante, orice prejudiciu a cărui reparare se solicită în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală a Uniunii în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie real și cert. În plus, pentru ca răspunderea extracontractuală a Uniunii să poată fi angajată, prejudiciul trebuie să decurgă în mod suficient de direct din conduita nelegală a instituțiilor (a se vedea Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 61 și jurisprudența citată).

45

În orice împrejurare, revine părții care pune în discuție răspunderea extracontractuală a Uniunii sarcina de a furniza probe concludente atât cu privire la existența, cât și la întinderea prejudiciului pe care îl invocă, precum și la existența unei legături suficient de directe de la cauză la efect între conduita instituției respective și prejudiciul pretins (a se vedea Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 62 și jurisprudența citată).

46

În plus, existența unui prejudiciu real și cert nu poate fi examinată în mod abstract de instanța Uniunii, ci trebuie apreciată în funcție de împrejurările de fapt precise ce caracterizează fiecare cauză dedusă judecății acesteia din urmă (a se vedea Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Mahmoudian/Consiliul, C‑681/19 P, nepublicată, EU:C:2021:933, punctul 32 și jurisprudența citată).

47

În special, este necesar să se constate că, atunci când Comisia refuză în mod nelegal să încheie cu o organizație internațională un acord de delegare potrivit modului de gestiune indirectă, este posibil ca organizația în cauză să sufere, ca urmare a acestui fapt, un prejudiciu corespunzător oportunității pierdute de a obține atribuirea acestei delegări.

48

Or, excluderea totală, cu titlu de prejudiciu reparabil, a pierderii șansei de a încheia un acord de delegare potrivit modului de gestiune indirectă nu poate fi admisă în cazul încălcării dreptului Uniunii, din moment ce, fiind vorba în special despre un litigiu de ordin economic, o astfel de excludere totală a acestei pierderi a șansei ar fi de natură să facă în fapt imposibilă repararea prejudiciului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 87, Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții, C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 96 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 aprilie 2007, AGM‑COS.MET, C‑470/03, EU:C:2007:213, punctul 95).

49

În speță, trebuie amintit că articolul 14.4 din documentul intitulat „Condiții generale aplicabile acordurilor de contribuție ale Uniunii cu organizații internaționale” precizează că un procent fix din costurile directe eligibile, care nu depășește 7 %, poate fi solicitat cu titlu de costuri indirecte de organizația internațională în cauză pentru a acoperi cheltuielile generale pe care le implică punerea în aplicare a unui proiect prin intermediul gestiunii indirecte și că rambursarea acestor costuri indirecte se efectuează fără a fi necesar ca această organizație să prezinte documente justificative contabile.

50

Astfel, din cuprinsul punctelor 47 și 48 de mai sus rezultă că, în împrejurări precum cele din speță, atunci când Comisia refuză în mod nelegal să încheie cu o organizație internațională un acord de delegare prin modul de gestiune indirectă, organizația în cauză poate solicita despăgubirea prejudiciului care corespunde nu compensației financiare a costurilor indirecte pe care le‑ar fi suportat punerea în aplicare a unui asemenea acord, ci pierderii șansei de a obține o astfel de compensație.

51

În ceea ce privește, mai precis, împrejurările prezentei cauze, reiese din indicațiile furnizate de reclamant și necontestate de Comisie că aceasta din urmă nu a mai încheiat cu el acorduri de delegare potrivit modului de gestiune indirectă după adoptarea deciziei din 8 mai 2015, astfel încât partea finanțărilor Uniunii în volumul de activitate al reclamantului a trecut de la 13,5 milioane de euro în anul 2014 la 5,3 milioane de euro în anul 2015 și ulterior la zero în anul 2018.

52

Astfel, potrivit tabelului care figurează în anexa S.1 prezentată de reclamant, partea finanțărilor Uniunii din volumul său de activitate a crescut de la 40 %, în 2010 și în 2011, la 50 % în anul 2014, a scăzut la 32 % în anul 2015 și este nulă din anul 2018.

53

În plus, din același tabel reiese că, deși rezultatul net al reclamantului era deja deficitar în anii 2012 și 2014, acest deficit a crescut între 2015 și 2018, în lipsa unei finanțări în beneficiul său din partea Uniunii de la adoptarea deciziei din 8 mai 2015.

54

Pe de altă parte, din înscrisurile de la dosar nu reiese că reclamantul a fost în măsură să își mențină volumul de activitate prin intermediul unui finanțator care dispune de o capacitate financiară echivalentă cu cea a Uniunii.

55

În consecință, nu se poate contesta că, de la adoptarea deciziei din 8 mai 2015 și de la neîncheierea unor acorduri de delegare în gestiune indirectă între Comisie și reclamant, volumul său de activitate s‑a diminuat substanțial și că neperceperea sumelor pentru compensarea costurilor indirecte menționate la punctul 49 de mai sus nu a putut decât să agraveze situația sa financiară.

56

Cu toate acestea, simpla scădere a cifrei de afaceri a reclamantului ca urmare a deciziei din 8 mai 2015 nu este suficientă pentru a stabili existența unui prejudiciu financiar corespunzător pierderii șansei de a obține atribuirea unui acord de delegare potrivit modului de gestiune indirectă și imputabilitatea acestui prejudiciu nelegalității care afectează această decizie.

57

Astfel, în conformitate cu punctele 44 și 45 de mai sus, revine Tribunalului sarcina de a examina, pe de o parte, dacă situația financiară a reclamantului începând cu 8 mai 2015 rezultă, în mod direct și cert, din nelegalitatea care afectează decizia din 8 mai 2015 și, pe de altă parte, dacă reclamantul demonstrează că dispunea, la această dată, după cum susține, de o șansă serioasă de a continua execuția bugetului Uniunii potrivit modului de gestiune indirectă și, așadar, de a percepe sumele definite la punctul 49 de mai sus cu titlu de compensare a costurilor indirecte.

58

În primul rând, în ceea ce privește problema existenței unei legături de cauzalitate suficient de directe între nelegalitatea care afectează decizia din 8 mai 2015 și pierderea șansei invocată de reclamant, trebuie amintit că această nelegalitate constă în încălcarea obligației de diligență care revenea Comisiei în exercitarea puterii sale de apreciere.

59

Or, nelegalitatea care rezultă, cu ocazia adoptării unei decizii de către o instituție a Uniunii, din încălcarea obligației de diligență nu afectează în mod necesar temeinicia deciziei în cauză.

60

Aceasta este situația nelegalității care afectează decizia din 8 mai 2015.

61

Astfel, din cuprinsul punctelor 92-96 și 104 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), rezultă că, prin această hotărâre, Curtea a constatat nelegalitatea deciziei din 8 mai 2015 în măsura în care elementele invocate de Comisie în susținerea acestei decizii nu erau de natură să pună la îndoială calitatea de organizație internațională a reclamantului, în sensul reglementării financiare a Uniunii.

62

Procedând astfel, Curtea s‑a limitat să considere eronate în drept îndoielile exprimate de Comisie, pe baza unei serii de elemente, cu privire la statutul de organizație internațională al reclamantului. În schimb, aceasta nu a soluționat în niciun caz problema dacă, pe baza unei analize neafectate de o eroare de drept și a tuturor elementelor pertinente, trebuia să se considere sau, dimpotrivă, să se excludă că reclamantul avea un asemenea statut la data adoptării deciziei din 8 mai 2015 (a se vedea în acest sens Ordonanța din 9 iunie 2020, International Management Group/Comisia, C‑183/17 P‑INT, EU:C:2020:507, punctul 23).

63

Astfel, din cuprinsul punctului 113 din hotărârea pronunțată în recurs rezultă că, în urma pronunțării Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Comisia nu era obligată să recunoască cu efect retroactiv statutul de organizație internațională pe care reclamantul îl revendică, ci se putea conforma obligației sale de a executa Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), prin adoptarea unor măsuri procedurale care să îi permită să remedieze neregularitatea constatată de Curte și, eventual, să adopte un nou act, destinat să înlocuiască deciziile anulate de aceasta, după ce a obținut elementele pe care le considera necesare pentru a constitui temeiul în drept și în fapt al acestui nou act.

64

În special, Curtea a statuat, la punctul 156 din hotărârea pronunțată în recurs, că, deși a anulat decizia din 8 mai 2015 ca urmare a caracterului său nejustificat în drept și în fapt, în Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), nu soluționase în niciun caz problema, străină de litigiile cu care a fost sesizată, dacă, pe baza unei analize neafectate de o eroare de drept și ținând seama de ansamblul elementelor de fapt și de drept pertinente, trebuia să se considere sau, dimpotrivă, să se excludă că reclamantul avea calitatea de organizație internațională.

65

Rezultă din ceea ce precedă că constatarea nelegalității care afecta decizia din 8 mai 2015 nu implica nicio obligație a Comisiei de a‑i recunoaște reclamantului statutul de organizație internațională pe care îl revendica, deși această recunoaștere constituia, potrivit reglementării financiare a Uniunii și în cazul reclamantului, o condiție obligatorie pentru ca acesta să poată continua execuția bugetului Uniunii potrivit modului de gestiune indirectă și, prin urmare, pentru ca Tribunalul să fie în măsură să constate, în cadrul prezentei acțiuni în despăgubire, că acesta justifică o pierdere a șansei de a încheia noi acorduri de gestiune cu Comisia potrivit acestui mod.

66

În consecință, încălcarea obligației de diligență care afectează decizia din 8 mai 2015 nu poate fi considerată cauza directă și certă a prejudiciului financiar pe care îl invocă, și anume pierderea șansei de a încheia, după această dată, în calitate de organizație internațională, noi acorduri de delegare a gestiunii bugetului Uniunii potrivit modului de gestiune indirectă și de a percepe sumele menționate la punctul 49 de mai sus.

67

În al doilea rând, în ceea ce privește problema dacă prejudiciul invocat de reclamant are un caracter real și cert, reiese din decizia din 8 iunie 2021, a cărei legalitate a fost confirmată de Tribunal printr‑o hotărâre pronunțată astăzi, IMG/Comisia (T‑509/21), respingând ca nefondată acțiunea depusă de reclamant și îndreptată împotriva acestei decizii, că acesta nu poate revendica statutul de organizație internațională începând cu 16 decembrie 2014.

68

Astfel, din moment ce, în conformitate cu decizia din 8 iunie 2021, reclamantul nu îndeplinea, la data adoptării deciziei din 8 mai 2015 și ulterior, condiția deținerii statutului de organizație internațională prevăzută de reglementarea financiară a Uniunii, el nu dispunea de nicio șansă de a continua execuția bugetului Uniunii potrivit modului de gestiune indirectă și de a percepe, pe cale de consecință, sumele menționate la punctul 49 de mai sus cu titlu de compensare a costurilor indirecte.

69

Având în vedere considerațiile care precedă, prezenta acțiune în despăgubire, care se întemeiază pe premisa potrivit căreia reclamantul constituia o organizație internațională în sensul reglementării financiare a Uniunii și, în acest sens, dispunea de o șansă serioasă de a continua execuția bugetului Uniunii potrivit modului de gestiune indirectă, nu poate fi admisă.

70

În al treilea rând, obiecțiile invocate de reclamant nu sunt de natură să repună în discuție concluzia menționată la punctul 69 de mai sus.

71

Mai întâi, reclamantul invocă punctul 89 din hotărârea pronunțată în recurs, potrivit căreia Curtea a constatat că problema dacă decizia din 8 mai 2015 a putut cauza prejudicii de ordin moral și material, pentru repararea cărora reclamantul avea un interes, nu putea fi afectată de împrejurarea că, în decizia din 8 iunie 2021, adoptată șase ani mai târziu și întemeiată pe o evaluare juridică și factuală diferită, Comisia ajunsese la concluzia că acesta nu putea fi considerat o organizație internațională.

72

Procedând în acest mod, Curtea s‑a pronunțat cu privire la o cauză de inadmisibilitate invocată de Comisie și întemeiată pe dispariția interesului reclamantului de a exercita acțiunea în cadrul recursului îndreptat împotriva hotărârii inițiale, precum și pe dispariția obiectului recursului menționat.

73

Astfel, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la problema distinctă a incidenței deciziei din 8 iunie 2021 asupra temeiniciei pretențiilor de despăgubire ale reclamantului, în special asupra existenței unei legături directe și certe de cauzalitate între decizia din 8 mai 2015 și prejudiciul financiar pe care îl invoca, nici asupra caracterului real și cert al acestui prejudiciu, și anume o pretinsă pierdere a unei șanse serioase de a continua execuția bugetului Uniunii potrivit modului de gestiune indirectă.

74

Pe de altă parte, nici referirea, făcută la punctul 89 din hotărârea pronunțată în recurs, la punctul 39 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, EU:C:2019:694), nu este de natură să susțină argumentația reclamantului, din moment ce, prin această referire, Curtea s‑a limitat să amintească faptul că nelegalitatea actului sau a comportamentului susceptibil să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii trebuie apreciată de Tribunal în funcție de elementele de drept și de fapt existente la momentul adoptării actului sau comportamentului respectiv.

75

Astfel, jurisprudența citată la punctul 89 din hotărârea pronunțată în recurs definește elementele pe care instanța Uniunii trebuie să le ia în considerare atunci când apreciază existența unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii din partea instituției în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctele 37–39).

76

În schimb, jurisprudența citată la punctul 89 din hotărârea pronunțată în recurs nu determină elementele pe care instanța Uniunii trebuie să le ia în considerare pentru a aprecia existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre nelegalitatea constatată și prejudiciul invocat și, prin urmare, nu îi interzice să țină seama de elemente de fapt sau de drept ulterioare adoptării actului sau comportamentului nelegal în vederea unei astfel de aprecieri.

77

Dimpotrivă, având în vedere faptul că prejudiciul, în mod necesar ulterior faptului său generator, poate evolua în timp, partea care apreciază că a suferit un prejudiciu ca urmare a acțiunii unei instituții trebuie să poată invoca elemente survenite ulterior faptului generator pentru a atesta existența prejudiciului respectiv (a se vedea în acest sens Concluziile domnului avocat general Pitruzzella prezentate în cauza HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:173, punctul 26).

78

Astfel, în temeiul principiului egalității armelor, pârâta trebuie de asemenea să poată invoca elemente de fapt sau de drept survenite ulterior adoptării actului nelegal, despre care se pretinde că este cauza determinantă a prejudiciului, pentru a reduce acest prejudiciu sau chiar pentru a contesta orice drept la despăgubire pentru motivul că elementele menționate conduc la excluderea oricărei legături directe de cauzalitate între nelegalitatea acestui act și prejudiciul invocat.

79

De altfel, o interpretare potrivit căreia dreptul reclamantului la despăgubiri ar trebui să împiedice luarea în considerare de către Tribunal, în cadrul prezentei acțiuni, a retroactivității deciziei din 8 iunie 2021 ar fi contradictorie cu motivul care figurează la punctul 113 din hotărârea pronunțată în recurs și care ilustrează principiul potrivit căruia instituția care a adoptat o decizie care a fost anulată poate adopta o nouă decizie cu caracter retroactiv în vederea respectării autorității de lucru judecat aferente hotărârii de anulare.

80

Astfel, anularea unei decizii de către instanța Uniunii nu implică un drept la despăgubire pentru prejudiciul financiar invocat de destinatarul acestei decizii dacă, ulterior hotărârii de anulare, instituția în cauză adoptă o decizie retroactivă al cărei dispozitiv este identic și dacă instanța Uniunii consideră că dispozitivul acestei noi decizii este legal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2019, Barnett/CESE, C‑503/18 P, nepublicată, EU:C:2019:474, punctul 78, și Hotărârea din 14 octombrie 2021, KF/SATCEN, C‑464/20 P, nepublicată, EU:C:2021:848, punctele 38–40).

81

Pe de altă parte, reclamantul susține că raționamentul care constă în luarea în considerare a deciziei din 8 iunie 2021 în cadrul prezentei acțiuni în despăgubire are ca efect privarea acestuia de orice drept la reparație.

82

Or, această obiecție este nefondată în măsura în care, în prezenta cauză, Tribunalul este sesizat cu o cerere având ca obiect numai despăgubirea pentru un prejudiciu financiar corespunzător pierderii șansei reclamantului de a încheia cu Comisia noi acorduri de delegare potrivit modului de gestiune indirectă după adoptarea deciziei din 8 mai 2015 și, prin urmare, de a percepe sumele menționate la punctul 49 de mai sus cu titlu de compensare a costurilor indirecte.

83

Astfel, adoptarea deciziei din 8 iunie 2021 nu are incidență asupra posibilității reclamantului de a formula o cerere de reparare a prejudiciului moral rezultat din nelegalitatea deciziei din 8 mai 2015, cerere cu privire la care Curtea s‑a pronunțat, de altfel, în mod definitiv la punctele 200-197 din hotărârea pronunțată în recurs.

84

Rezultă din ceea ce precedă că concluziile în despăgubire prezentate de reclamant trebuie respinse ca nefondate.

85

Potrivit articolului 219 din Regulamentul de procedură, este de competența Tribunalului, atunci când se pronunță după anularea cu trimiterea spre rejudecare din partea Curții, să statueze atât asupra cheltuielilor de judecată privitoare la procedurile desfășurate în fața sa, cât și asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții. În plus, potrivit articolului 134 alineatele (1) și (3) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată, iar în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. În sfârșit, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.

86

În speță, trebuie amintit că, la punctul 6 din dispozitivul Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Curtea a obligat Comisia la plata cheltuielilor de judecată în cauzele C‑183/17 P și C‑184/17 P, precum și în cauza T‑29/15, în timp ce, la punctul 7 din dispozitivul acestei hotărâri, Curtea a dispus soluționarea odată cu fondul a cererilor privind cheltuielile de judecată în cauza T‑381/15.

87

În plus, la punctele 7 și 8 din dispozitivul hotărârii pronunțate în recurs, Curtea l‑a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cauza C‑619/20 P și, respectiv, a dispus soluționarea odată cu fondul a cererilor privind cheltuielile de judecată în cauzele C‑620/20 P și T‑381/15 RENV.

88

În consecință, revine Tribunalului, în prezenta procedură, sarcina de a se pronunța cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurilor T‑381/15 și T‑381/15 RENV, procedurii C‑620/20 P și prezentei proceduri după trimiterea spre rejudecare.

89

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în procedurile T‑381/15, T‑381/15 RENV și C‑620/20 P, este necesar să se arate că, la finalul acestor proceduri, Comisia a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a concluziilor sale.

90

În plus, în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în cadrul prezentei proceduri, deși este adevărat că reclamantul a căzut în pretenții, s‑a constatat totuși că Comisia a afectat de nelegalitate decizia din 8 mai 2015 și, procedând astfel, a săvârșit o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii care l‑a putut încuraja pe reclamant să continue pretențiile sale în despăgubire.

91

În aceste împrejurări, Tribunalul apreciază că este echitabil, atât pentru procedurile T‑381/15, T‑381/15 RENV și C‑620/20 P, cât și pentru prezenta procedură, să oblige Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și o sumă corespunzătoare unei jumătăți din cheltuielile de judecată ale reclamantului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă)

declară și hotărăște: