CELEX:32025L0001: Directiva (UE) 2025/1 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiembrie 2024 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția întreprinderilor de asigurare și de reasigurare și de modificare a Directivelor 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2007/36/CE, 2014/59/UE și (UE) 2017/1132 și a Regulamentelor (UE) nr. 1094/2010, (UE) nr. 648/2012, (UE) nr. 806/2014 și (UE) 2017/1129 (Text cu relevanță pentru SEE)

(1)

Dificultățile întreprinderilor de asigurare pot avea repercusiuni semnificative asupra economiei și a bunăstării sociale în statele membre, dacă ele conduc la o perturbare a protecției acordate deținătorilor de polițe, beneficiarilor sau părților păgubite. Date fiind rolul întreprinderilor de reasigurare în economie, interconectarea acestora cu întreprinderile de asigurare directă și, în sens mai larg, cu piețele financiare, precum și caracterul relativ concentrat al pieței de reasigurări, este necesar un cadru adecvat pentru abordarea ordonată a dificultăților acestor întreprinderi sau a intrării lor în dificultate. Ar trebui abordate, prin urmare, redresarea și rezoluția atât a întreprinderilor de asigurare directă, cât și a întreprinderilor de reasigurare, ținându-se seama de particularitățile acestora.

(2)

Criza financiară mondială din 2008 a scos la iveală vulnerabilitățile sectorului financiar și interconectarea acestuia. Cauzele dificultăților și ale intrării în dificultate au părut a fi legate, printre altele, de evoluția piețelor financiare și de natura intrinsecă a activităților de asigurare sau de reasigurare. În această privință, riscurile de subscriere (și anume creanțele pentru care nu s-au constituit rezerve suficiente), stabilirea incorectă a prețurilor (și anume primele subestimate), gestionarea defectuoasă a activelor și pasivelor și pierderile din investiții sunt adesea menționate drept principale motive de îngrijorare în ceea ce privește întreprinderile de asigurare și de reasigurare. În acest context, s-au folosit banii contribuabililor pentru restabilirea condițiilor financiare deteriorate ale mai multor întreprinderi de asigurare. Deși a urmărit consolidarea sistemului financiar din Uniune și a rezilienței întreprinderilor de asigurare și de reasigurare, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului (3) nu a eliminat complet posibilitatea intrării în dificultate a unor astfel de întreprinderi de asigurare și de reasigurare. Volatilitatea ridicată a pieței și nivelurile scăzute ale ratelor dobânzii care se mențin pe o perioadă îndelungată ar putea fi deosebit de dăunătoare pentru rentabilitatea și solvabilitatea întreprinderilor de asigurare și de reasigurare. Sensibilitatea întreprinderilor de asigurare și de reasigurare la evoluțiile pieței și la evoluțiile economice necesită, prin urmare, o precauție deosebită și un cadru adecvat pentru gestionarea, inclusiv în mod preventiv, a potențialelor deteriorări ale poziției financiare a acestor întreprinderi. Câteva cazuri recente de intrare și cvasi intrare în dificultate, în special de natură transfrontalieră, au ilustrat punctele slabe ale cadrului actual, care trebuie remediate pentru organizarea adecvată a ieșirii ordonate de pe piață a întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare.

(3)

Este necesar ca activitățile, serviciile sau operațiunile efectuate de întreprinderile de asigurare sau de reasigurare care nu pot fi înlocuite cu ușurință într-un interval de timp rezonabil sau la un cost rezonabil pentru deținătorii de polițe, beneficiari sau părțile păgubite să fie considerate funcții critice care trebuie continuate. Astfel de activități, servicii sau operațiuni pot fi critice la nivelul Uniunii, la nivel național sau la nivel regional. Continuitatea protecției oferite de asigurare sau reasigurare este adesea preferabilă lichidării unei întreprinderi în curs de a intra în dificultate, deoarece o astfel de continuitate oferă cel mai favorabil rezultat pentru deținătorii de polițe, beneficiari sau părțile păgubite. Prin urmare, este esențial să existe instrumente adecvate pentru prevenirea intrării în dificultate și, când intrarea în dificultate se produce, pentru reducerea la minimum a repercusiunilor negative prin asigurarea continuității respectivelor funcții critice.

(4)

Garantarea unei rezoluții eficace a întreprinderilor de asigurare și de reasigurare în curs de a intra în dificultate în Uniune este un element esențial al finalizării pieței interne. Intrarea în dificultate a unor astfel de întreprinderi are impact nu doar asupra deținătorilor de polițe și, eventual, asupra economiei reale și a stabilității financiare a piețelor pe care întreprinderile de asigurare și de reasigurare respective își desfășoară activitatea în mod direct, ci și asupra încrederii în piața internă a asigurărilor. Prin finalizarea pieței interne a serviciilor financiare s-a consolidat interacțiunea diferitelor sisteme financiare naționale. Întreprinderile de asigurare și de reasigurare desfășoară activități pe piețele financiare pentru a-și gestiona portofoliul de investiții și riscurile legate de activitățile lor. În acest context, incapacitatea statelor membre de a aborda intrarea în dificultate a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare și de a proceda la rezoluția acesteia într-un mod previzibil și armonizat, prin care să prevină cu eficacitate producerea unor daune sistemice mai extinse, poate submina stabilitatea piețelor financiare și, în consecință, piața internă în domeniul serviciilor financiare.

(5)

Criza financiară mondială din 2008 a evidențiat necesitatea de a se crea un cadru adecvat de redresare și rezoluție pentru întreprinderile de asigurare și de reasigurare. La nivel internațional, Consiliul pentru Stabilitate Financiară a publicat în octombrie 2011 și a actualizat în octombrie 2014 documentul Key Attributes of Effective Resolution Regimes for Financial Institutions (Atributele-cheie ale unor regimuri eficace de rezoluție a instituțiilor financiare), care cuprinde considerații privind rezoluția oricărei întreprinderi de asigurare a cărei intrare în dificultate ar putea fi semnificativă sau critică pentru sistem. În iunie 2016, Consiliul pentru Stabilitate Financiară a publicat orientări complementare privind elaborarea unor strategii și planuri de rezoluție eficace pentru asigurătorii de importanță sistemică. În paralel, Asociația Internațională a Supraveghetorilor în Asigurări a adoptat, în noiembrie 2019, „principii de bază în domeniul asigurărilor” pentru toate întreprinderile de asigurare și de reasigurare și un „cadru comun pentru grupurile de asigurare cu activitate la nivel internațional”, în care sunt detaliate standardele referitoare la planurile preventive de redresare și măsurile pe care ar trebui să le ia autoritățile în privința unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare care ar urma să iasă de pe piață și să intre în procedura de rezoluție. Ar trebui să se țină seama de aceste evoluții la stabilirea unui cadru pentru redresarea și rezoluția întreprinderilor de asigurare și de reasigurare în curs de a intra în dificultate.

(6)

Numeroase întreprinderi de asigurare și de reasigurare își desfășoară activitatea dincolo de frontierele naționale. Lipsa de coordonare și de cooperare a autorităților publice atunci când se pregătesc pentru situații de dificultate sau de intrare în dificultate a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare care desfășoară activități transfrontaliere și atunci când gestionează astfel de situații ar submina încrederea reciprocă a statelor membre, ar determina un rezultat sub nivelul optim pentru deținătorii de polițe, beneficiari și părțile păgubite și ar afecta credibilitatea pieței interne a asigurărilor.

(7)

În prezent, procedurile de rezoluție coordonată a întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare nu sunt armonizate la nivelul Uniunii. Se observă, în schimb, diferențe de fond și procedurale considerabile de la un stat membru la altul între actele cu putere de lege și actele administrative naționale care reglementează intrarea în dificultate a întreprinderilor de asigurare și de reasigurare. În plus, procedurile de insolvență a întreprinderilor ar putea să nu fie întotdeauna adecvate pentru întreprinderile de asigurare sau de reasigurare, deoarece respectivele proceduri ar putea să nu asigure întotdeauna o continuare adecvată a funcțiilor critice în beneficiul deținătorilor de polițe, al beneficiarilor și al părților păgubite, economia reală sau stabilitatea financiară în ansamblu.

(8)

Este necesar să se asigure continuitatea funcțiilor critice ale întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate sau ale întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare care sunt susceptibile de a intra în dificultate, reducându-se în același timp la minimum impactul pe care intrarea în dificultate a unei astfel de întreprinderi l-ar avea asupra economiei sau a sistemului financiar. Este necesar, prin urmare, să se stabilească un cadru care să le ofere autorităților un set credibil de instrumente prin care să intervină suficient de devreme și de rapid în cazul întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare care sunt în curs de a intra în dificultate sau susceptibile de a intra în dificultate. Un astfel de cadru ar trebui să garanteze faptul că pierderile sunt suportate în primul rând de acționari și în al doilea rând de creditori, cu condiția ca niciun creditor să nu suporte pierderi mai mari decât ar fi suportat dacă întreprinderea de asigurare sau de reasigurare ar fi fost lichidată printr-o procedură obișnuită de insolvență, în conformitate cu principiul potrivit căruia niciun creditor nu ar trebui să fie dezavantajat în raport cu procedurile obișnuite de insolvență (denumit în continuare „principiul potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat”). În vederea asigurării faptului că tratamentul pe care l-ar fi primit acționarii, deținătorii de polițe, beneficiarii, solicitanții de despăgubiri și alți creditori afectați dacă întreprinderea aflată în rezoluție ar fi intrat în procedura obișnuită de insolvență este reflectat cu acuratețe, ar trebui luate în considerare toate evenimentele relevante care ar fi declanșate fie de deschiderea procedurii obișnuite de insolvență, fie înainte de aceasta precum și toate evenimentele relevante care ar fi legate de deschiderea unor astfel de proceduri, inclusiv cele legate de protecția părților păgubite în temeiul Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului (4) în ceea ce privește daunele cauzate de accidente în caz de insolvență a unei întreprinderi de asigurare.

(9)

Pe baza Directivei 2009/138/CE, cadrul care urmează să fie stabilit ar trebui să le ofere autorităților posibilitatea de a asigura continuitatea protecției prin asigurare a deținătorilor de polițe, a beneficiarilor și a părților păgubite, de a transfera activitățile și portofoliile viabile ale întreprinderii de asigurare sau de reasigurare, după caz, și de a repartiza pierderile într-un mod echitabil și previzibil. Aceste obiective ar trebui să contribuie la evitarea pierderilor inutile sau a greutăților sociale pentru deținătorii de polițe, beneficiari și părțile păgubite, la atenuarea impactului negativ asupra economiei reale, la reducerea la minimum a efectelor negative asupra piețelor financiare și la reducerea la minimum a costurilor pentru contribuabili.

(10)

Prin revizuirea Directivei 2009/138/CE, în special prin introducerea unor cerințe de capital mai sensibile la riscuri, prin consolidarea supravegherii și prin îmbunătățirea monitorizării lichidității și a instrumentelor pentru politicile macroprudențiale, ar trebui să se reducă și mai mult probabilitatea intrării în dificultate a întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare și să se sporească reziliența respectivelor întreprinderi la crize economice, indiferent dacă acestea sunt provocate de perturbări sistemice sau de evenimente specifice fiecărei întreprinderi. Cu toate acestea, chiar dacă există un cadru prudențial solid și robust, situațiile de dificultate financiară nu pot fi complet excluse. Prin urmare, statele membre ar trebui să fie pregătite și să dispună de instrumente adecvate de redresare și rezoluție pentru a face față situațiilor care implică atât crize sistemice, cât și intrări în dificultate ale întreprinderilor individuale. Astfel de instrumente ar trebui să includă mecanisme care să le ofere autorităților posibilitatea de a gestiona cu eficacitate întreprinderile care sunt în curs de a intra în dificultate sau susceptibile de a intra în dificultate. La utilizarea unor astfel de instrumente și la exercitarea unor astfel de competențe ar trebui să se țină seama de circumstanțele în care se produce intrarea în dificultate.

(11)

Unele state membre au introdus deja cerințe referitoare la planurile preventive de redresare și mecanisme de rezoluție a întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate. Cu toate acestea, este probabil ca absența unor condiții, competențe și procese comune pentru redresarea și rezoluția întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare din Uniune să constituie o barieră în calea bunei funcționări a pieței interne și să îngreuneze cooperarea dintre autoritățile naționale atunci când acestea se ocupă de grupuri transfrontaliere de întreprinderi în dificultate sau în curs de a intra în dificultate. Acest lucru este valabil mai ales atunci când, din cauza unor abordări diferite, autoritățile naționale nu au același nivel de control sau aceeași capacitate de a proceda la rezoluția întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare. Respectivele diferențe între regimurile de redresare și rezoluție ar putea afecta condițiile de concurență echitabile și ar putea crea denaturări ale concurenței între întreprinderi. Respectiva barieră ar trebui să fie eliminată și ar trebui să fie adoptate norme prin care să se asigure că piața internă nu este subminată. În acest scop, normele care reglementează măsurile preventive în materie de redresare și rezoluția întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare ar trebui să facă obiectul unor dispoziții minime comune de armonizare. Pentru a se asigura coerența cu legislația existentă a Uniunii în domeniul serviciilor de asigurare, regimul preventiv de redresare și regimul de rezoluție ar trebui să se aplice întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare care sunt supuse cerințelor prudențiale prevăzute în Directiva 2009/138/CE.

(12)

Intrarea în dificultate a unei entități afiliate unui grup poate avea un impact rapid asupra solvabilității și a operațiunilor întregului grup. Este necesar, prin urmare, să existe cerințe referitoare la planurile preventive de redresare și planurile de rezoluție la nivel de grup. În plus, autoritățile ar trebui să dispună de mijloace eficace de acțiune în privința entităților respective, pentru a impune măsuri de remediere care să țină seama de soliditatea financiară a tuturor entităților grupului, să abordeze obstacolele din calea posibilității de rezoluție într-un context de grup și să elaboreze o schemă de rezoluție coerentă pentru grup în ansamblu, în special într-un context transfrontalier. Cerințele referitoare la planurile preventive de redresare și planurile de rezoluție și la posibilitatea de rezoluție, precum și regimul de rezoluție ar trebui, prin urmare, să se aplice și întreprinderilor-mamă, holdingurilor și altor entități din grup, inclusiv sucursalelor întreprinderilor de asigurare și de reasigurare care sunt stabilite în afara Uniunii.

(13)

În vederea asigurării faptului că planificarea redresării și a rezoluției și rezoluția efectivă a întreprinderilor de asigurare și de reasigurare care fac parte din conglomerate financiare sau a grupurilor de asigurare care sunt ele însele conglomerate financiare sau fac parte din conglomerate financiare poate avea loc fără probleme, precum și având în vedere obiectivul de a reduce sarcina administrativă, ar trebui să fie stabilite obligații privind schimbul de informații între autoritățile de rezoluție și autoritățile de supraveghere din domeniul asigurărilor și cel bancar și ar trebui să i se acorde statutul de observator autorității de rezoluție bancară în cadrul colegiului de rezoluție în asigurări al unui grup de asigurare care este un conglomerat financiar sau face parte dintr-un conglomerat financiar în conformitate cu Directiva 2002/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului (5) și viceversa.

(14)

Prin noile norme introduse de prezenta directivă, autoritățile de rezoluție din domeniul asigurărilor și reasigurărilor și autoritățile de rezoluție bancară vor dispune fiecare de propriul cadru de rezoluție adaptat atât la particularitățile sectorului asigurărilor și reasigurărilor, cât și la cele ale sectorului bancar. Calendarul unei rezoluții în contextul asigurărilor și reasigurărilor este diferit de cel al unei rezoluții în context bancar. Pentru a preveni o panică bancară, Comitetul Unic de Rezoluție și autoritățile naționale de rezoluție bancară trebuie, de regulă, să acționeze rapid. Pe de altă parte, autoritățile de rezoluție din domeniul asigurărilor și reasigurărilor au adesea avantajul de a dispune de mai mult timp pentru a identifica soluțiile adecvate care sunt cele mai benefice pentru deținătorii de polițe. Este mai puțin probabil ca un eveniment similar unei panici bancare să aibă loc în sectorul asigurărilor și reasigurărilor, iar consecințele unui astfel de eveniment ar fi diferite de cele din sectorul bancar.

(15)

Ambele cadre legislative sectoriale au creat competențe decizionale independente pentru autoritățile respective. În consecință, autoritățile de rezoluție din domeniul asigurărilor și reasigurărilor și autoritățile de rezoluție bancară ar trebui să acționeze pe picior de egalitate. Pentru îndeplinirea sarcinilor de rezoluție, este extrem de important ca autoritățile de rezoluție din domeniul asigurărilor și reasigurărilor și autoritățile de rezoluție bancară să se informeze reciproc și să coopereze cu bună credință. Cerințele privind schimbul de informații prevăzute de prezenta directivă ar trebui să faciliteze această cooperare. Prin urmare, autoritățile de rezoluție din domeniul asigurărilor și reasigurărilor și autoritățile de rezoluție bancară, precum și autoritățile de supraveghere din cele două domenii respective ar trebui să facă, fără întârziere, schimb de informații considerate necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care le revin.

(16)

Pentru a se asigura că autoritățile de rezoluție sunt informate constant și sunt consultate atât suficient de devreme în cadrul procesului, cât și într-un mod structurat care să le permită să își exercite mandatul în mod informat și consecvent, autoritățile de rezoluție din domeniul asigurărilor și reasigurărilor și autoritățile de rezoluție bancară ar trebui invitate reciproc ca observatori în cadrul colegiilor lor de rezoluție respective. Acest lucru este deosebit de important în contextul planurilor preventive de redresare și al planurilor de rezoluție, pentru a evalua dacă sunt îndeplinite condițiile pentru declanșarea procedurii de rezoluție, precum și, în cele din urmă, atunci când se iau măsuri de rezoluție în legătură cu una sau mai multe entități care fac parte din conglomerate financiare. Pentru a valorifica experiența dobândită, Comisia ar trebui să revizuiască dispozițiile relevante ale prezentei directive în termen de cinci ani de la intrarea sa în vigoare.

(17)

Este necesar să se asigure adecvarea și eficacitatea cadrului de redresare și rezoluție, evitându-se în același timp sarcinile și costurile administrative inutile pentru întreprinderi și autorități. Punerea în aplicare a unui astfel de cadru de redresare și rezoluție ar trebui, prin urmare, să fie proporțională cu natura, amploarea și complexitatea întreprinderii în cauză și a activităților și serviciilor acesteia. În plus, ar trebui luate în considerare diferențele dintre redresare, pe de o parte, și rezoluție, pe de altă parte. În ceea ce privește domeniul de aplicare al cerințelor referitoare la planificarea redresării și a rezoluției, autoritățile ar trebui să stabilească, în funcție de seturi de criterii bazate pe riscuri, ce întreprinderi sunt supuse cerințelor de planificare integrale și ce întreprinderi cerințelor de planificare simplificate. Pentru a se stimula încrederea în piața unică a asigurărilor și a reasigurărilor și pentru a se promova condiții de concurență echitabile, ar trebui atins un grad minim de pregătire prin stabilirea unui nivel minim de acoperire pentru piața asigurărilor și reasigurărilor de viață și pentru piața asigurărilor și reasigurărilor generale. În ceea ce privește domeniul de aplicare al cerințelor referitoare la planurile de rezoluție, autoritățile ar trebui să stabilească pentru ce întreprinderi este mai probabil, în raport cu alte întreprinderi care intră în sfera lor de competență, ca măsura de rezoluție să fie în interes public în cazul unei intrări în dificultate sau care sunt întreprinderile care îndeplinesc funcții critice.

(18)

Din același motiv, autoritățile ar trebui, atunci când este cazul, să aplice cerințe diferite sau reduse privind planurile preventive de redresare și planurile de rezoluție și în materie de informare, pe baza specificității întreprinderii, și să solicite actualizări cu o frecvență mai scăzută. Când aplică astfel de obligații simplificate, autoritățile ar trebui să țină seama de natura, dimensiunea, complexitatea și substituibilitatea activității întreprinderii, de structura acționariatului său și de forma sa juridică, de profilul său de risc și de gradul său de interconectare cu alte întreprinderi reglementate sau cu sistemul financiar în general. Autoritățile ar trebui, de asemenea, să țină seama de probabilitatea ca intrarea în dificultate și lichidarea ulterioară a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cadrul procedurii obișnuite de insolvență să aibă un efect negativ semnificativ asupra deținătorilor de polițe, a piețelor financiare, a altor întreprinderi sau a economiei în sens mai larg. Autoritățile ar trebui să raporteze anual autorității europene de supraveghere (Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale) (EIOPA), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1094/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (6), cu privire la aplicarea acestor obligații simplificate.

(19)

În scopul de a asigura efectuarea ordonată a procesului de rezoluție și de a evita conflictele de interese, statele membre ar trebui să desemneze, pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor legate de cadrul de redresare și rezoluție, autorități administrative publice sau autorități învestite cu competențe de administrație publică. Statele membre ar trebui să se asigure că acestor autorități de rezoluție le sunt alocate resurse adecvate. În cazul în care un stat membru desemnează o autoritate de rezoluție care are alte funcții, ar trebui instituite mecanisme structurale adecvate pentru separarea funcțiilor respective de funcțiile legate de rezoluție și pentru asigurarea independenței operaționale. O astfel de separare nu ar trebui să împiedice funcția de rezoluție să aibă acces la orice informație de care are nevoie pentru a-și exercita atribuțiile prevăzute în cadrul de redresare și de rezoluție sau pentru a coopera cu diferitele autorități implicate în aplicarea cadrului de redresare și de rezoluție.

(20)

Având în vedere atât consecințele pe care intrarea în dificultate a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare le-ar putea avea asupra deținătorilor de polițe, a sistemului financiar și a economiei unui stat membru, cât și eventuala necesitate de a utiliza fonduri publice pentru gestionarea unei astfel de intrări în dificultate, ministerele de finanțe sau alte ministere relevante din statele membre ar trebui să fie strâns implicate, încă din primele etape, în procesul de gestionare a crizelor și de rezoluție.

(21)

Este esențial ca grupurile sau, când este cazul, întreprinderile individuale să elaboreze planuri preventive de redresare, pe care să le actualizeze cu regularitate și în care să stabilească măsurile pe care trebuie să le ia pentru a-și restabili poziția financiară în urma unei deteriorări semnificative a poziției respective care ar putea prezenta un risc pentru viabilitatea lor. Prin urmare, întreprinderile de asigurare și de reasigurare ar trebui să identifice un set de indicatori cantitativi și calitativi care ar declanșa activarea măsurilor de remediere prevăzute în astfel de planuri preventive de redresare. Acești indicatori ar trebui să ajute întreprinderile de asigurare și de reasigurare să ia măsuri de remediere în interesul deplin al deținătorilor lor de polițe, în conformitate cu propriile sisteme de gestionare a riscurilor, și nu ar trebui să stabilească noi cerințe prudențiale de reglementare. Prin urmare, prezenta directivă nu ar trebui nici să împiedice întreprinderile și nici să le impună să includă în planurile lor preventive de redresare puncte de deteriorare a poziției de capital care ar preceda nerespectarea cerinței de capital de solvabilitate prevăzute în titlul I capitolul VI secțiunea 4 din Directiva 2009/138/CE. Planurile preventive de redresare care acoperă toate entitățile juridice semnificative din cadrul grupului ar trebui să fie detaliate și să se bazeze pe ipoteze realiste, aplicabile într-o serie de scenarii solide și grave. Aceste planuri preventive de redresare ar trebui să facă parte integrantă din sistemul de guvernanță al unei întreprinderi. Instrumentele existente pot fi luate în considerare pentru elaborarea unor astfel de planuri preventive de redresare, inclusiv a evaluării interne a riscurilor și a solvabilității, a planurilor pentru situații neprevăzute sau a planurilor de gestionare a riscului de lichiditate. Cerința de elaborare a unui plan preventiv de redresare ar trebui totuși să fie aplicată proporțional și să nu aducă atingere elaborării și prezentării unui plan de redresare realist, astfel cum se prevede la articolul 138 alineatul (2) din Directiva 2009/138/CE. Când este cazul, elementele planului preventiv de redresare ar putea fi luate în considerare în procesul de elaborare a planului de redresare prevăzut la articolul 138 alineatul (2) din Directiva 2009/138/CE sau ar putea sta la baza acestuia.

(22)

Este necesar să se asigure un grad adecvat de pregătire pentru situațiile de criză. Întreprinderile-mamă de cel mai înalt rang sau întreprinderile de asigurare sau de reasigurare individuale ar trebui, prin urmare, să aibă obligația de a-și prezenta planurile preventive de redresare autorităților de supraveghere, pentru ca acestea din urmă să evalueze complet respectivele planuri, inclusiv să verifice dacă ele sunt cuprinzătoare și dacă ar putea în mod realist să restabilească viabilitatea unei întreprinderi sau a unui grup în timp util, chiar și în perioade de criză financiară gravă. În cazul în care o întreprindere prezintă un plan preventiv de redresare care nu este adecvat, autoritățile de supraveghere ar trebui să fie abilitate să impună întreprinderii respective să ia măsurile necesare pentru remedierea deficiențelor semnificative ale planului.

(23)

Planificarea rezoluției este o componentă esențială a unui proces de rezoluție eficace. Autoritățile de rezoluție ar trebui, prin urmare, să dețină toate informațiile necesare pentru a identifica funcțiile critice și pentru a asigura continuarea acestora. Întreprinderile de asigurare și de reasigurare dețin cunoștințe privilegiate cu privire la propria lor funcționare și la eventualele probleme aferente, astfel că autoritățile de rezoluție ar trebui să elaboreze planuri de rezoluție pe baza, printre altele, a informațiilor furnizate de întreprinderile în cauză. Pentru a evita sarcinile administrative inutile, autoritățile de rezoluție ar trebui să obțină informațiile necesare în primul rând de la autoritățile de supraveghere.

(24)

Întreprinderile mici și cu un grad redus de complexitate nu ar trebui să fie obligate să elaboreze planuri preventive separate de redresare și nici nu ar trebui să facă obiectul unei planificări a rezoluției, cu excepția cazului în care o astfel de întreprindere reprezintă un risc specific la nivel național sau regional.

(25)

În scopul de a se anticipa posibila interacțiune a măsurilor de remediere și a măsurilor de rezoluție și în scopul de a se îmbunătăți pregătirea pentru situații de criză și posibilitatea de rezoluție a grupurilor, orice tratament de grup pentru planurile preventive de redresare și planurile de rezoluție ar trebui să se aplice tuturor entităților din grup supuse supravegherii la nivel de grup. Planurile preventive de redresare și planurile de rezoluție ar trebui să țină seama de structura financiară, tehnică și economică a grupului în cauză și de gradul acestuia de interconectare internă.

(26)

Planurile preventive de redresare și planurile de rezoluție ale grupului ar trebui să fie elaborate pentru grup în ansamblu și în ele ar trebui să fie identificate măsuri referitoare atât la întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang, cât și la diferitele filiale care fac parte din grupul respectiv. Măsura în care filialele sunt luate în considerare în planurile preventive de redresare și planurile de rezoluție ale grupului ar trebui totuși să fie proporțională cu relevanța respectivelor filiale pentru grup și pentru deținătorii de polițe, precum și pentru economia reală și pentru sistemul financiar din statele membre în care își desfășoară activitatea respectivele filiale. Autoritățile de rezoluție din statele membre în care un grup are filiale ar trebui implicate în elaborarea oricăror planuri de rezoluție. Autoritățile în cauză, acționând în cadrul colegiului de supraveghetori sau al colegiului de rezoluție, ar trebui să depună toate eforturile necesare pentru a ajunge la o decizie comună cu privire la evaluarea și adoptarea planurilor respective. Absența unei decizii comune în cadrul colegiului de supraveghetori sau al colegiului de rezoluție nu ar trebui să afecteze însă pregătirea adecvată pentru situații de criză. În astfel de cazuri, fiecare autoritate de supraveghere responsabilă pentru o filială ar trebui să poată solicita un plan preventiv de redresare pentru filialele aflate în jurisdicția sa și de a efectua propria evaluare a planului preventiv de redresare. Din aceleași motive, fiecare autoritate de rezoluție responsabilă pentru o filială ar trebui să elaboreze și să țină la zi un plan de rezoluție pentru filialele aflate în jurisdicția sa. Elaborarea unor planuri preventive individuale de redresare și a unor planuri de rezoluție individuale pentru întreprinderile care fac parte dintr-un grup ar trebui să rămână o situație excepțională, care să fie justificată în mod corespunzător și în care să se aplice aceleași standarde precum cele aplicate unor întreprinderi comparabile din statul membru în cauză. Dacă se întocmesc planuri preventive de redresare și planuri de rezoluție pentru întreprinderi care fac parte dintr-un grup, autoritățile relevante ar trebui să încerce să asigure, în măsura posibilului, coerența cu planurile preventive de redresare și cu planurile de rezoluție pentru restul grupului.

(27)

Autoritățile de rezoluție care nu sunt de acord cu o decizie comună pot ajunge la o decizie comună între ele cu privire la un plan de rezoluție a grupului, precum și cu privire la identificarea obstacolelor semnificative și, dacă este necesar, cu privire la evaluarea măsurilor propuse de întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang și a măsurilor impuse de autorități în vederea soluționării sau a eliminării obstacolelor.

(28)

Pentru a informa pe deplin și în permanență toate autoritățile implicate, autoritățile de supraveghere ar trebui să transmită autorităților de rezoluție în cauză toate planurile preventive de redresare și toate modificările aduse acestora, iar autoritățile de rezoluție ar trebui să transmită autorităților de supraveghere în cauză toate planurile de rezoluție și toate modificările aduse acestora.

(29)

Pe baza unei evaluări a posibilității de rezoluție a întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă competența de a impune întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare, fie în mod direct, fie în mod indirect prin intermediul autorității de supraveghere, să își modifice structura și organizarea. Autoritățile de rezoluție ar trebui, de asemenea, să poată lua măsuri necesare, dar proporționale, pentru a reduce sau a elimina orice obstacol semnificativ din calea aplicării instrumentelor de rezoluție și pentru a asigura posibilitatea de rezoluție a entităților în cauză. Autoritățile de rezoluție ar trebui să evalueze posibilitatea de rezoluție a întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare la nivelul întreprinderilor în cazul cărora se preconizează că, în conformitate cu planul de rezoluție a grupului, vor fi luate măsuri de rezoluție. Capacitatea autorităților de rezoluție de a impune modificări ale structurii și organizării unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare sau de a lua măsuri pentru reducerea sau eliminarea oricărui obstacol semnificativ din calea aplicării instrumentelor de rezoluție și pentru asigurarea posibilității de rezoluție a întreprinderilor în cauză nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru simplificarea structurii și operațiunilor întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză în vederea îmbunătățirii posibilității de rezoluție a întreprinderii respective.

(30)

Punerea în aplicare a măsurilor prezentate într-un plan preventiv de redresare sau într-un plan de rezoluție ar putea avea efecte asupra personalului întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare. Respectivele planuri ar trebui, prin urmare, să conțină proceduri pentru informarea și consultarea reprezentanților angajaților de-a lungul proceselor de redresare și de rezoluție, după caz. În respectivele proceduri ar trebui să se țină seama de acordurile colective sau de altă natură prevăzute de partenerii sociali și în dreptul intern și dreptul Uniunii privind implicarea sindicatelor și a reprezentanților lucrătorilor în procesele de restructurare a întreprinderilor.

(31)

Redresarea și rezoluția eficace a întreprinderilor de asigurare și de reasigurare sau a entităților unui grup care desfășoară activități oriunde în Uniune necesită cooperarea în rândul autorităților de supraveghere și al autorităților de rezoluție în cadrul colegiilor supraveghetorilor și al colegiilor de rezoluție în toate etapele procesului, de la pregătirea planurilor preventive de redresare și de rezoluție până la rezoluția propriu-zisă a unei întreprinderi. În cazul în care autoritățile nu se pun de acord cu privire la deciziile care trebuie luate în privința grupurilor și a întreprinderilor, rolul de mediator ar trebui să îi revină, în ultimă instanță, EIOPA.

(32)

În cursul fazelor de redresare și de prevenire, acționarii ar trebui să își păstreze întreaga responsabilitate și controlul deplin asupra întreprinderii de asigurare sau de reasigurare. Ei nu ar mai trebui să păstreze o astfel de responsabilitate după ce întreprinderea intră în procedura de rezoluție. În cadrul de rezoluție ar trebui să se prevadă, prin urmare, ca procedura de rezoluție să fie declanșată în timp util, și anume înainte ca o întreprindere de asigurare sau de reasigurare să devină insolvabilă la nivel de bilanț sau de fluxuri de trezorerie, înainte ca toate capitalurile proprii să fi fost epuizate sau înainte ca întreprinderea de asigurare sau de reasigurare să nu își poată onora obligațiile de plată la scadență. Rezoluția ar trebui declanșată atunci când fie o autoritate de supraveghere după consultarea autorității de rezoluție, fie o autoritate de rezoluție după consultarea autorității de supraveghere stabilește că o întreprindere de asigurare sau de reasigurare este în curs de a intra în dificultate sau susceptibilă de a intra în dificultate și că măsurile alternative nu ar împiedica o astfel de intrare în dificultate într-un interval de timp rezonabil. Ar trebui să se considere că o întreprindere de asigurare sau de reasigurare este în curs de a intra în dificultate sau susceptibilă de a intra în dificultate în oricare dintre următoarele situații: (i) în cazul în care întreprinderea încalcă sau este susceptibilă de a încălca cerința de capital minim prevăzută în titlul I capitolul VI secțiunea 5 din Directiva 2009/138/CE și în cazul în care nu există nicio perspectivă rezonabilă de restabilire a conformității; (ii) în cazul în care întreprinderea nu mai îndeplinește condițiile de autorizare sau în cazul în care întreprinderea își încalcă grav obligațiile juridice prevăzute în actele cu putere de lege și normele administrative sub incidența cărora intră sau este susceptibilă de a-și încălca grav în viitorul apropiat obligațiile juridice prevăzute în actele cu putere de lege și normele administrative sub incidența cărora intră, într-un mod care ar justifica retragerea autorizației; (iii) în cazul în care activele întreprinderii de asigurare sau de reasigurare sunt inferioare pasivelor sale sau în cazul în care există elemente obiective care permit să se concluzioneze că activele întreprinderii vor deveni în viitorul apropiat inferioare pasivelor sale; (iv) în cazul în care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare nu poate sau este susceptibilă să nu poată în viitorul apropiat să își achite datoriile sau alte obligații la scadență, inclusiv plățile către deținătorii de polițe sau beneficiari; sau (v) în cazul în care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare necesită sprijin financiar public extraordinar.

(33)

Pentru a prevedea o delimitare clară a responsabilităților între autoritățile de supraveghere și cele de rezoluție, ar trebui să se precizeze că, odată ce măsura de rezoluție a fost luată de autoritatea de rezoluție, autoritatea de rezoluție este cea care devine responsabilă în ultimă instanță pentru punerea în aplicare efectivă a măsurii de rezoluție respective. Prin urmare, din acel moment, autoritatea de supraveghere ar trebui să se abțină de la adoptarea oricăror măsuri în legătură cu întreprinderea aflată în rezoluție, fără acordul prealabil al autorității de rezoluție. În mod similar, autoritatea de rezoluție ar trebui să aibă competența, în contextul măsurii de rezoluție, de a pune capăt oricărei măsuri luate de autoritatea de supraveghere în cazul în care continuarea măsurii respective ar împiedica aplicarea instrumentelor de rezoluție.

(34)

Utilizarea instrumentelor și a competențelor de rezoluție ar putea afecta drepturile acționarilor și creditorilor întreprinderilor de asigurare și de reasigurare. Mai exact, competența autorităților de rezoluție de a transfera acțiunile sau toate activele ori o parte din activele unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare către un cumpărător privat, fără acordul acționarilor, afectează drepturile de proprietate ale acționarilor. În plus, competența de a decide care din pasivele unei întreprinderi în curs de a intra în dificultate trebuie să fie transferate pentru a se asigura continuitatea serviciilor și a se evita efectele negative asupra deținătorilor de polițe, a beneficiarilor și a părților păgubite, a economiei reale sau a stabilității financiare în ansamblu ar putea afecta egalitatea de tratament a creditorilor. Orice instrument de rezoluție ar trebui, prin urmare, să se aplice doar întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare care sunt în curs de a intra în dificultate sau susceptibile de a intra în dificultate și doar în cazurile în care acest lucru este necesar și proporțional pentru urmărirea obiectivelor rezoluției în interes general, ținând seama în mod corespunzător de obiectivul protejării interesului colectiv al deținătorilor de polițe, al beneficiarilor și al solicitanților de despăgubiri. Interesul individual al unei anumite persoane sau al unui anumit grup nu ar trebui să prevaleze asupra echilibrului general al interesului colectiv al deținătorilor de polițe, al beneficiarilor și al solicitanților de despăgubiri ai întreprinderii în cauză.

(35)

În special, instrumentele de rezoluție ar trebui să se aplice numai în cazul în care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare nu poate fi lichidată în cadrul procedurii obișnuite de insolvență fără a afecta în mod nejustificat protecția deținătorilor de polițe, a beneficiarilor și a solicitanților de despăgubiri, fără a destabiliza sistemul financiar sau fără a împiedica transferul rapid și continuarea funcțiilor critice, precum și în cazul în care nu există nicio perspectivă rezonabilă de soluție privată alternativă, cum ar fi o eventuală majorare de capital din partea acționarilor existenți sau a oricărei părți terțe, suficientă pentru restabilirea viabilității depline a entității fără să fie afectate creanțele de asigurare sau de reasigurare. Sistemele de garantare a asigurărilor aplicabile unei întreprinderi care îndeplinește condițiile pentru procedura de insolvență sau pentru rezoluție ar trebui să fie luate în considerare atunci când se stabilește dacă aplicarea instrumentelor de rezoluție este necesară în interes public. Orice atingere adusă drepturilor acționarilor și ale creditorilor ca urmare a măsurilor de rezoluție ar trebui să fie compatibilă cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”). Mai precis, eventualele diferențe în ceea ce privește tratamentul aplicat creditorilor din aceeași categorie în contextul unei măsuri de rezoluție ar trebui să fie justificate de interesul public și să fie proporționale cu riscurile abordate și nu ar trebui să aibă un caracter discriminatoriu, direct sau indirect, pe criterii de naționalitate.

(36)

Autoritățile de rezoluție ar trebui să dispună de un anumit grad de flexibilitate pentru a echilibra obiectivele rezoluției, ținând seama în mod corespunzător de natura și circumstanțele fiecărui caz.

(37)

Atunci când urmăresc obiectivele rezoluției, autoritățile de rezoluție ar trebui să evalueze care este cea mai adecvată modalitate de reducere la minimum a costurilor rezoluției. Reducerea la minimum a dependenței de sprijinul financiar public extraordinar este un obiectiv al rezoluției, dar utilizarea unui astfel de sprijin constituie, de asemenea, un cost al rezoluției. Cu toate acestea, reducerea la minimum a costurilor nu ar trebui să fie considerată un obiectiv separat al rezoluției, ci mai curând un principiu după care ar trebui să se ghideze autoritățile de rezoluție atunci când decid cele mai bune modalități de realizare a obiectivelor rezoluției.

(38)

Când aplică instrumente de rezoluție și exercită competențe în materie de rezoluție, autoritățile de rezoluție ar trebui să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a garanta că măsura de rezoluție este luată în conformitate cu principiul potrivit căruia creanțele de asigurare și de reasigurare sunt afectate după ce acționarii și alți creditori au suportat partea care le revine din pierderi. În plus, autoritățile de rezoluție ar trebui să se asigure că se reduc la minimum costurile rezoluției întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare și că se aplică un tratament echitabil creditorilor din aceeași categorie.

(39)

Reducerea valorii contabile sau conversia instrumentelor de capital, a instrumentelor de datorie și a altor datorii eligibile ar trebui să asigure un mecanism intern de absorbție a pierderilor. Respectivul mecanism, combinat cu instrumente de transfer care vizează menținerea continuității acoperirii prin asigurare în beneficiul deținătorilor de polițe, al beneficiarilor și al părților păgubite, ar trebui să permită atingerea obiectivelor rezoluției și ar trebui să limiteze în mare măsură impactul pe care intrarea în dificultate a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare l-ar avea asupra deținătorilor de polițe. Ar putea exista însă cazuri extreme în care rezoluția unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare necesită intervenția unor sisteme naționale specifice, în special a unui sistem de garantare a asigurărilor sau a unui fond de rezoluție, pentru a se asigura resurse complementare de absorbție a pierderilor și de restructurare sau, în ultimă instanță, o finanțare publică extraordinară. Garanțiile necesare pentru protejarea creditorilor ar trebui să reflecte, de asemenea, existența unor astfel de sisteme naționale specifice, care, la rândul lor, trebuie să respecte cadrul Uniunii privind ajutoarele de stat. Înainte de utilizarea oricărui sprijin financiar public extraordinar ar trebui să fie aplicat instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie.

(40)

Atingerile aduse drepturilor de proprietate nu ar trebui să fie disproporționate. Prin urmare, acționarii, deținătorii de polițe, beneficiarii, solicitanții de despăgubiri și alți creditori afectați ai întreprinderilor de asigurare și de reasigurare nu ar trebui să suporte pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi suportat dacă întreprinderea de asigurare sau de reasigurare ar fi fost lichidată la momentul luării deciziei de declanșare a procedurii de rezoluție. Respectivul principiu potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat reflectă dreptul fundamental de proprietate protejat de articolul 17 din Cartă. Respectivul drept ar trebui să fie protejat în cadrul procedurii administrative de rezoluție prin asigurarea faptului că niciun acționar, deținător de poliță, beneficiar, solicitant de despăgubiri sau alt creditor afectat nu este dezavantajat în raport cu procedurile obișnuite de insolvență. Evaluarea tratamentului pe care deținătorii de polițe, beneficiarii și părțile păgubite l-ar fi primit într-un astfel de caz ar trebui să includă orice plată pe care deținătorii de polițe, beneficiarii și părțile păgubite ar fi primit-o de la sistemele de garantare a asigurărilor, după caz, și de la organismele de despăgubire în temeiul Directivei 2009/103/CE. În cazul unui transfer parțial al activelor și pasivelor unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare aflate în rezoluție către un cumpărător privat sau o întreprindere-punte, partea reziduală a întreprinderii aflate în rezoluție ar trebui lichidată în cadrul procedurii obișnuite de insolvență. Acționarii și creditorii rămași în procedura de lichidare a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare ar trebui să aibă dreptul de a primi, ca plată sau compensare a creanțelor lor în cadrul procedurii de lichidare, cel puțin suma pe care ar fi recuperat-o dacă întreaga întreprindere de asigurare sau de reasigurare ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență.

(41)

Pentru protejarea drepturilor acționarilor și creditorilor, inclusiv ale deținătorilor de polițe, ale beneficiarilor și ale solicitanților de despăgubiri, este necesar să se stabilească obligații clare în ceea ce privește evaluarea activelor și pasivelor întreprinderii aflate în rezoluție și în ceea ce privește evaluarea tratamentului pe care acționarii și creditorii, inclusiv deținătorii de polițe, beneficiarii și solicitanții de despăgubiri, l-ar fi primit dacă întreprinderea ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență. Este necesar să se stabilească, prin urmare, că, înainte de luarea oricărei măsuri de rezoluție, se efectuează o evaluare corectă și realistă a activelor și pasivelor întreprinderii de asigurare sau de reasigurare. Această evaluare ar trebui să poată face obiectul unei căi de atac. Cu toate acestea, având în vedere natura măsurii de rezoluție și legătura strânsă a acesteia cu evaluarea, o astfel de cale de atac ar trebui să fie posibilă numai în cazul în care este îndreptată simultan și împotriva deciziei de rezoluție. În plus, este necesar să se prevadă că, după aplicarea instrumentelor de rezoluție, se realizează o comparație între tratamentul pe care acționarii și creditorii, inclusiv deținătorii de polițe, beneficiarii și solicitanții de despăgubiri, l-au primit efectiv și tratamentul pe care l-ar fi primit în cadrul procedurii obișnuite de insolvență. Această comparație ex post ar trebui să poată fi contestată separat de decizia de rezoluție. Acționarii și creditorii care au primit mai puțin decât suma pe care ar fi primit-o în cadrul procedurii obișnuite de insolvență ar trebui să aibă dreptul la plata diferenței.

(42)

Atunci când se iau măsuri de rezoluție, deținătorii de polițe ar putea păstra toate sau unele dintre beneficiile prevăzute în contractele lor și nu ar trebui neapărat să încheie un nou contract de asigurare. În cazul în care o întreprindere este lichidată prin procedura obișnuită de insolvență, o schimbare de contract ar putea genera costuri de înlocuire pentru deținătorii de polițe. În special în cazul contractelor de asigurare pe termen lung, condițiile de piață și propriile caracteristici ale deținătorilor de polițe, precum și costurile suplimentare, cum ar fi comisioanele de brokeraj și de închidere, ar putea duce la costuri semnificative pentru deținătorii de polițe care trebuie să își înlocuiască contractele. Atunci când se estimează astfel de costuri de înlocuire în contextul principiului potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat, trebuie să se presupună că, într-un termen rezonabil de la data măsurii de rezoluție, se încheie un nou contract de asigurare pentru o poliță cu acoperire comparabilă disponibilă pe piață la ratele predominante de pe piață.

(43)

Este important ca pierderile să fie recunoscute în cazul intrării în dificultate a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare. Evaluarea activelor și pasivelor întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate ar trebui să se bazeze pe ipoteze corecte, prudente și realiste în momentul aplicării instrumentelor de rezoluție. Valoarea pasivelor nu ar trebui să fie afectată însă, în cadrul evaluării, de situația financiară a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare. Evaluările care stau la baza modului în care sunt selectate și concepute măsurile de rezoluție ar trebui să fie coerente cu cadrul de reglementare prudențială aplicabil, dar, în contextul rezoluției, ar putea fi efectuate modificări specifice ale principiilor care stau la baza acestui cadru, în special atunci când nu este confirmată ipoteza că întreprinderea își va continua activitatea. Ar trebui să fie posibil ca, în situații excepționale de urgență, autoritățile de rezoluție să efectueze o evaluare rapidă a activelor sau pasivelor unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate. Respectiva evaluare ar trebui să fie provizorie și aplicabilă până la efectuarea unei evaluări independente. EIOPA ar trebui să stabilească un cadru de principii de utilizat la efectuarea unor astfel de evaluări și ar trebui să permită aplicarea unor metodologii specifice diferite de către autoritățile de rezoluție și de către evaluatorii independenți, după caz.

(44)

Atunci când adoptă măsuri de rezoluție, autoritățile de rezoluție ar trebui să ia în considerare și să urmeze măsurile prevăzute în planurile de rezoluție, cu excepția cazului în care estimează, având în vedere circumstanțele cazului, că obiectivele rezoluției vor fi îndeplinite în mod mai eficace prin luarea de măsuri care nu sunt prevăzute în planurile de rezoluție.

(45)

Instrumentele de rezoluție ar trebui să fie concepute și adaptate pentru înfruntarea unei game largi de scenarii în mare parte imprevizibile, ținându-se seama de faptul că ar putea exista o diferență între situația de criză a unei singure întreprinderi de asigurare sau de reasigurare și o criză sistemică mai amplă. Instrumentele de rezoluție ar trebui, prin urmare, să acopere toate scenariile respective, inclusiv lichidarea de portofoliu în condiții de solvabilitate a întreprinderii aflate în rezoluție până la încetarea sa, vânzarea activității sau a acțiunilor întreprinderii aflate în rezoluție, crearea unei întreprinderi-punte, separarea activelor și pasivelor de portofoliile depreciate sau slab performante ale întreprinderii în curs de a intra în dificultate și reducerea valorii contabile sau conversia instrumentelor de capital și a altor datorii eligibile ale întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate.

(46)

În cazuri specifice, atunci când anumite entități din grup furnizează unei întreprinderi aflate în rezoluție servicii care sunt esențiale pentru asigurarea continuității acoperirii prin asigurare, autoritatea de rezoluție ar trebui să aibă competența de a garanta că bunurile și serviciile furnizate de un astfel de furnizor de servicii esențiale continuă să fie furnizate în cazul în care poziția financiară a acestuia se deteriorează ca urmare a intrării în dificultate a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare din cadrul aceluiași grup, iar utilizarea acestei competențe este necesară pentru a menține continuitatea acoperirii prin asigurare furnizate de alte entități din grup. Respectivele competențe ar putea include exercitarea competențelor de rezoluție și aplicarea instrumentelor de rezoluție furnizorului de servicii esențiale.

(47)

În cazul în care s-au utilizat instrumente de rezoluție pentru transferarea portofoliilor de asigurare către o entitate solidă, care ar putea fi un cumpărător din sectorul privat sau o întreprindere-punte, partea reziduală a întreprinderii ar trebui lichidată într-un interval de timp adecvat. Respectivul interval de timp ar trebui stabilit pe baza necesității ca întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate să furnizeze servicii sau sprijin pentru a permite cumpărătorului din sectorul privat sau întreprinderii-punte să desfășoare activitățile sau serviciile dobândite prin transferul respectiv.

(48)

În fiecare stat membru ar trebui să se instituie mecanisme de finanțare pentru a despăgubi deținătorii de polițe, beneficiarii și solicitanții de despăgubiri ai întreprinderilor de asigurare și de reasigurare autorizate în statul membru respectiv. Ar trebui să fie disponibile mecanisme de finanțare pentru a satisface și creanțele altor creditori și acționari, în temeiul principiului potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat, dacă acest lucru este necesar pentru a se evita recurgerea la fonduri publice. Respectivele creanțe ar trebui să fie calculate în funcție de ierarhia creditorilor în cadrul procedurii obișnuite de insolvență pentru a împiedica despăgubirea acționarilor sau a altor creditori înaintea despăgubirii integrale a deținătorilor de polițe, a beneficiarilor sau a solicitanților de despăgubiri. Deși ar trebui evitată absorbția directă a pierderilor unei societăți de asigurare, ar trebui să fie posibilă utilizarea unor astfel de mecanisme de finanțare pentru a finanța alte costuri asociate utilizării instrumentelor de rezoluție ca opțiune de ultimă instanță, în măsura în care acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivelor rezoluției și atât timp cât principiile rezoluției sunt pe deplin respectate. Statele membre ar trebui să poată decide că mecanismele de finanțare pot fi utilizate pentru a absorbi pierderile deținătorilor de polițe, ale beneficiarilor și ale solicitanților de despăgubiri. Într-un astfel de caz, întreprinderea în curs de a intra în dificultate ar urma să iasă de pe piață, iar toate sau o parte din portofoliile de contracte de asigurare ar urma să fie transferate ca parte a instrumentului de vânzare a activității sau către o întreprindere-punte sau să fie menținute în întreprinderea aflată în rezoluție dacă este plasată în lichidare de portofoliu în condiții de solvabilitate. În orice caz, ar trebui să se aplice reducerea valorii contabile a creanțelor acționarilor înainte ca mecanismele de finanțare a rezoluției să poată fi utilizate pentru a absorbi pierderile. Recunoscând diversitatea piețelor asigurărilor, statelor membre ar trebui să li se acorde o anumită flexibilitate în ceea ce privește modalitățile precise de finanțare externă, atât timp cât este asigurată disponibilitatea unei lichidități suficiente pentru a garanta compensarea într-un interval de timp rezonabil. Un stat membru ar trebui să impună o obligație de contribuție numai întreprinderilor de asigurare și de reasigurare autorizate în statul membru respectiv și sucursalelor din Uniune ale unei întreprinderi dintr-o țară terță care sunt stabilite pe teritoriul său.

(49)

Instrumentul de vânzare a activității ar trebui să permită autorităților de rezoluție să efectueze vânzarea întreprinderii de asigurare sau de reasigurare sau a unor părți ale activității acesteia către unul sau mai mulți cumpărători, fără acordul acționarilor. Atunci când aplică instrumentul de vânzare a activității, autoritățile ar trebui să ia măsurile necesare pentru scoaterea pe piață a respectivei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare sau a unei părți a activității acesteia în cadrul unui proces deschis, transparent și nediscriminatoriu, obținând cel mai mare preț de vânzare posibil. În cazul în care, din motive de urgență, un astfel de proces este imposibil, autoritățile ar trebui să ia măsuri pentru a remedia efectele negative asupra concurenței și a pieței interne.

(50)

Orice încasare netă din transferul activelor sau pasivelor întreprinderii aflate în rezoluție ar trebui, în cazul aplicării instrumentului de vânzare a activității, să revină întreprinderii rămase în procedura de lichidare. Orice încasare netă din transferul acțiunilor sau al altor instrumente de proprietate emise de întreprinderea aflată în rezoluție ar trebui, în cazul aplicării instrumentului de vânzare a activității, să revină proprietarilor respectivelor acțiuni sau alte instrumente de proprietate, cu condiția să fie despăgubiți mai întâi deținătorii de polițe și alți creditori, în măsura în care valoarea contabilă a creanțelor lor a fost redusă fără despăgubirea lor integrală. Încasările ar trebui să fie calculate prin deducerea costurilor ocazionate de intrarea în dificultate a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare și de procesul de rezoluție.

(51)

Există probabilitatea ca informațiile referitoare la scoaterea pe piață a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate și informațiile referitoare la negocierile purtate cu potențialii achizitori înainte de aplicarea instrumentului de vânzare a activității să fie sensibile, putând prezenta riscuri pentru încrederea în piața asigurărilor. Este important, așadar, ca publicarea unor astfel de informații, care este obligatorie în temeiul Regulamentului (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (7), să poată fi amânată atât timp cât este necesar pentru planificarea și structurarea procesului de rezoluție a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză.

(52)

O întreprindere-punte este o întreprindere de asigurare sau de reasigurare care se află total sau parțial în proprietatea uneia sau mai multor autorități publice sau care este controlată de autoritatea de rezoluție. Scopul principal al unei întreprinderi-punte este de a se asigura continuarea furnizării funcțiilor critice către deținătorii de polițe ai întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate. O întreprindere-punte ar trebui, prin urmare, să funcționeze ca întreprindere în activitate viabilă și ar trebui să fie reintrodusă pe piață de îndată ce circumstanțele sunt corespunzătoare sau să fie lichidată dacă nu mai este viabilă.

(53)

Instrumentul de separare a activelor și pasivelor ar trebui să ofere autorităților posibilitatea de a transfera către un vehicul separat activele, drepturile sau pasivele unei întreprinderi aflate în rezoluție, în vederea îndepărtării, gestionării sau lichidării unor astfel de active, drepturi sau pasive. Pentru a se preveni apariția unui avantaj competitiv nejustificat pentru întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate, instrumentul de separare a activelor și pasivelor, al cărui scop principal este de a facilita un transfer de portofoliu, ar trebui utilizat numai în combinație cu alte instrumente.

(54)

Un regim de rezoluție eficace ar trebui să asigure că întreprinderile de asigurare sau de reasigurare pot fi supuse procedurii de rezoluție într-un mod în care să se reducă la minimum impactul negativ pe care o intrare în dificultate l-ar avea asupra deținătorilor de polițe, a contribuabililor, a economiei reale și a stabilității financiare. Prin reducerea valorii contabile sau prin conversie ar trebui să se asigure că, înainte ca creanțele de asigurare și de reasigurare să fie afectate, primii care suportă pierderi sunt acționarii și creditorii unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate și că aceștia suportă o parte adecvată a costurilor generate de intrarea în dificultate a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare de îndată ce se recurge la o competență de rezoluție. Instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie ar trebui să ofere astfel acționarilor și creditorilor întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare și, într-o anumită măsură, deținătorilor de polițe un stimulent mai puternic de a monitoriza starea de sănătate a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în circumstanțe normale.

(55)

Este important să se asigure faptul că autoritățile de rezoluție dispun, într-o serie de circumstanțe, de flexibilitatea necesară pentru a plasa întreprinderea aflată în rezoluție într-un regim de lichidare de portofoliu în condiții de solvabilitate, pentru a transfera activele, drepturile și pasivele acesteia în condiții optime pentru deținătorii de polițe sau pentru a aloca pierderile rămase. Este indicat, prin urmare, să se prevadă că autoritățile de rezoluție ar trebui să poată aplica instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie atât în cazul în care obiectivul este rezoluția întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate ca întreprindere în regim de lichidare de portofoliu în condiții de solvabilitate, cât și în cazul în care serviciile de asigurare critice sunt transferate, în timp ce partea reziduală a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare încetează să funcționeze și este lichidată. În acest context, restructurarea obligațiilor de asigurare ar putea fi justificată pentru a se asigura continuarea unei părți semnificative a acoperirii prin asigurare și în cazul în care se consideră că aceasta este în interesul deținătorilor de polițe.

(56)

În cazul în care există o perspectivă realistă ca viabilitatea întreprinderii să poată fi restabilită și ca deținătorii de polițe să nu sufere pierderi în procesul de rezoluție, instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie ar putea fi utilizat pentru readucerea întreprinderii aflate în rezoluție în stare de întreprindere în activitate. În acest caz, rezoluția prin reducerea valorii contabile sau prin conversie ar trebui să fie însoțită de înlocuirea conducerii, cu excepția cazului în care păstrarea conducerii este indicată și necesară pentru atingerea obiectivelor rezoluției.

(57)

Nu este indicat să se aplice instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie în cazul creanțelor pentru care au fost constituite garanții reale sau alte tipuri de garanții, deoarece o astfel de reducere a valorii contabile sau conversie ar putea fi ineficace sau ar putea avea un impact negativ asupra stabilității financiare. Pentru a se asigura însă faptul că instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie este eficace și își atinge obiectivele, este de dorit ca acesta să poată fi aplicat unei game cât mai largi de obligații negarantate ale unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate. Cu toate acestea, este indicat să se excludă anumite tipuri de obligații negarantate din domeniul de aplicare al instrumentului de reducere a valorii contabile sau de conversie. Astfel, pentru a se asigura continuitatea funcțiilor critice, instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie nu ar trebui să fie aplicat în cazul anumitor obligații față de angajații întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate sau în cazul creanțelor comerciale care se referă la bunuri și servicii critice pentru funcționarea de zi cu zi a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare. Pentru a onora drepturile la pensie și sumele aferente pensiilor datorate societăților de administrare a fondurilor de pensii și administratorilor fondurilor de pensii, instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie nu ar trebui să fie aplicat în cazul obligațiilor pe care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate le are față de un sistem de pensii. Pentru a se reduce riscul de contagiune sistemică, instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie nu ar trebui să fie aplicat nici în cazul obligațiilor care rezultă din participarea la sisteme de plată și care au o scadență reziduală mai mică de șapte zile și nici în cazul obligațiilor față de întreprinderi de asigurare sau de reasigurare, instituții de credit sau firme de investiții, cu excepția entităților care fac parte din același grup, cu o scadență inițială mai mică de șapte zile.

(58)

Protecția interesului colectiv al deținătorilor de polițe, al beneficiarilor și al solicitanților de despăgubiri este unul dintre obiectivele principale ale rezoluției. Prin urmare, instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie ar trebui aplicat în cazul creanțelor de asigurare și de reasigurare doar ca măsură de ultimă instanță, iar autoritățile de rezoluție ar trebui să analizeze cu atenție consecințele unei eventuale reduceri a valorii contabile a creanțelor de asigurare care decurg din contracte de asigurare deținute de persoane fizice, microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii.

(59)

Autoritățile de rezoluție ar trebui să fie în măsură să excludă obligații, integral sau parțial, într-o serie de circumstanțe în care reducerea valorii contabile sau conversia obligațiilor respective nu este posibilă într-un termen rezonabil, în care excluderea este strict necesară și proporțională pentru atingerea obiectivelor rezoluției sau în care, prin aplicarea instrumentului de reducere a valorii contabile sau de conversie, valoarea ar fi deteriorată în așa măsură încât pierderile suportate de alți creditori ar fi mai mari decât dacă respectivele obligații nu ar fi excluse. În cazul în care se aplică excluderile menționate, nivelul reducerii valorii contabile sau al conversiei altor datorii eligibile poate fi majorat pentru a se ține seama de astfel de excluderi, sub rezerva respectării principiului potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat. În același timp, statele membre nu ar trebui să fie obligate să finanțeze rezoluția din bugetul lor general.

(60)

Atunci când aplică instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie în cazul contractelor de asigurare, autoritățile de rezoluție ar trebui să țină seama de faptul că nivelurile de acoperire minime obligatorii prevăzute de legislația aplicabilă sunt atinse după restructurarea contractului. Acest lucru nu ar trebui să împiedice autoritatea de rezoluție să aplice instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie creanțelor de asigurare apărute înainte de data măsurii de rezoluție.

(61)

În general, autoritățile de rezoluție ar trebui să aplice instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie astfel încât să respecte egalitatea de tratament a creditorilor și rangul statutar al creanțelor, conform legislației aplicabile în materie de insolvență. Pierderile ar trebui, prin urmare, să fie absorbite mai întâi de instrumentele de capital reglementat și ar trebui să fie alocate acționarilor fie prin anularea sau transferul acțiunilor, fie prin diluarea semnificativă a acestora. Dacă aceste procedee nu sunt suficiente, ar trebui să se aplice conversia sau reducerea valorii contabile a datoriilor subordonate. Conversia sau reducerea valorii contabile a obligațiilor cu rang prioritar ar trebui să se aplice numai în cazul în care datoriile subordonate au fost integral supuse conversiei sau reducerii valorii contabile. Contestarea reducerii principalului instrumentului sau al obligației sau a conversiei sale, care rezultă din exercitarea competențelor de reducere a valorii contabile sau de conversie, ar trebui să fie posibilă numai în temeiul legislației statului membru al autorității de rezoluție care a exercitat competențele de reducere a valorii contabile sau de conversie.

(62)

Scutirile aplicabile obligațiilor, cum ar fi pentru sisteme de plată și de decontare, pentru angajați sau creditori comerciali sau în cazul unei ordini preferențiale ar trebui să se aplice atât în țările terțe, cât și în Uniune. Pentru a se asigura posibilitatea de reducere a valorii contabile sau de conversie a obligațiilor în țări terțe, este necesar să se prevadă recunoașterea acestei posibilități în dispozițiile contractuale reglementate de legislația țărilor terțe. Existența unor astfel de clauze contractuale nu ar trebui să fie prevăzută în cazul obligațiilor scutite de aplicarea instrumentului de reducere a valorii contabile sau de conversie sau în cazul în care legislația țării terțe sau un acord obligatoriu încheiat cu țara terță respectivă permite autorității de rezoluție din statul membru în cauză să aplice instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie.

(63)

Acționarii și creditorii ar trebui să contribuie, atât cât este necesar, la mecanismul de alocare a pierderilor unei întreprinderi în curs de a intra în dificultate. Prin urmare, statele membre ar trebui să se asigure că instrumentele de fonduri proprii de nivel 1, de nivel 2 și de nivel 3 absorb integral pierderile în momentul în care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare emitentă atinge punctul de neviabilitate. În consecință, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă obligația de a reduce integral valoarea contabilă a respectivelor instrumente sau de a converti respectivele instrumente, când este cazul, în instrumente de fonduri proprii de nivel 1, în momentul atingerii punctului de neviabilitate și înainte de luarea oricărei măsuri de rezoluție. În acest scop, punctul de neviabilitate ar trebui înțeles fie ca momentul în care autoritatea de rezoluție în cauză stabilește că întreprinderea de asigurare sau de reasigurare îndeplinește condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție, fie ca momentul în care autoritatea de rezoluție în cauză decide că întreprinderea de asigurare sau de reasigurare ar înceta să mai fie viabilă dacă nu s-ar proceda la reducerea valorii contabile sau la conversia instrumentelor de capital respective. Aceste cerințe ar trebui să fie menționate în condițiile care reglementează instrumentul și în orice prospect sau document de ofertă publicat sau furnizat în legătură cu instrumentele respective.

(64)

În vederea asigurării unei executări eficace a rezoluției, autoritățile de rezoluție ar trebui să dispună de toate competențele juridice necesare care pot fi exercitate, în diferite combinații, atunci când se aplică instrumentele de rezoluție. Respectivele competențe juridice ar trebui să includă competența de a transfera acțiuni, active, drepturi sau pasive ale unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate către o altă entitate, cum ar fi o altă întreprindere sau o întreprindere-punte, competența de a reduce valoarea contabilă a acțiunilor sau de a le anula ori de a reduce valoarea contabilă a obligațiilor unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate sau de a le converti, competența de a înlocui conducerea și competența de a impune un moratoriu temporar privind plata creanțelor. Sunt necesare competențe auxiliare, cum ar fi competența de a impune altor părți ale grupului să asigure continuitatea serviciilor esențiale.

(65)

Nu este necesar să se prevadă mijloacele exacte prin care autoritățile de rezoluție ar trebui să intervină în întreprinderile de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate. Autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă posibilitatea de a alege, în ceea ce privește preluarea controlului, între o intervenție directă în întreprinderea de asigurare sau de reasigurare și o ordonanță. Ele ar trebui să decidă în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte.

(66)

Este necesar să se stabilească cerințe procedurale prin care să se asigure notificarea și publicarea adecvată a măsurilor de rezoluție. Există însă probabilitatea ca informațiile obținute de autoritățile de rezoluție și de consilierii profesionali ai acestora pe parcursul procesului de rezoluție să fie sensibile, ceea ce înseamnă că ele ar trebui să fie supuse unui regim eficace de confidențialitate înainte de publicarea deciziei de rezoluție. Orice informație furnizată cu privire la o decizie înainte ca decizia să fie luată, de exemplu în legătură cu îndeplinirea condițiilor de declanșare a procedurii de rezoluție, cu utilizarea unui instrument specific sau cu o măsură în cursul procedurii, trebuie considerată ca având efecte asupra intereselor publice și private care sunt vizate de măsură. Prin urmare, este necesar să se asigure că există mecanisme adecvate pentru păstrarea confidențialității acestor informații, inclusiv cu privire la conținutul și detaliile planurilor de redresare și de rezoluție și la rezultatele eventualelor evaluări efectuate în acest context.

(67)

Schimbul de informații între autoritățile de rezoluție și autoritățile fiscale nu ar trebui împiedicat. Schimbul de informații ar trebui să se deruleze în conformitate cu dreptul intern, iar informațiile, în cazul în care provin dintr-un alt stat membru, ar trebui să facă obiectul acestui schimb numai cu consimțământul expres al autorității relevante de la care provin.

(68)

Autoritățile de rezoluție ar trebui să dispună de competențe auxiliare pentru a asigura eficacitatea transferului de acțiuni sau de instrumente de datorie și de active, drepturi și pasive către un cumpărător terț sau o întreprindere-punte. Mai exact, pentru a se facilita transferul creanțelor de asigurare sau de reasigurare fără a se afecta profilul de risc general al portofoliului aferent și al rezervelor tehnice și cerințelor de capital asociate, ar trebui să se mențină beneficiile economice oferite de acordurile de reasigurare. Prin urmare, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă capacitatea de a transfera creanțele de asigurare sau de reasigurare împreună cu drepturile de reasigurare aferente. Această capacitate ar trebui să cuprindă, de asemenea, competența de a ridica drepturile deținute de terți asupra instrumentelor sau activelor transferate, competența de a asigura respectarea contractelor și competența de a asigura continuitatea acordurilor cu destinatarul activelor și acțiunilor transferate. Nu ar trebui să fie afectat nici dreptul unei părți de a înceta un contract cu o întreprindere aflată în rezoluție sau cu o entitate din grup din alte motive decât rezoluția întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate. În plus, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă competența auxiliară de a impune părții reziduale a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare care se află în curs de lichidare în cadrul procedurii obișnuite de insolvență să furnizeze serviciile de care are nevoie, pentru a-și desfășura activitatea, întreprinderea căreia i-au fost transferate active sau acțiuni prin aplicarea instrumentului de vânzare a activității sau a instrumentului de întreprindere-punte.

(69)

În conformitate cu articolul 47 din Cartă, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de legislația Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficace în fața unei instanțe judecătorești. În consecință, deciziile luate de autoritățile de rezoluție ar trebui să poată face obiectul unei căi de atac.

(70)

Măsurile de gestionare a crizelor luate de autoritățile de rezoluție pot necesita evaluări economice complexe și o marjă largă de apreciere. Autoritățile de rezoluție dispun de cunoștințele necesare de specialitate pentru a realiza aceste evaluări și pentru a stabili utilizarea adecvată a marjei de apreciere. Prin urmare, este important să se asigure faptul că evaluările economice complexe efectuate de autoritățile de rezoluție în acest context sunt utilizate ca bază de către instanțele naționale cu ocazia reexaminării măsurilor de gestionare a crizelor în cauză. Cu toate acestea, natura complexă a acestor evaluări nu ar trebui să împiedice instanțele naționale să analizeze dacă elementele de probă invocate de către autoritatea de rezoluție sunt exacte din punct de vedere material, fiabile și coerente, dacă conțin toate informațiile relevante care ar trebui să fie luate în considerare pentru a evalua o situație complexă și dacă sunt de natură să susțină concluziile deduse pe baza lor.

(71)

În vederea gestionării situațiilor de urgență, este necesar să se prevadă că introducerea unei căi de atac nu are drept rezultat suspendarea automată a efectelor deciziei contestate și că decizia autorității de rezoluție are imediat forță executorie, cu prezumția că suspendarea sa ar fi împotriva interesului public.

(72)

Este necesar să se protejeze părțile terțe care au achiziționat cu bună-credință active, drepturi și pasive ale întreprinderii aflate în rezoluție, în virtutea exercitării competențelor de rezoluție de către autorități. Este necesar, de asemenea, să se asigure stabilitatea piețelor financiare. Prin urmare, dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii de rezoluție nu ar trebui să afecteze actele administrative sau tranzacțiile ulterioare încheiate pe baza unei decizii anulate. În astfel de cazuri, reparațiile pentru o decizie abuzivă ar trebui să se limiteze la acordarea de despăgubiri pentru daunele suportate de persoanele afectate.

(73)

În cazul unor riscuri grave pentru stabilitatea financiară a statului membru în cauză și a Uniunii, ar putea fi necesară luarea de urgență a unor măsuri de gestionare a crizelor. Orice procedură aplicată în temeiul dreptului intern în legătură cu cererea de aprobare judiciară ex ante a unei măsuri de gestionare a crizelor, precum și examinarea de către instanță a cererii respective ar trebui, prin urmare, să fie prompte. Statele membre ar trebui să se asigure că autoritatea în cauză poate lua o decizie imediat după ce o instanță și-a dat acordul. Această posibilitate nu ar trebui să aducă atingere dreptului părților interesate de a prezenta instanței o cerere de suspendare a deciziei. O astfel de posibilitate ar trebui acordată însă numai pentru o perioadă limitată după luarea măsurii de gestionare a crizelor de către autoritatea de rezoluție, pentru a nu se întârzia în mod nejustificat aplicarea deciziei de rezoluție.

(74)

În scopul unei rezoluții eficiente și dată fiind necesitatea de a se evita conflictele de competență, în perioada în care autoritatea de rezoluție își exercită competențele de rezoluție sau aplică instrumente de rezoluție, se impune ca procedura obișnuită de insolvență pentru o întreprindere de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate să nu fie deschisă sau, după caz, continuată decât la inițiativa sau cu acordul autorității de rezoluție. Prin urmare, este necesar să se prevadă că anumite obligații contractuale pot fi suspendate pentru o perioadă limitată, pentru ca autoritățile de rezoluție să poată aplica instrumentele de rezoluție. Această posibilitate nu ar trebui totuși să se aplice obligațiilor care au legătură cu sistemele desemnate de un stat membru, astfel cum sunt menționate în Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului (8), inclusiv contrapărțile centrale. Directiva 98/26/CE reduce riscul care decurge din participarea la sistemele de plată și de decontare a titlurilor de valoare, în special prin reducerea perturbărilor în cazul insolvenței unui participant la un astfel de sistem. Este necesar să se asigure faptul că aceste protecții continuă să se aplice în situații de criză și că se menține un nivel adecvat de certitudine pentru operatorii sistemelor de plată și de titluri de valoare și pentru alți participanți la piață. Nu ar trebui, așadar, să se considere că o măsură de prevenire a crizelor sau o măsură de gestionare a crizelor constituie în sine o procedură de insolvență în înțelesul Directivei 98/26/CE, cu condiția ca obligațiile de fond prevăzute în contractele în cauză să continue să fie îndeplinite.

(75)

Este necesar să se asigure faptul că, atunci când efectuează transferul de active și pasive către un cumpărător din sectorul privat sau către o întreprindere-punte, autoritățile de rezoluție au la dispoziție suficient timp pentru identificarea contractelor care trebuie transferate. Ar trebui deci să fie posibil ca autoritățile de rezoluție să restricționeze drepturile contrapărților de a rezilia, a accelera sau a înceta în orice alt mod contractele financiare înainte de efectuarea transferului. Astfel de restricții ar trebui să permită autorităților de rezoluție să obțină o imagine fidelă a bilanțului întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate, fără variațiile valorii și sferei de acoperire pe care le-ar presupune exercitarea pe scară largă a drepturilor de încetare, și ar trebui să ajute la evitarea creării unei instabilități pe piață. Atingerile aduse drepturilor contractuale ale contrapărților ar trebui totuși să fie limitate la minimul necesar. Prin urmare, orice restricție impusă asupra drepturilor de încetare de către autoritățile de rezoluție ar trebui să se aplice numai în legătură cu măsurile de gestionare a crizelor sau cu evenimente direct legate de aplicarea unor astfel de măsuri. Ar trebui deci să fie menținute drepturile de încetare care decurg din orice alt tip de nerespectare a obligațiilor, inclusiv din nerespectarea obligațiilor de plată sau a obligațiilor de a da curs apelurilor în marjă.

(76)

Este necesar ca acordurile legitime încheiate pe piețele de capital să nu fie afectate în eventualitatea transferării unei părți, dar nu a totalității activelor, drepturilor și pasivelor unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în curs de a intra în dificultate. Este indicat, prin urmare, să se stabilească mecanisme de siguranță prin care să se prevină divizarea obligațiilor conexate sau a drepturilor și contractelor conexate, inclusiv a contractelor încheiate cu aceeași contraparte și acoperite prin contracte de garanție reală, contracte de garanție financiară cu transfer de proprietate, acorduri de compensare reciprocă și acorduri de compensare cu exigibilitate imediată, precum și prin mecanisme de finanțare structurate. Atunci când se aplică astfel de mecanisme de siguranță, autoritățile de rezoluție ar trebui să fie obligate să transfere toate contractele conexate din cadrul unui acord protejat sau să le mențină pe toate la întreprinderea de asigurare sau de reasigurare reziduală în curs de a intra în dificultate. Prin aceste mecanisme de siguranță ar trebui să se asigure faptul că nu este afectat tratamentul în materie de cerințe de capital reglementat care este aplicat expunerilor care fac obiectul unui acord de compensare în sensul Directivei 2009/138/CE.

(77)

În scopul de a se asigura stabilitatea financiară a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare, ar trebui introdus un moratoriu privind drepturile de răscumpărare ale deținătorilor de polițe. Pe baza unui astfel de moratoriu și a stabilității financiare rezultate pentru întreprinderea în cauză, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă suficient timp pentru a evalua întreprinderile respective și pentru a stabili ce instrumente de rezoluție ar trebui aplicate. Printr-un astfel de moratoriu ar trebui, de asemenea, să se asigure egalitatea de tratament a deținătorilor de polițe și, astfel, să se evite eventualele efecte financiare negative asupra deținătorilor de polițe, când aceștia nu se numără printre primii care își răscumpără polița. Deoarece unul dintre obiectivele rezoluției este continuarea acoperirii oferite de asigurare, deținătorii de polițe ar trebui să continue să efectueze orice fel de plăți obligatorii în temeiul contractelor de asigurare sau de reasigurare în cauză, inclusiv în cazul anuităților.

(78)

Asigurarea faptului că autoritățile de rezoluție au la dispoziție aceleași instrumente și competențe de rezoluție va facilita o acțiune coordonată în eventualitatea intrării în dificultate a unui grup transfrontalier. Pentru promovarea cooperării și pentru prevenirea unor abordări naționale fragmentate sunt necesare însă măsuri suplimentare. Prin urmare, pentru a ajunge la un acord asupra unei scheme de rezoluție a grupului în cazul rezoluției unor entități ale grupului, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă obligația de a se consulta reciproc și de a coopera în cadrul colegiilor de rezoluție. Pentru a se asigura un forum în care să se discute și să se obțină un astfel de acord, colegiile de rezoluție ar trebui să fie create pornindu-se de la colegiile de supraveghetori existente, prin includerea autorităților de rezoluție și prin implicarea ministerelor competente, a EIOPA și, când este cazul, a autorităților responsabile pentru sistemele de garantare a asigurărilor. Colegiile de rezoluție nu ar trebui să fie organisme decizionale, ci platforme care facilitează luarea deciziilor de către autoritățile naționale, în timp ce competența de adoptare a deciziilor comune ar trebui să revină autorităților naționale în cauză.

(79)

Ca urmare a evoluțiilor în materie de reglementare ca răspuns la criza financiară mondială, a experienței dobândite după această criză și a aplicării prezentei directive, Comisia, după consultarea EIOPA, ar trebui să prezinte Parlamentului European și Consiliului un raport de evaluare a oportunității unor standarde comune minime pentru sistemele de garantare a asigurărilor din Uniune. Acest raport ar trebui cel puțin: să evalueze situația sistemelor de garantare a asigurărilor din statele membre (nivelul de acoperire, tipurile de asigurări acoperite, factorii declanșatori); să prezinte diferite opțiuni de politică, cum ar fi utilizarea sistemelor de garantare a asigurărilor pentru a continua sau a lichida polițe de asigurare, ținând în acest context seama în mod corespunzător de diferențele dintre produsele de asigurare din diferite state membre; să evalueze necesitatea de a introduce un nivel minim de referință pentru sistemele de garantare a asigurărilor în întreaga Uniune și, după caz, să descrie măsurile necesare pentru introducerea acestuia. Raportul ar trebui însoțit de o propunere legislativă dacă este cazul.

(80)

Rezoluția grupurilor transfrontaliere ar trebui să asigure echilibrul între necesitatea unor proceduri care să ia în considerare caracterul urgent al situației și să permită găsirea de soluții eficiente, corecte și în timp util pentru întregul grup, pe de o parte, și necesitatea de a proteja deținătorii de polițe, economia reală și stabilitatea financiară în toate statele membre în care grupul își desfășoară activitatea, pe de altă parte. Diferitele autorități de rezoluție ar trebui, prin urmare, să își facă punctele de vedere cunoscute în cadrul colegiului de rezoluție, iar eventualele măsuri de rezoluție propuse de autoritatea de rezoluție de la nivelul grupului ar trebui să fie pregătite și discutate de diferitele autorități de rezoluție în contextul planurilor de rezoluție a grupului. În scopul de a facilita, ori de câte ori este posibil, luarea unor decizii rapide și comune, colegiile de rezoluție ar trebui, de asemenea, să țină seama de punctele de vedere ale autorităților de rezoluție din toate statele membre în care grupul își desfășoară activitatea.

(81)

Măsurile de rezoluție luate de autoritatea de rezoluție de la nivelul grupului ar trebui să țină întotdeauna cont de impactul lor asupra deținătorilor de polițe, a economiei reale și a stabilității financiare în statele membre în care grupul își desfășoară activitatea. Autoritățile de rezoluție din statul membru în care este stabilită o filială ar trebui, prin urmare, să poată să se opună, în ultimă instanță și în cazuri justificate în mod corespunzător, deciziilor autorității de rezoluție de la nivelul grupului, în cazul în care respectivele autorități sunt de părere că măsurile de rezoluție și alte măsuri nu sunt adecvate, fie din cauza necesității de a proteja deținătorii de polițe, economia reală și stabilitatea financiară din statul membru respectiv, fie din cauza obligațiilor care le revin întreprinderilor comparabile din statele membre respective.

(82)

Schemele de rezoluție a grupurilor ar trebui să faciliteze o rezoluție coordonată, prin care este mai probabil să se obțină cele mai bune rezultate pentru toate întreprinderile din grup. Autoritățile de rezoluție de la nivelul grupului ar trebui, prin urmare, să propună scheme de rezoluție a grupurilor, pe care să le prezinte colegiului de rezoluție. Autoritățile de rezoluție care nu sunt de acord cu o schemă de rezoluție a grupului sau care decid să ia măsuri de rezoluție în mod independent ar trebui să explice autorității de rezoluție de la nivelul grupului și altor autorități de rezoluție implicate în schema de rezoluție a grupului din ce motive nu sunt de acord și să notifice motivele respective, precum și detaliile eventualelor măsuri de rezoluție pe care intenționează să le ia în mod independent. Orice autoritate de rezoluție care decide să se abată de la schema de rezoluție a grupului ar trebui să țină seama în mod corespunzător de impactul potențial al unei astfel de abateri asupra deținătorilor de polițe, a economiei reale și a stabilității financiare din statele membre în care sunt situate celelalte autorități de rezoluție, precum și de efectele potențiale ale unei astfel de abateri asupra altor părți ale grupului.

(83)

Pentru a asigura o acțiune coordonată la nivelul grupului, autoritățile de rezoluție ar trebui să fie invitate să aplice, în cadrul unei scheme de rezoluție a grupului, același instrument entităților care aparțin grupului și care îndeplinesc condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție. Prin urmare, autoritățile de rezoluție de la nivelul grupului ar trebui să aibă competența de a aplica instrumentul de întreprindere-punte la nivel de grup pentru a stabiliza grupul în ansamblu și a transfera proprietatea asupra filialelor către întreprinderea-punte în vederea vânzării ulterioare a respectivelor filiale, fie sub formă de pachet, fie individual, atunci când condițiile de piață sunt adecvate. În plus, autoritatea de rezoluție de la nivelul grupului ar trebui să aibă competența de a aplica instrumentul de reducere a valorii contabile sau de conversie la nivelul entității-mamă.

(84)

Rezoluția eficace a întreprinderilor și a grupurilor de asigurare și de reasigurare care își desfășoară activitatea la nivel internațional presupune cooperarea autorităților de rezoluție din statele membre cu cele din țările terțe. În acest scop, în cazurile justificate de situația în cauză, EIOPA ar trebui să fie abilitată să elaboreze și să încheie acorduri-cadru de cooperare neobligatorii cu autoritățile țărilor terțe, în conformitate cu articolul 33 din Regulamentul (UE) nr. 1094/2010. Din același motiv, autorităților naționale ar trebui să li se permită să încheie cu autorități din țări terțe acorduri bilaterale în conformitate cu acordurile-cadru de cooperare ale EIOPA. Elaborarea unor astfel de acorduri bilaterale ar trebui să asigure un proces eficace de planificare, de luare a deciziilor și de coordonare în ceea ce privește întreprinderile de asigurare și de reasigurare care își desfășoară activitatea la nivel internațional. Pentru crearea unor condiții de concurență echitabile, astfel de acorduri bilaterale ar trebui să fie reciproce, autoritățile de rezoluție asigurând recunoașterea și respectarea reciprocă a procedurilor, dacă nu se aplică vreo excepție care permite respingerea recunoașterii procedurilor de rezoluție din țări terțe.

(85)

Autoritățile de rezoluție ar trebui să coopereze atât în ceea ce privește filialele grupurilor din Uniune sau din țări terțe, cât și în ceea ce privește sucursalele întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare din Uniune sau din țări terțe. Filialele grupurilor din țări terțe sunt întreprinderi stabilite în Uniune și, prin urmare, se supun în totalitate dreptului Uniunii, inclusiv în ceea ce privește aplicarea unor eventuale instrumente de rezoluție. Este totuși necesar ca statele membre să își păstreze dreptul de a acționa în raport cu sucursalele întreprinderilor de asigurare și de reasigurare care își au sediul în țări terțe, atunci când recunoașterea și aplicarea, în cazul unei sucursale, a procedurilor de rezoluție din țara terță ar pune în pericol economia reală sau stabilitatea financiară din Uniune ori atunci când deținătorii de polițe din Uniune nu ar beneficia de același tratament ca deținătorii de polițe din țara terță. În astfel de circumstanțe, statele membre ar trebui să aibă dreptul de a refuza, după consultarea autorităților lor de rezoluție, recunoașterea procedurilor de rezoluție din țări terțe.

(86)

Punerea în aplicare a prezentei directive nu ar trebui să împiedice sistemele naționale de garantare a asigurărilor să coexiste cu cadrul de redresare și rezoluție, indiferent de sursa de finanțare a sistemelor naționale de garantare a asigurărilor. Utilizarea instrumentelor și competențelor de rezoluție în legătură cu o întreprindere de asigurare sau de reasigurare nu ar trebui să împiedice ca deținătorii de polițe, beneficiarii și alți solicitanți de despăgubiri să fie despăgubiți prin intermediul acestor sisteme naționale de garantare a asigurărilor.

(87)

EIOPA ar trebui să promoveze convergența practicilor autorităților de rezoluție prin intermediul unor ghiduri emise în conformitate cu articolul 16 din Regulamentul (UE) nr. 1094/2010. Mai precis, EIOPA ar trebui să specifice toate elementele următoare: (a) detalii suplimentare privind criteriile de aplicare a obligațiilor simplificate pentru anumite întreprinderi; (b) o serie de scenarii pentru planurile preventive de redresare și o listă minimă de indicatori calitativi și cantitativi; (c) criteriile de identificare a funcțiilor critice; (d) alte aspecte și criterii pentru evaluarea posibilității de rezoluție; (e) detaliile privind măsurile de soluționare sau de eliminare a obstacolelor din calea posibilității de rezoluție și circumstanțele în care poate fi aplicată fiecare măsură; și (f) modul în care informațiile ar trebui furnizate în formă sintetică sau agregată în scopul cerințelor de confidențialitate.

(88)

Standardele tehnice în materie de servicii financiare ar trebui să faciliteze o armonizare coerentă și o protecție adecvată a deținătorilor de polițe, a investitorilor și a consumatorilor din întreaga Uniune. Ar fi eficient și indicat să se încredințeze EIOPA, în calitate de organism cu înaltă specializare, sarcina de a elabora proiecte de standarde tehnice de reglementare și de punere în aplicare care nu implică opțiuni de politică și care urmează să fie înaintate Comisiei.

(89)

În cazurile prevăzute de prezenta directivă, Comisia ar trebui să adopte, prin intermediul unor acte delegate având ca temei juridic articolul 290 din TFUE, proiectele de standarde tehnice de reglementare elaborate de EIOPA în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1094/2010, pentru a preciza următoarele elemente: (a) criteriile în baza cărora o întreprindere este supusă cerințelor privind planurile preventive de redresare, metodele care trebuie utilizate pentru stabilirea cotelor de piață în vederea planurilor de redresare și informațiile care trebuie incluse în planurile preventive de redresare; (b) conținutul planurilor de rezoluție și conținutul planurilor de rezoluție a grupurilor; (c) diferite elemente privind evaluarea, inclusiv circumstanțele în care o persoană este considerată independentă în scopul efectuării unei evaluări, metodologiile utilizate pentru estimarea valorii activelor și pasivelor în contextul rezoluției, separarea diferitelor evaluări, o metodologie de calculare a rezervei pentru pierderi suplimentare care trebuie inclusă în evaluările provizorii, metodologiile și principiile privind evaluarea datoriilor care provin din instrumente financiare derivate și metodologia de efectuare a evaluării diferenței de tratament; (d) conținutul clauzelor contractuale care trebuie incluse în contractele financiare reglementate de legislația unei țări terțe; (e) funcționarea operațională a colegiilor de rezoluție. În cazurile prevăzute de prezenta directivă, Comisia ar trebui să adopte proiectele de standarde tehnice de punere în aplicare elaborate de EIOPA, prin intermediul unor acte de punere în aplicare având ca temei juridic articolul 291 din TFUE, în conformitate cu articolul 15 din Regulamentul (UE) nr. 1094/2010, pentru a preciza procedurile, conținutul și un set minim de formulare și modele standard pentru furnizarea, de către întreprinderea de asigurare sau de reasigurare, de informații în scopul planurilor de rezoluție și al cooperării.

(90)

Directiva 2004/25/CE a Parlamentului European și a Consiliului (9), Directiva 2007/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului (10) și Directiva (UE) 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului (11) conțin norme privind protecția acționarilor și a creditorilor întreprinderilor care intră în domeniul lor de aplicare. În situația în care autoritățile de rezoluție trebuie să acționeze rapid, normele respective ar putea afecta atât eficacitatea măsurilor de rezoluție, cât și aplicarea instrumentelor de rezoluție și a competențelor de rezoluție de către autoritățile de rezoluție. Derogările prevăzute în Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului (12) și în Regulamentul (UE) 2021/23 al Parlamentului European și al Consiliului (13) ar trebui, prin urmare, să fie extinse pentru a acoperi măsurile luate în contextul rezoluției întreprinderilor de asigurare și de reasigurare. În scopul garantării unui grad maxim de securitate juridică pentru părțile interesate, derogările respective ar trebui să fie stabilite în mod clar, să fie stricte și să fie utilizate exclusiv în interes public și doar atunci când sunt îndeplinite condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție.

(91)

Pentru a pune la dispoziția tuturor autorităților implicate modalități adecvate de partajare a informațiilor și de acces la acestea, este necesar să se asigure faptul că autoritățile de rezoluție sunt reprezentate în toate forurile relevante și că EIOPA beneficiază de cunoștințele de specialitate necesare pentru îndeplinirea sarcinilor legate de redresarea și rezoluția întreprinderilor de asigurare și de reasigurare. Prin urmare, Regulamentul (UE) nr. 1094/2010 ar trebui modificat pentru desemnarea autorităților de rezoluție drept autorități competente, astfel cum sunt menționate în regulamentul respectiv. Această asimilare a autorităților de rezoluție în noțiunea de autorități competente concordă cu funcțiile atribuite către EIOPA în temeiul articolului 25 din Regulamentul (UE) nr. 1094/2010, și anume de a contribui și a participa activ la elaborarea și coordonarea planurilor de redresare și de rezoluție.

(92)

Este necesar să se asigure faptul că întreprinderile de asigurare și de reasigurare, persoanele care controlează efectiv activitatea acestora și organul lor administrativ, de conducere sau de control își respectă obligațiile în ceea ce privește rezoluția respectivelor întreprinderi. Este necesar, în egală măsură, să se asigure faptul că întreprinderile respective, persoanele care controlează efectiv activitatea acestora și organul lor administrativ, de conducere sau de control fac obiectul unui tratament similar în toată Uniunea. Prin urmare, statele membre ar trebui să aibă obligația de a prevedea sancțiuni administrative și alte măsuri administrative eficace, proporționale și disuasive. Astfel de sancțiuni administrative și alte măsuri administrative ar trebui să respecte anumite cerințe esențiale privind destinatarii, criteriile care trebuie avute în vedere la aplicarea unei sancțiuni administrative sau a unei alte măsuri administrative, publicarea sancțiunilor administrative sau a altor măsuri administrative, competențele-cheie în materie de sancționare și nivelurile amenzilor administrative. Sub rezerva respectării unor cerințe stricte de păstrare a secretului profesional, EIOPA ar trebui să țină la zi o bază de date centrală cu toate sancțiunile administrative sau măsurile administrative de altă natură și informațiile referitoare la căile de atac care i-au fost aduse la cunoștință de către autoritățile de supraveghere și autoritățile de rezoluție.

(93)

Statele membre nu ar trebui să aibă obligația de a stabili norme privind sancțiunile administrative sau alte măsuri administrative pentru încălcări ale prezentei directive care fac deja obiectul dreptului penal intern. Cu toate acestea, menținerea unor sancțiuni penale în locul unor sancțiuni administrative sau al altor măsuri administrative pentru încălcări nu ar trebui să reducă sau să afecteze în alt mod capacitatea autorităților de rezoluție și a autorităților de supraveghere de a coopera, de a accesa informații și de a face schimb de informații în timp util cu autoritățile de rezoluție și cu autoritățile de supraveghere din alte state membre, inclusiv după sesizarea autorităților judiciare competente în vederea urmăririi penale a încălcărilor în cauză.

(94)

Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume armonizarea normelor și a procedurilor aplicabile rezoluției întreprinderilor de asigurare și de reasigurare, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere efectele intrării în dificultate a oricărei întreprinderi la nivelul întregii Uniuni, obiectivul vizat poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului respectiv.

(95)

Atunci când iau decizii sau măsuri în temeiul prezentei directive, autoritățile de supraveghere și autoritățile de rezoluție ar trebui să acorde întotdeauna atenția cuvenită impactului deciziilor și măsurilor lor asupra deținătorilor de polițe, a economiei reale și a stabilității financiare din alte state membre și ar trebui să aibă în vedere însemnătatea oricărei filiale sau a activităților transfrontaliere pentru deținătorii de polițe, sectorul financiar și economia statului membru în care este stabilită filiala sau în care sunt desfășurate activitățile, chiar și în cazurile în care filiala sau activitățile transfrontaliere în cauză au mai puțină importanță pentru grup.

(96)

În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentei directive, Comisia, bazându-se pe experiența dobândită și după consultarea EIOPA, ar trebui să efectueze o evaluare mai detaliată axată pe anumite aspecte ale aplicării prezentei directive și să prezinte un raport Parlamentului European și Consiliului,