CARTA EUROPEANĂ din 10 iulie 1998

cu privire la Statutul judecătorului



Activităţile desfăşurate pe parcursul a numeroşi ani deja în cadrul Consiliului Europei, axate pe organizarea Justiţiei într-un Stat de drept democratic au permis abordarea în repetate rânduri a temei statutului judecătorilor şi diferitelor aspecte ale acestuia. Este vorba în particular despre reuniunile consacrate, de-a lungul anilor trecuţi, recrutării, pregătirii, carierei, responsabilităţii şi regimului disciplinar al judecătorilor, reuniuni al căror ritm s-a accelerat la sfârşitul anilor 80, odată cu schimbările esenţiale intervenite în Estul Europei.Anul 1997 a marcat cristalizarea ideii unei capitalizări a rezultatelor acestor activităţi şi discuţii, în scopul de a le conferi o "vizibilitate" mai mare, dar şi sau mai ales în scopul de a atribui un nou elan efortului, niciodată epuizat, de perfecţionare a instituţiilor judiciare ca element esenţial într-un stat de drept.Necesitatea de a elabora o Cartă Europeană cu privire la statutul judecătorilor a fost confirmată în iulie 1997, la încheierea lucrărilor primei reuniuni multilaterale de la Strasbourg consacrate statutului judecătorilor în Europa. Participanţii la această reuniune, originari din 13 ţări din Europa occidentală, centrală şi orientală, cărora li s-au alăturat şi reprezentanţii Asociaţiei Europene a Magistraţilor (AEM) şi ai Magistraţilor Europeni pentru Democraţie şi Libertăţi (MEDEL), şi-au expus dorinţa ca Consiliul Europei să ofere cadrul şi susţinerea necesare pentru elaborarea acestei Cărţi. Pe baza acestor concluzii, Direcţia Afacerilor Juridice a încredinţat câte unui expert din Franţa, Polonia şi respectiv Marea Britanie redactarea unui anteproiect al Cartei.Acest anteproiect, elaborat în primăvara anului 1998, a fost prezentat participanţilor la cea de-a doua reuniune multilaterala care s-a desfăşurat şi ea la Strasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998. După trei zile de discuţii şi după ce a fost îmbunătăţit cu o serie de amendamente, textul a fost adoptat în unanimitate. Valoarea acestei Cărţi nu rezultă dintr-un statut formal pe care nu îl are, ci din pertinenţa şi vigoarea pe care autorii au intenţionat să o dea conţinutului ei. Cunoaşterea acestui conţinut şi o largă difuzare a Cartei constituie elemente esenţiale pentru că dinamica sa de progres să-şi găsească o realizare. Ea este destinată judecătorilor, juriştilor, responsabililor politici şi mai general tuturor persoanelor interesate din instituţiile statului de drept şi ale democraţiei.CARTA EUROPEANĂ CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECĂTORILORParticipanţii la reuniunea multilaterală cu privire la statutul judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul Europei perioada 8-10 iulie 1998,Luând în considerare articolul 6 al Convenţiei de apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale care dispune ca "orice persoană are dreptul ca afacerea sa să fie examinată echitabil, public şi într-un termen rezonabil de un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege";Luând în considerare Principiile fundamentale cu privire la îndependenţa magistraturii aprobate de Adunarea generală a Naţiunilor Unite în noiembrie 1985;Referindu-se la Recomandarea n R(94) 12 a Comitetului de Miniştri adresată Statelor Membre cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor şi însuşindu-şi obiectivele pe care aceasta le exprima;În grija de a vedea promovarea independenţei judecătorilor mai efectivă, acest lucru fiind necesar pentru consolidarea preeminenţei dreptului şi protejării libertăţilor individuale în Statele democratice;Conştienţi de necesitatea precizării într-un instrument destinat tuturor Statelor europene a dispoziţiilor care ar asigura cele mai bune garanţii de competenţă, independenţa şi imparţialitate a judecătorilor;În dorinţa că statutele judecătorilor din diferite State europene să ia în considerare aceste dispoziţii pentru a asigura în mod concret cel mai înalt nivel al garanţiilor;Au adoptat prezenta Cartă europeană cu privire la statutul judecătorilor.1. PRINCIPII GENERALE1.1. Statutul judecătorilor tinde să asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea la care orice persoană se aşteaptă în mod legitim din partea jurisdicţiilor şi a fiecăruia sau fiecăreia dintre judecătorii cărora le este încredinţată apărarea drepturilor sale. El exclude orice dispozitiv sau procedură care ar putea periclita încrederea în această competenţă, această independenţă sau această imparţialitate. Prezenta cartă comportă în cele ce urmează dispoziţiile care sunt în cea mai mare măsură în stare să garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispoziţii urmăresc ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene. Ele nu pot să justifice modificările statutelor naţionale care tind să reducă nivelul deja atins al garanţiilor în ţările respective.1.2. În fiecare stat european principiile fundamentale ale statutului judecătorilor sunt formulate în normele interne de cel mai înalt nivel, iar regulile statutului, în normele de nivel legislativ cel puţin.1.3. Pentru orice decizie referitoare la selecţia, la recrutarea, la desemnarea, la evaluarea carierei sau la încetarea funcţiilor unui judecător, statutul prevede intervenţia unei instanţe independente faţă de puterea executivă şi de cea legislativă, constituită cel puţin pe jumătate din judecători aleşi de Adunarea Generală conform unor modalităţi care garantează cea mai largă reprezentare a acestora.1.4. Statutul oferă fiecărui judecător care consideră că drepturile sale statutare, sau mai general independenţa sa personală sau independenţa justiţiei sunt puse în pericol sau sunt ignorate într-un mod oarecare, posibilitatea de a sesiza o asemenea instanţă independentă care dispune de mijloace efective pentru a soluţiona sau pentru a propune soluţionarea situaţiei respective.1.5. Judecătorul trebuie să dea dovadă, în exerciţiul funcţiilor sale, de disponibilitate şi de respect faţă de persoane, având grija să-şi menţină nivelul înalt de competenţă necesar în orice circumstanţă judecării cauzelor, judecare de care depinde garanţia drepturilor individuale şi să pastreze secretele care i-au fost legal încredinţate.1.6. Statul are datoria să asigure judecătorului mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii sale şi în special pentru soluţionarea cauzelor în termen rezonabil.1.7. Organizaţiile profesionale constituite din judecători şi la care aceştia pot liber să adere contribuie tocmai la apărarea drepturilor pe care statutul le conferă judecătorilor, în particular pe lângă autorităţile şi instanţele care intervin în deciziile care îi vizează.1.8. Prin reprezentanţii lor şi organizaţiile lor profesionale judecătorii participă la luarea deciziilor privind administrarea jurisdicţiilor, la determinarea mijloacelor acestora şi la afectarea acestora pe plan naţional şi local. În aceleaşi condiţii, judecătorii sunt consultaţi în privinţa proiectelor de modificare a statutului lor şi în ceea ce priveşte condiţiile de remunerare şi de protecţie socială.2. SELECTAREA, RECRUTAREA, PREGĂTIREA INIŢIALĂ2.1. În virtutea regulilor din statut cu privire la selectarea şi recrutarea judecătorilor, alegerea, de către o instanţă sau o comisie independentă, a candidaţilor se bazează pe capacitatea acestora de a aprecia liber şi imparţial situaţiile judiciare cu care ei se confruntă şi de a aplica dreptul în spiritul respectării demnităţii persoanelor.2.2. Statutul prevede condiţiile în care este garantată, prin cerinţele cărora trebuie să le corespundă diplomele obţinute sau experienţa anterioară, aptitudinea de a exercita funcţiile judiciare specifice.2.3. Statutul asigură candidaţilor selectionaţi pregătirea pentru exercitarea efectivă a funcţiilor lor prin instruirea apropriată care îi revine statului.3. DESEMNAREA, INAMOVIBILITATEA3.1. Decizia de desemnare în funcţia de judecător a candidaţilor selecţionaţi şi decizia de afectare la un tribunal sunt luate de către instanţa independentă la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau în urma recomandării, sau cu acordul sau, sau ca urmare a avizului său.3.2. Statutul determină situaţiile în care activităţile anterioare ale candidatului sau cele exercitate de rudele acestuia împiedică, din cauza îndoielilor pe care ele pot să le provoace în mod legitim şi obiectiv în privinţa imparţialităţii şi independenţei lor, afectarea la un tribunal.3.3. În cazul în care procedura de recrutare prevede o perioadă de încercare, neapărat scurtă, ulterioară desemnării în funcţia de judecător dar anterioară confirmării definitive a desemnării, sau în cazul în care recrutarea se efectuează pentru o perioadă limitată susceptibilă de reînnoire, decizia de a nu desemna în funcţie în mod definitiv sau de a nu reînnoi nu poate fi luată decît de către instanţa independentă la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau în urma recomandării, sau cu acordul sau, sau ca urmare a avizului sau. Dispoziţiile de la punctul 1.4. sunt aplicabile şi persoanelor supuse unei perioade de încercare.3.4. Judecătorul în funcţie într-un tribunal nu poate în principiu să fie desemnat şi nici transferat într-o nouă funcţie, chiar şi în sens de promovare, fără liberul său consimţământ. Nu se poate deroga de la acest principiu decât în cazul în care acest transfer a fost prevăzut ca sancţiune disciplinară şi a fost pronunţat, în cazul unei modificări legale a organizării judiciare, precum şi în cazul unei afectări temporare având drept scop sprijinirea unui tribunal vecin, durata maximală a acestei afectări fiind strict limitată prin statut, fără ca aplicarea dispoziţiilor de la punctul 1.4. să fie prejudiciată.4. DESFĂŞURAREA CARIEREI4.1. Atunci când nu este bazat pe vechimea de muncă, sistemul de promovare este în exclusivitate bazat pe calităţile şi meritele constatate în timpul exercitării funcţiilor încredinţate judecătorului prin evaluări obiective efectuate de unul sau mai mulţi judecători şi discutate cu judecătorul interesat. Deciziile de promovare sunt în asemenea cazuri pronunţate de către instanţa la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau cu acordul său. Judecătorul care nu este propus pentru promovare trebuie să poată adresa acestei instanţe o reclamaţie.4.2. Judecătorul este liber să exercite activităţi neprevăzute de mandat, printre care şi cele care sunt expresia dreptului său de cetăţean. Această libertate nu poate fi limitata decât în măsura în care activităţile sunt incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa judecătorului său cu disponibilitatea necesară pentru soluţionarea cu atenţie şi într-un termen rezonabil a afacerilor care îi sunt supuse spre examinare. Exercitarea unei activităţi retribuite neprevăzute de mandat, alta decât activitatea literară şi artistică, trebuie să facă obiectul unei autorizări prealabile obţinute în condiţiile fixate de statut.4.3. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare care ar putea să pericliteze efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa sa.4.4. Statutul garantează judecătorului menţinerea şi aprofundarea cunoştinţelor atât tehnice cât şi social-culturale necesare exercitării funcţiilor care îi revin prin accesul regulat la sesiuni de pregătire organizate cu finanţare de la stat şi sub supravegherea statului în conformitate cu condiţiile conţinute la punctul 2.3.5. RESPONSABILITATEA5.1. Neîndeplinirea de către judecător a unei îndatoriri expres definite de statut nu poate fi sancţionată decât în baza deciziei, a propunerii, a recomandării sau cu acordul unei jurisdicţii sau unei instanţe constituită cel puţin pe jumătate din judecători aleşi, în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu la care judecătorul poate beneficia de asistenţa unui apărător. Categoriile de sancţiuni susceptibile de a fi aplicate sunt precizate în statut, iar aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii. Decizia unei autorităţi executive, a unei jurisdicţii sau a instanţei la care se face referire mai sus, prin care se pronunţă o sancţiune este susceptibilă de atac în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional.5.2. Repararea prejudiciului suportat în mod ilegitim ca urmare a deciziei sau a comportamentului unui judecător în exerciţiul funcţiunii sale este asigurată de către stat.Statutul poate prevedea ca statul să aibă posibilitatea să ceară judecătorului rambursarea, în anumite limite, printr-o acţiune jurisdicţională în cazul necunoaşterii grosolane şi inexcuzabile de către judecător a regulilor în cadrul cărora se desfăşoară activitatea acestuia. Sesizarea jurisdicţiei competente trebuie să facă obiectul unui acord prealabil al instanţei la care se face referire la punctul 1.3.5.3. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea să adreseze unui organism independent, fără formalităţi particulare, reclamaţia sa cu privire la disfuncţionalitatea justiţiei într-o anumită cauză. Dacâ în urma unei examinări prudente şi în detalii se constată în mod incontestabil o încălcare de genul celeia la care se face referire la punctul 5.1. din partea judecătorului, acest organism este autorizat să sesizeze instanţă disciplinară în subordinea căreia se află judecătorul sau cel puţin să recomande o atare sesizare unei autorităţi competente în mod normal, conform statutului, să o facă.6. REMUNERAREA, PROTECŢIA SOCIALĂ6.1. Exercitarea ca profesionist de către un judecător a funcţiilor judiciare presupune o remunerare, nivelul căreia este fixat astfel încât să îl protejeze contra presiunilor ce tind să influenţeze sensul deciziilor sale şi mai general comportamentul sau jurisdicţional, periclitând astfel independenţa şi imparţialitatea judecătorului.6.2. Remunerarea poate să varieze în funcţie de vechimea de muncă, de natura funcţiilor cu care judecătorul profesionist a fost investit sau de importanţa îndatoririlor care i-au fost impuse, apreciate în condiţii transparente.6.3. Statutul prevede asigurarea judecătorului profesionist împotriva riscurilor sociale legate de maladii, maternitate, invaliditate, batrâneţe şi deces.6.4. Astfel, statutul asigura judecătorilor care au atins vârsta legală de încetare a funcţiei lor, după exercitarea acestor funcţii cu statut de profesionist pe parcursul unei anumite perioade de timp, plata unei pensii a carei nivel să fie cât de apropiat posibil de nivelul ultimei sale remunerări din activitatea jurisdicţională.7. ÎNCETAREA FUNCŢIILOR7.1. Judecătorul încetează în mod definitiv să-şi exercite funcţiile prin demisie, pe motiv de inaptitudine fizică constatată în urma unei expertize medicale, la atingerea limitei de vârstă, după expirarea termenului mandatului său legal sau în urma revocării pronunţate în cadrul unei proceduri ca cea la care se face referire la punctul 5.1.7.2. Apariţia unuia dintre motivele menţionate la punctul 7.1., cu excepţia limitei de vârstă şi a termenului mandatului legal, trebuie să fie verificată de către instanţa la care se face referire la punctul 1.3.EXPUNEREA MOTIVELORCARTEI CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECĂTORULUI1. PRINCIPII GENERALEDomeniul de aplicare a cartei europene cuprinde nu numai judecătorii profesionali, dar şi judecătorii neprofesionali. A fost conştientizată importanţa faptului că anumite garanţii legate de recrutarea judecătorilor, de incompatibilităţi, de comportamentul în afara funcţiunii sau de încetarea funcţiunii să se aplice tuturor judecătorilor.Carta semnalează totuşi în mod expres dispoziţiile care sunt destinate să fie aplicate în mod specific judecătorilor profesionali, această specificitate fiind de altfel inerentă unor noţiuni cum ar fi cariera, de exemplu.Dispoziţiile Cartei vizează judecătorii din componenţa tuturor jurisdicţiilor cărora persoanele sunt puse în situaţia să-şi supună spre examinare cauzele sau cărora le revine judecarea acestor cauze, fie că este vorba despre jurisdicţii calificate drept civile, penale, administrative sau altele.1.1. Carta optează pentru definirea conţinutului statutului judecătorilor în raport cu obiectivele despre realizarea cărora este vorba: asigurarea competenţei, independenţei şi imparţialităţii la care orice persoană este în drept să se aştepte din partea jurisdicţiilor şi a fiecăruia dintre judecători, a căror misiune de protejare a drepturilor persoanelor este reamintită. Statutul nu este prin urmare un scop în sine ci un mijloc prin care persoanelor, protejarea drepturilor cărora le revine jurisdicţiilor şi judecătorilor, le sunt asigurate garanţiile necesare unei protejări efective.Aceste garanţii în favoarea persoanelor constau în competenţa, experienţa, independenţa şi imparţialitate, referinţe pozitive pentru ca statutul judecătorilor trebuie să tindă să le asigure, dar şi negative pentru că statutul trebuie să excludă orice ar putea altera încrederea în existenţa lor.S-a dorit să se ştie dacă dispoziţiile cartei trebuie să se prezinte ca fiind imperative, adică trebuie să figureze obligatoriu în statutele naţionale ale judecătorilor, sau au valoarea unor recomandări care nu prezintă obstacole pentru aplicarea unor alte dispoziţii considerate ca fiind în masură să asigure garanţii echivalente.Aceasta din urmă soluţie s-ar putea inspira din grija de a nu stigmatiza sistemele naţionale în care, dincolo de modalităţile juridice puţin marcate de preocupările pentru protejarea statutară a judecătorilor, practică îndelungată şi constantă a dus totuşi la aceea ca garanţiile să fie efective.S-a făcut însă apreciat şi punctul de vedere conform căruia lipsa unor dispozitive de tip statutar care să asorteze exercitarea de către autorităţile politice a unor împuterniciri în materie de desemnare, de afectare, de promovare sau de încetare a funcţiilor, a avut drept consecinţă, în practica a numeroase ţări, printre care şi cele care au aderat de curând la Consiliul Europei, ineficienţa garanţiilor de competenţă, de independenţă şi de imparţialitate.Iată de ce, fără a atribui dispoziţiilor sale un caracter net imperativ, Carta le prezintă ca fiind cele mai în masură să garanteze realizarea obiectivelor enunţate anterior.Multe dintre dispoziţiile Cartei nu pot fi aplicate în sistemele în care judecătorii sunt aleşi direct de către cetăţeni. Nu a fost posibil ca, la elaborarea Cartei, să se reţină doar dispoziţiile compatibile cu asemenea sisteme de alegeri, pentru ca "cel mai mic numitor comun" la care s-ar fi ajuns ar fi fost mult prea modest.Carta nu îşi propune nici "să invalideze" într- un anumit fel sistemele de alegeri care, în conştiinţă cetăţenilor statelor în care acestea se aplică, pot reprezenta chintesenţa democraţiei. Se cuvine să se considere că aceste dispoziţii se aplică pe cât e posibil la sistemele de alegeri ale judecătorilor. De exemplu, dispoziţiile punctelor 2.2. şi 2.3. (prima fraza) sunt cu siguranţa aplicabile şi colportoare de garantii favorabile în asemenea sisteme. Dispoziţiile Cartei au drept scop ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene, într-o măsura care va depinde de nivelul deja atins în aceste ţări. Dispoziţiile Cartei nu pot însă în nici un fel să servească drept bază pentru eventualele modificări ale statutelor naţionale care ar antrena, dimpotrivă, regresarea, reducerea nivelului deja atins al garanţiilor într-o ţară sau alta.1.2. Importanţa statutului judecătorilor, de care este legată garanţia competenţei, independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi jurisdicţiilor, face ca principiile fundamentale ale acestuia să figureze în normele interne de cel mai înalt nivel, adică, în statele care dispun de o constituţie rigidă, în această constituţie. Cât despre regulile statutului, ele vor fi înscrise în normele de nivel legislativ cel puţin, norme care vor fi şi de cel mai înalt nivel pentru un stat dotat cu o Constituţie suplă.Aceste cerinţe cu privire la nivelul normativ cerut pentru înscrierea principiilor fundamentale şi a regulilor împiedică ca modificarea acestora prin proceduri expeditive neproporţionate cu miza în cauza. În particular, nivelul constituţional al principiilor fundamentale trebuie să împiedice ca legislaţia să adopte dispoziţii care ar avea ca obiect sau ca efect ignorarea lor.Indicând nivelul normativ cerut pe plan intern, Carta nu conjecturează în ceea ce priveşte respectul datorat, pe acest plan, dispoziţiilor protectoare care se conţin în instrumentele internaţionale constrângatoare pentru statele europene. Cu atât mai puţin scuteşte ea de respectarea acestor dispoziţii cu cât se referă la principalele dintre ele, aşa cum este indicat în preambul, ca la o sursă de inspiraţie.1.3. Carta prevede intervenţia unei instanţe independente faţă de puterea executivă şi de puterea legislativă pentru orice decizie care afectează selectarea, recrutarea, desemnarea, desfăşurarea carierei sau încetarea funcţiilor unui judecător. Formularea pentru care s-a optat tinde să acopere situaţii variate, pornind de la recomandarea dată de către instanţa independentă unui organ al puterii executive sau al puterii legislative şi pâna la luarea deciziei propriu-zise de către instanţa independentă.Trebuia să se ţină cont în această privinţă de anumite diferenţe dintre sistemele naţionale.În unele dintre ele s-ar admite cu greu ca o instanţă independentă să se substituie autorităţii politice de desemnare. Dar în asemenea caz obligaţia impusă de a solicita cel puţin recomandarea sau avizul unei instanţe independente nu poate să nu aibă un efect incitativ, dacă nu chiar constrângător în practică, pentru autoritatea politică de desemnare.Autoritatea politică sau administrativă care nu s-ar conforma unei astfel de recomandări sau unui astfel de aviz ar trebui cel puţin să fie obligată să expună motivele acestui refuz.Carta conţine o formulare în care intervenţia instanţei independente ar putea avea atât forma unui aviz simplu, cât şi cea a unui aviz conform, a unei recomandări, a unei propuneri sau a unei decizii.A fost ridicată problema componenţei unei instanţe independente. Carta a optat pentru o formulare conform căreia această instanţă este constituită cel puţin pe jumătate din judecătorii aleşi de către membrii Camerei lorzilor. Prin urmare, Carta n-a vrut să permită ca judecătorii să fie minoritari în instanţa independentă, dar a vrut şi mai puţin să impună ca aceştia să fie majoritari. Date fiind concepţiile diferite şi dezbaterile filozofice din statele europene, referirea la limita minimală de o jumătate de judecători asigură un nivel apreciabil de garanţii, respectându-se în acelaşi timp consideraţiunile de principiu care pot fi exprimate într-un sistem naţional sau altul.Conform Cartei, judecătorii care fac parte din instanţa independentă sunt aleşi de către membrii Camerei lorzilor. Ea a considerat că independenţa care trebuie să caracterizeze instanţa în cauza exclude alegerea sau desemnarea judecătorilor care fac parte din instanţa de către o autoritate politică aparţinând puterii executive şi puterii legislative.O asemenea formulă ar putea efectiv conferi desemnării şi rolului judecătorilor un caracter partizan. Nu poate fi vorba că judecătorii chemaţi să facă parte din instanţa independentă să se straduie să obţină favoarea partidelor politice sau a organelor care îşi datorează ele însele desemnarea sau alegerea unor asemenea partide sau acţiunii acestora.În sfârşit, fără a impune un mod de scrutin particular, Carta afirma ca modalităţile de alegere a reprezentanţilor judecătorilor în această instanţă trebuie să asigure cea mai largă reprezentare a acestora.1.4. Carta consacră dreptul judecătorului care consideră că drepturile sale statutare sau mai general independenţa sa sau independenţa justiţiei sunt ameninţate sau necunoscute într-un mod oarecare de a introduce recurs în faţa unei instanţe independente de genul celei care a fost examinată anterior.Astfel, judecătorul nu este lăsat dezarmat în cazul prejudicierii independenţei sale.Dreptul la recurs este o garanţie necesară, căci afirmarea unor principii protectoare nu este decât o dorinţă pioasă atunci când nu există mecanisme care să permită aplicarea lor efectivă. Intervenţia instanţei independente în orice decizie privitoare la statutul individual al judecătorului nu acoperă în mod obligatoriu toate ipotezele în care independenţa acestuia ar putea fi afectată şi este indispensabil că sesizarea acestei instanţe să poată interveni şi la iniţiativa judecătorului însuşi.Carta precizează ca instanţa independenţa astfel sesizată trebuie să dispună de mijloace efective pentru a remedia ea însăşi, sau pentru a propune autorităţii competente să remedieze situaţia care afectează independenţa judecătorului. Această formulă ţine cont de diversitatea sistemelor naţionale, remarcat fiind ca o simplă recomandare a instanţei independente în privinţa unei situaţii concrete are neapărat un efect foarte incitativ în practica asupra autorităţii căreia i se adresează.1.5. Carta enunţă principalele îndatoriri ale judecătorului în/şi pentru exerciţiul funcţiunii sale.Disponibilitatea se referă atât la timpul necesar pentru soluţionarea judicioasă a cauzelor cât şi la starea de spirit atentă, lucidă care este evident necesară la îndeplinirea unei sarcini de o atare importanţă, deoarece numai prin judecarea cauzelor este asigurată garanţia drepturilor individuale. Respectul persoanelor se impune în mod particular în situaţia în care judecătorul reprezintă puterea, el impunând-se cu atât mai mult cu cât indivizii se prezintă deseori în faţa justiţiei într-o stare de fragilitate personala.Obligaţia de a păstra secretele care i-au fost încredinţate judecătorului este şi ea menţionată. În sfârşit, se stipulează că judecătorul trebuie să vegheze la menţinerea nivelului înalt de competenţă necesar în orice circumstanţe la judecarea cauzelor. Prin aceasta se subîntelege că nivelul înalt de competenţă şi experienţa sunt pentru judecător o cerinţă constantă în examinarea şi judecarea cauzelor, şi că lui îi revine menţinerea acestui nivel înalt cu condiţia să i se asigure accesul, după cum va fi precizat, la acţiuni de recalificare.1.6. Carta precizează că statul are datoria să asigure judecătorului mijloacele necesare pentru buna exercitare a funcţiei lor şi anume pentru examinarea cauzelor într-un timp rezonabil.Fără indicarea expresă a acestei obligaţiuni care îi revine statului, dispoziţiile relative la responsabilitatea judecătorului şi-ar vedea justificările alterate.1.7. Carta recunoaşte rolul organizaţiilor profesionale constituite de către judecători şi la care toţi judecătorii trebuie să poată adera liber, ceea ce exclude orice discriminare în dreptul de a fi membru al acestora, indicând ca ele contribuie la apărarea drepturilor statutare ale judecătorilor pe lângă autorităţile şi instanţele care intervin în deciziile care îi privesc. Nu este posibil deci să se interzică judecătorilor să constituie astfel de organizaţii profesionale şi nici să adere la ele.Fără a le acorda exclusivitate în apărarea drepturilor statutare ale judecătorilor, Carta afirmă că trebuie să se recunoască şi să fie respectată contribuţia lor la această apărare pe lânga autorităţile şi instanţele care intervin în deciziile care îi vizează pe judecători. Acest lucru se aplică printre altele la instanţa independentă la care s-a făcut referire la punctul 1.3.1.8. Carta prevede că judecătorii sunt implicaţi, prin reprezentanţii lor, şi anume în instanţa la care se face referire la punctul 1.3., precum şi prin organizaţiile lor profesionale, în deciziile cu privire la administrarea jurisdicţiilor, la determinarea mijloacelor lor şi la afectarea acestora pe plan naţional şi local.Fără impunerea unei anumite forme juridice şi nici a unui nivel de constrângere, este vorba de a implica judecătorii în stabilirea bugetului consacrat justiţiei în general şi diferitor jurisdicţii luate în parte, ceea ce presupune proceduri de consultare sau de reprezentare la nivel naţional şi local.Acest lucru se aplică într-o măsură mai mare şi la administrarea justiţiei şi a jurisdicţiei. Carta nu cere ca această administrare să revină neapărat judecătorilor, dar impune ca aceştia să nu fie ţinuţi de o parte de administrare.Consultarea judecătorilor prin intermediul reprezentanţilor sau organizaţiilor lor profesionale referitor la proiectele de modificare a statutului lor sau la definirea condiţiilor remunerării lor şi a protecţiei lor sociale, inclusiv a pensiei, trebuie să permită judecătorilor să nu fie ţinuţi de o parte de la pregătirea deciziilor în aceste domenii fără să existe totuşi un amestec în puterea de a decide, cu care sunt investite instanţele naţionale competente în virtutea constituţiei.2. SELECTAREA, RECRUTAREA, PREGATIREA INITIALA2.1. Selectarea şi recrutarea judecătorilor trebuie să se înscrie într-o alegere efectuată de către o instanţă sau o comisie independentă din mai mulţi candidaţi. Nu se precizează că trebuie să fie vorba despre instanţa la care se face referire la punctul 1.3., ceea ce creează posibilitatea de a se recurge de exemplu la sistemul de juriu de concurs sau la cel de comisie de selectare, cu condiţia ca acestea să fie independente. În practică, procedura de selectare este deseori distinctă de aceea de desemnare propriu zisa. Este importat să se precizeze garanţiile specifice care se ataşează procedurii de selectare.Alegerea efectuată de instanţa de selectare trebuie să aibă la baza criterii modulabile în conformitate cu natura funcţiilor de exercitat.Mai întâi de toate se va face evaluarea capacităţii candidaţilor de a aprecia liber situaţiile cu care se confrunta judecătorul, ceea ce evoca libertatea de spirit. Aptitudinea de a da dovada de imparţialitatea indispensabila în exercitarea funcţiilor judiciare este şi ea un element esential.Capacitatea de a aplica legea presupune în acelaşi timp cunoaşterea dreptului şi aptitudinea de a-l aplica în practică, ceea ce nu este acelaşi lucru. În sfârşit, selectarea trebuie să se asigure de capacitatea candidaţilor de a-şi impregna comportamentul de judecător cu respectarea demnităţii persoanelor, element esenţial într-o relaţie de putere şi faţă de indivizi care se prezintă în faţa justiţiei deseori în situaţie dificilă.În cel din urmă rând, selectarea nu poate să se bazeze pe criterii de discriminare pe motiv de sex, origine etnica sau sociala, opinii filozofice şi politice, convingeri religioase.2.2. Pentru a garanta aptitudinea de a exercita funcţia de judecător, care un caracter specific, este necesar ca regulile statutare relative la selectare şi recrutare să impună anumite exigenţe în ceea ce priveşte diplomele obţinute sau experienţa anterioară, cum ar fi de exemplu cazul modului de recrutare în care exercitarea unor funcţii cu caracter juridic sau judiciar în decursul unui anumit numar de ani este o condiţie necesară.2.3. Caracterul specific al funcţiei de judecător, care presupune intervenirea în situaţii complexe şi deseori sensibile pentru demnitatea persoanelor implică faptul că o verificare într-un fel abstractă a aptitudinii de a fi judecător este calificată drept insuficientă.Este necesară pregătirea candidaţilor selecţionaţi pentru exercitarea efectivă a funcţiei de judecător printr-o formă de învăţământ adecvată. Această pregătire trebuie să cadă în sarcina statului.Pregătirea, prin aceste forme de instruire, pentru efectuarea unei justiţii independente şi imparţiale presupune necesitatea unor anumite precauţii, în vederea garantării competenţei, a imparţialităţii şi a deschiderii indispensabile atât în conţinutul programelor de învăţământ cât şi în funcţionarea structurilor care asigură aplicarea acestor programe. Este prevăzut prin urmare că instanţa la care se face referire la punctul 1.3. va avea grijă ca programele de învăţământ şi structurile care le aplică să fie adecvate cerinţelor de deschidere, de competenţa şi de imparţialitate aferente exercitării funcţiilor judiciare. Va trebui ca această instanţă să dispună de mijloacele necesare acestei supravegheri. Prin aceasta se înţelege că regulile statutului vor trebui să precizeze modalităţile de control ale acestei instanţe în raport cu imperativele în cauză în ceea ce priveşte programele şi aplicarea lor de către structurile de învăţământ.3. DESEMNAREA, INAMOVIBILITATEA3.1. Sistemele naţionale pot distinge între procedura de selectare propriu-zisa şi cele de desemnare în funcţia de judecător şi de afectare la un anumit tribunal a unei persoane desemnate în funcţia de judecător. Este important să se precizeze că decizia de desemnare şi cea de afectare sunt luate de instanţa independentă la care se face referire la punctul 1.3. sau intervin ca urmare a propunerii sau a recomandării acestei instanţe sau cu acordul său sau în urma avizului acesteia.3.2. Carta a făcut referire la problema incompatibilităţii. Nu a fost reţinută ipoteza incompatibilităţilor absolute care ar împiedica, din motive legate de activităţile anterioare ale unui candidat sau de activităţile exersate de rudele acestuia, o desemnare în funcţia de judecător.Ea consideră în schimb că la afectarea la un tribunal trebuie să se ţină cont de circumstanţele care tocmai au fost invocate, atunci când ele pot în mod legitim şi obiectiv să suscite anumite îndoieli în privinţa imparţialităţii şi independenţei judecătorului.Spre exemplu, un avocat care şi-a exersat anterior activitatea într-un oraş cu siguranţă nu va putea fi afectat imediat ca judecător în acelaşi oraş, şi este tot atât de greu de conceput ca o persoană să fie afectată ca judecător într-un tribunal al unui oraş în care soţul sau tatăl sau mama, de exemplu, este primar sau consilier. Prin urmare regulile statutare trebuie să ţină cont, la afectarea la un tribunal, de situaţii care ar putea să nască îndoieli, în mod legitim şi obiectiv, în privinţa independenţei şi imparţialităţii judecătorilor.3.3. În unele sisteme naţionale, procedura de recrutare prevede o perioadă de încercare care intervine după desemnare, dar înainte ca aceasta să fie confirmată definitiv, în altele fiind prevăzute termene limitate pentru funcţiile susceptibile de reînnoire.În asemenea cazuri este necesar ca decizia prin care se refuză desemnarea definitivă sau reînnoirea funcţiei să nu fie luată decât de către instanţa independentă la care se face referire la punctul 1.3., sau să intervină ca urmare a propunerii sau a recomandării acestei instanţe sau în urma avizului acesteia. Este evident că atât perioada de încercare cât şi reînnoirea sunt situaţii delicate, dacă nu chiar periculoase, din punctul de vedere al independenţei şi al imparţialităţii judecătorului care, în perioada de încercare fiind, speră la confirmare sau al independenţei şi al imparţialităţii judecătorului care îşi doreşte reconfirmarea. Este necesar prin urmare să se prevadă garanţii prin intervenţia instanţei independente.În măsura în care calitatea de judecător a persoanei supuse unei perioade probatorii ar putea fi discutată, Carta precizează ca dreptul la recurs prevăzut la punctul 1.4. este aplicabil unei asemenea persoane.3.4. Carta consacră inamovibilitatea judecătorilor, prin care se înţelege ca o nouă afectare a unui judecător sau o substituire a funcţiilor precedente cu altele noi este imposibilă fără liberul consimţământ al judecătorului. Derogări de la acest principiu pot fi totuşi acceptate atunci când transferarea judecătorului, prevazută în statutul naţional ca sancţiune disciplinară, a fost decisă în acest cadru, atunci când intervine o modificare legală a organizării judiciare care presupune de exemplu suprimarea unui tribunal şi atunci când judecătorul este chemat să sprijine un tribunal vecin care se afla într-o situaţie dificilă. În acest din urmă caz afectarea temporară trebuie să aibă o durată limitată definită în statut. Totuşi, luându-se în considerare caracterul foarte sensibil al transferării unui judecător în condiţiile în care acesta nu şi-a dat consimţământul, se va nota că aceştia dispun, în virtutea punctului 1.4., de dreptul general la recurs în faţa unei instanţe independente care va verifica astfel legitimitatea transferarii. De altfel acelaşi drept la recurs poate acoperi situaţii care nu au putut fi cu precizie luate în considerare de dispoziţiile Cartei şi în care judecătorul s-ar vedea supraîncarcat şi prin urmare împiedicat să desfăşoare în mod normal procedurile care îi revin.4. DESFĂŞURAREA CARIEREI4.1. Cu excepţia cazurilor în care promovarea judecătorilor este operata doar în baza vechimii în funcţie, sistem pe care Carta nu a înteles nici într- un caz să îl excluda în măsura în care el este considerat în mare măsura protector pentru independenta, dar care implica necesitatea ca, în sistemele naţionale vizate, calitatea recrutarii să fie garantata în mod absolut, este important să se vegheze ca, prin problema promovarii, independenta şi imparţialitatea judecătorilor să nu fie atinse. Trebuie să se precizeze ca dublul risc generat aici ar fi existenta unor judecători blocati în promovările lor cât şi a unor judecători care sunt recompensaţi în mod excesiv.Iată de ce Carta defineşte criteriile de promovare drept fiind în exclusivitate calităţile şi meritele constatate în exerciţiul funcţiilor încredinţate judecătorilor, apreciate prin evaluări obiective efectuate de unul sau mai mulţi judecători, la acestea adaugându-se necesitatea ca aceste evaluări să fie discutate cu persoanele interesate.Instanţa independentă la care se face referire la punctul 1.3. va pronunţa deciziile de promovare fie în baza cunoaşterii acestor evaluări, fie în baza propunerii sau recomandării sale, fie cu acordul său, fie în baza avizului său. Este prevăzut expres ca judecătorii care nu fac obiectul unei prezentări în vederea unei promovări supuse acestei examinări din partea instanţei independente trebuie să dispună de posibilitatea de a adresa acestei instanţe o reclamaţie.Dispozitiile punctului 4.1. nu au bineînteles vocatia să se aplice la sistemele în care nu exista promovari şi nici ierarhizare a judecătorilor, sisteme care sunt şi în aceasta privinta într-o mare măsura protectoare pentru independenta.4.2. Carta se referă aici la problema activităţilor exersate în paralel cu funcţiile judiciare. Ea a prevăzut ca judecătorii să exercite liber activităţi exterioare mandatului lor, printre care şi cele care sunt expresia drepturilor lor de cetăţeni. Aceasta libertate, care constituie un principiu, nu ar putea fi limitată decât în măsura în care activităţile exterioare ar fi incompatibile fie cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor, fie cu disponibilitatea care li se cere pentru soluţionarea cu atenţie şi într-un termen rezonabil a cauzelor care le sunt supuse spre examinare.Carta nu a prevăzut nişte genuri precise de activitate. Efectele defavorabile ale activităţilor exterioare impun necesitatea unei aprecieri concrete în privinţa condiţiilor de exercitare a funcţiilor judiciare. Carta a prevăzut că judecătorul trebuie să solicite autorizarea de a exersa alte activităţi decât cele literare sau artistice, atunci când acestora trebuie să le corespundă o remunerare.4.3. Carta a abordat aici problema a ceea ce se numeşte uneori "rezerva" judecătorului. Ea a reluat poziţia care decurge din articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa Curţii europene cu referire la această dispoziţie, enunţând ca judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare care ar putea ştirbi efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor. Referindu-se la riscul unei alterări efective, Carta permite să se evite unele rigidităţi care s-ar solda cu înstrăinarea judecătorului de la societate şi cetăţeni.4.4. Carta prevede un "drept la pregătirea continuă" a judecătorilor, care trebuie să aibă în mod regulat acces la acţiuni de pregătire asigurate de Stat şi menite să garanteze judecătorului întreţinerea şi aprofundarea cunoştinţelor, atât tehnice, cât şi sociale şi culturale. Statul trebuie să vegheze ca organizarea acestor acţiuni de pregătire să se facă ţinându-se cont de condiţiile prevăzute la punctul 2.3., care se referă la rolul instanţei independente care figurează la punctul 1.3. pentru a se garanta corespunderea conţinutului acţiunilor de pregătire şi a structurilor care le asigură cu exigenţele de deschidere, de competenţă şi de imparţialitate.Dispoziţiile de la punctele 2.3. şi 4.4. cu privire la pregătire definesc garanţii într-o manieră suficient de suplă pentru a putea fi adaptate varietăţii de sisteme naţionale în materie de pregătire: scoală în subordinea administrativă a ministerului justiţiei, structura plasată pe lângă Consiliul superior de magistratură, fundaţie de drept privat etc.5. RESPONSABILITATEA5.1. Carta face referire aici la raspunderea disciplinară judecătorului. Ea se referă mai întâi la principiul legalităţii sancţiunilor disciplinare, prevăzând că o sancţiune poate penaliza doar o neîndeplinire a uneia dintre îndatoririle expres definite în statut şi ca scara sancţiunilor susceptibile de a fi aplicate este precizată în statut.Carta impune de altfel garanţii în ceea ce priveşte procedura disciplinară: sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât dacă există decizia în acest sens, propunerea, recomandarea sau acordul unei jurisdicţii sau ale unei instanţe constituită cel puţin pe jumătate din judecători aleşi, şi în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu în care judecătorul urmărit să poată beneficia de apărare. În cazul pronunţării unei sancţiuni, opţiunea pentru una dintre categoriile de sancţiuni prevăzute în statut trebuie să fie supusă principiului proporţionalităţii.Carta a mai prevăzut şi dreptul de recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional contra unei decizii de aplicare a sancţiunii atunci când aceasta a fost luată de o autoritate executivă, o jurisdicţie sau o instanţă constituită cel puţin pe jumătate din judecători aleşi.Conform formulării reţinute, Carta nu impune ca acest recurs să poată fi exersat în cazul în care sancţiunea a fost pronunţată de către Parlament.5.2. Carta face referire aici la răspunderea materială, civilă a judecătorului. Ea stipulează în principiu că repararea prejudiciilor suportate ilegal în urma unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecătorului în exerciţiul funcţiunii este asigurată de Stat. Aceasta înseamnă ca Statul reprezintă, faţă de victimă, garantul constant al reparării prejudiciilor.Precizând ca aceasta garanţie a Statului se aplică prejudiciilor suportate în mod ilegitim în urma unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecătorului, carta nu se referă în mod necesar la caracterul eronat al deciziei sau comportamentului, dar insistă mai degrabă asupra prejudiciului care rezultă în urma acestora sau care sunt suportare "în mod ilegitim". Acest lucru este perfect compatibil cu răspunderea care nu se bazează pe greşeala judecătorului, ci pe caracterul anormal, special şi grav al prejudiciului care rezultă din decizia sau din comportamentul sau. Importanţa acestui lucru reiese din preocupările îndreptate spre aceea ca independenţa jurisdicţională a judecătorului să nu fie afectată printr-un regim de raspundere civilă.Carta prevede de altfel că, atunci când prejudiciul pe care Statul trebuia să-l garanteze este rezultatul ignorării grosolane şi inexcuzabile de către judecător a regulilor în cadrul cărora se desfăşoară activitatea sa, statutul poate oferi Statului posibilitatea să îi ceară acestuia, în limitele determinate de acest statut, rambursarea reparării pe calea unei acţiuni jurisdicţionale.Necesitatea existenţei unei greşeli grosolane şi inexcuzabile, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare, trebuie să constituie garanţii semnificative pentru evitarea unei eventuale deturnări a procedurii. O garanţie suplimentară o constituie acordul prealabil pe care trebuie să-l dea instanţa la care se face referire la punctul 1.3. în favoarea sesizării jurisdicţiei competente.5.3. Carta abordează aici problema reclamaţiilor, a plângerilor justiţiabililor vis-a-vis de disfuncţionalitatea justiţiei.Soluţionarea plângerilor este mai mult sau mai puţin organizată în State, dar nu neapărat foarte bine organizată.Iată de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoană de a adresa unui organism independent, fără formalităţi particulare, reclamaţii cu privire la disfuncţionalitatea justiţiei într-o afacere dată. Dacă în urma unei examinări prudente şi în detalii se constată în mod incontestabil o încălcare de ordin disciplinar din partea judecătorului, acest organism este autorizat să sesizeze instanţa disciplinară, sau cel puţin o autoritate competentă, în conformitate cu regulile statutului naţional să efectueze sesizarea. Nici aceasta instanţă şi nici aceasta autoritate nu ar fi constrânse să-şi însuşească opinia organismului caruia i-a fost adresata reclamaţia, şi de aici rezultă garanţii serioase împotriva riscurilor de deviere a procedurii de reclamare de către justiţiabili care doresc în realitate să facă presiune asupra justiţiei.Organismul independent în cauză nu va fi conceput neapărat ca un organism care se consacră în mod special verificării existenţei unor încălcări din partea judecătorilor. Aceştia din urmă nu au monopolul disfuncţionalităţii justiţiei. Se va admite deci ca acelaşi organism independent va putea sesiza în mod asemănator, în cazul în care sesizarea îi pare justificată, instanţa disciplinară sau autoritatea de supraveghere a avocaţilor, a funcţionarilor justiţiei, a executorilor etc.Fiind însă consacrată statutului judecătorilor, Carta nu are de abordat în detalii decât problema unei sesizări cu referire la judecător.6. REMUNERAREA, PROTECŢIA SOCIALĂDispoziţiile reunite la această rubrică se referă numai la judecătorii profesionali.6.1. Carta prevede că exercitării ca profesionist a funcţiilor judiciare îi corespunde dreptul la o remunerare în favoarea judecătorilor şi că nivelul acestei remunerări trebuie să fie fixat în aşa fel încât să îi protejeze împotriva presiunilor care tind să influenţeze sensul deciziilor judecătorilor şi, mai general, comportamentul jurisdicţional al acestora, periclitându-le independenţa şi imparţialitatea.S-a preferat să se indice ca nivelul remunerării trebuie fixat astfel încât să protejeze judecătorul împotriva presiunilor, în loc să se prevada o determinare a acestui nivel în funcţie de remunerarea de care beneficiază titularii de funcţii înalte în cadrul puterii legislative sau executive, deoarece titularii acestor funcţii sunt departe de a fi trataţi într-un mod comparabil de la un sistem naţional la altul.6.2. Nivelul remunerării unui judecător comparat cu nivelul altuia poate să varieze în funcţie de vechime, de natura funcţiilor la care judecătorul este afectat sau de importanţa sarcinilor care i-au fost impuse, ca de exemplu, obligaţia de a fi de serviciu la sfârşit de saptamână. Însă aceste obligaţiuni care presupun o remunerare mai înaltă trebuie să fie apreciate într-un mod transparent, astfel încât să se evite diferenţele de remunerare străine consideraţiunilor care ţin de lucrul înfăptuit sau de disponibilitatea cerută.6.3. Carta prevede pentru judecător beneficierea de securitatea socială, adică acoperirea riscurilor sociale clasice, care sunt boala, maternitatea, invaliditatea, batrâneţea şi decesul.6.4. În această privinţă Carta precizează că judecătorul care a atins vârsta legală de încetare a funcţiilor sale, după ce le-a exercitat pe parcursul unei anumite perioade de timp, trebuie să beneficieze de o pensie a cărui nivel trebuie să fie cât mai aproape posibil de nivelul ultimei remunerări din activitatea jurisdicţională.7. ÎNCETAREA FUNCŢIILOR7.1. Determinarea condiţiilor în care un judecător este pus în situaţia să-şi înceteze funcţiile necesită vigilenţă. Este important să se determine în mod limitativ cauzele încetării funcţiilor lor. Acestea sunt demisia, incapacitatea fizică constatată în urma unei expertize medicale, limita de vârsta, expirarea mandatului legal în cazul funcţiilor care sunt exercitate pentru o durată legal limitată, precum şi revocarea pronunţată în cadrul răspunderii disciplinare.7.2. Cu excepţia cauzelor de încetare a funcţiilor care pot fi constatate fără dificultate, cum ar fi limita de vârsta sau expirarea mandatului legal, celelalte cauze de încetare a funcţiilor, atunci când se prezintă, trebuie să fie verificate de instanţa la care se face referire la punctul 1.3.Această condiţie este realizată de plano atunci când încetarea funcţiilor rezultă din revocarea decisă de această instanţă, sau în baza propunerii acesteia, sau a recomandării sale sau cu acordul acestei instanţe.––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește